Wednesday, December 5, 2007

Senso


Camillo Boito – Senso

Atât dimensiunile considerabil reduse cât şi tematica abordată de acest text m-au determinat să fac o asociere între el şi Lovitura de graţie
a lui Marguerite Yourcenar. În ciuda puţinelor pagini pe care le ocupă, Senso este o metaforă bine construită la adresa unei iubiri trădate, în care războiul şi circumstanţele devin elemente esenţiale de conjunctură ale întâmplărilor.

Asemenea textului cu care îl asemănam, Senso se sfârşeşte tragic, prin moartea elementului perturbant, a aceluia care încalcă armonia de cuplu, izolată oricum în faţa influenţei covârşitoare a războiului. Ea nu este nicidecum o moarte oarecare, ci una eliberatoare, venită ca o ultimă soluţie – necesară.

Pentru o carte scurtă, cuvinte pe măsură.

Nota mea: 8,5. Pentru că merită citită într-o zi în care singurătatea te învăluie; pentru că îţi oferă o bună lecţie de viaţă.

Tuesday, December 4, 2007

Arhanghelii nu mor


Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor

Arhanghelii nu mor a fost una dintre cărţile luate de la un Schimb de Cărţi, pe care trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu. Nu mi-a plăcut în mod deosebit iar motivul nu a fost constituit de lipsa acţiunii concrete (ce în alte cărţi nu a fost deranjantă) ci poate tocmai de acea încercare a autoarei de a transpune prezenţe şi gânduri în rememorări şi fluxuri de conştiinţă. Părerea mea e că i-au ieşit prost. Cartea este înceată, fără vreo cheie principală care să-i ofere cititorului posibilitatea de a urmări lejer logica întâmplărilor şi mesajul autoarei. Frazele bine lucrate constituie însă unul dintre punctele salvatoare ale cărţii, mai mult literare decât adresate cititorului, ceea ce din punctul meu de vedere nu-i creşte valoarea sau potenţialul de citire cu nimic. Faptul că a fost romanul de debut al acestei doamne i-ar mai ierta cumva din vina pe care i-o atribuit pentru scrierea acestei cărţi însă dacă stau să mă gândesc cărţi de debut de o valoare indiscutabilă atunci aş trece şi peste acest amănunt. Acum ar fi fost normal să expun momentele acţiunii, însă cartea nu mi-o permite. Cu excepţia unei reîntoarceri la o veche reşedinţă a vocii narative feminine, a reîntâlnirii ei cu fostul iubit şi cu actuala parteneră a acestuia (personaje ce continuă să o viziteze ocazional) şi a morţii celor doi bătrâni vecini de imobil altceva concret nu există. Repet, nu cred că ar fi fost o problemă dacă îmi oferea altceva în schimb, precum nişte idei demne de citit sau relaţii mentale solide.

Nota mea: 6. Pentru stilul lucrat.

Tuesday, November 20, 2007

De profundis

De profundis – Oscar Wilde

Este aproape imposibil de delimitat care latură a lui Oscar Wilde a fost mai puternică sau mai plină de geniu: Oscar Wilde – omul sau Oscar Wilde – scriitorul. El însuşi recunoaşte că scrierea singurului său roman – Portretul lui Dorian Gray – n-a fost decât un pariu cu sine şi cu societatea, cum că ar fi capabil de a scrie o operă literară de întinderi mai mari, care să-i depăşească binecunoscutele nuvele şi piese de teatru. Cât despre scrierea acestui text despre care mă opresc să vorbesc acum, De profundis, se pot spune deasemenea câteva lucruri de importanţă. Se cunoaşte faptul că Oscar Wilde a fost nevoit să execute doi ani de muncă silnică, fiind acuzat public de comportament imoral, sau altfel spus de homosexualitate. Pe lângă scrisorile trimise din închisoare Lordului Alfred Douglas, el a scris şi acest scurt text în regim de prizonierat. De profundis este un eseu de natura filosofico-artistică în care Wilde-omul întrece în valoare scriitorul, în opinia mea, bineînţeles. Cuprins de neliniştea iscată de propria conştiinţă, Wilde ajunge să aştearnă pe hârtie cuvinte de o sensibilitate crescută, marcate de sentimentul vinovăţiei dar totodată şi de cel, contradictoriu, al împăcării cu sine. Exilat de societate, condamnat pentru propria viaţă, Oscar Wilde scrie acest sumar de gânduri definitorii pentru acea perioadă din viaţa sa. Pot presupune că acest text a fost unul de cotitură în viaţa scriitorului, unul revelatoriu şi consistent în puterea de diciţie pe care acesta a avut-o mai târziu.

Nota mea: 8. Indiferent ce notă i-aş da eu până la urmă, De profundis ar merita mai mult; niciodată oamenii nu se vor putea ridica la nivelul cărţilor.

Thursday, November 8, 2007

Quo Vadis


Quo Vadis: O întâmplare din timpul lui Nero - Henryk Sienkiewicz

Henryk Sienkiewicz este în primul rând un clasic polonez, cât şi un scriitor de valoare al literaturii universale. Romanul Quo Vadis, publicat pentru prima dată în 1896, ar putea fi clasificat pe mai multe criterii în funcţie de unghiul din care este privit. Este într-o primă fază un roman istoric deoarece are loc, aşa cum se precizează şi în partea a II-a a titlului, în timpul împăratului Nero, în jurul anului 64 d.Hr. El este deasemenea şi un roman de dragostea, de altfel şi cea mai evidentă ramură a sa, deoarece urmăreşte povestea de iubire dintre Marcus Vinicius, un patrician roman, şi Ligia, pe numele său original Calina, fiica unui rege înfrânt din neamul ligienilor.

Nu îmi doresc să expun firul narativ din motive aproape nesemnificative. Ce mă interesează mai mult este contextul religios şi istoric în care iubirea celor doi se dezvoltă. Apare bine diferenţiată ideea de propovăduire a religiei creştine în Roma acelor vremuri; Ligia este deja creştinată în momentul în care Marcus se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea sa pentru Hristos pare a fi mai puternică decât orice alt fel de iubire omenească. Prezenţa unor personaje atestate istoric, precum Nero sau chiar apostolii Petru şi Pavel, oferă un plus de autenticitate romanului. Deoarece începe să intuiască natura religioasă a perosanei pe care o iubeşte însă care în acelaşi timp îl respinge, Marcus apelează la sfaturile bunului său prieten, Petronius.

Ceea ce mi se pare extraordinar este procesul de transformare al lui Marcus dintr-un bărbat "roman", dedicat plăcerilor şi vieţii carnale, până în final când prin intermediul dragostei pentru Ligia şi a cuvintelor apostolilor ajunge să se creştineze. Transformarea sa este deplină, ajutându-l să suporte durerea de-şi vedea în chinuri persoana iubită.

Nota mea: 10. Iubirea dintre Ligia şi Marcus este una deplină, crescută pe marginea unor valori inviolabile, aşa cum ar trebui să fie toate iubirile. Să lupte împotriva societăţii, timpului, istoriei, să creadă în puterea lor de a exista. Să creadă. Am învăţat unele lucruri din această carte pe care le voi păstra în interiorul meu şi mai târziu. Nu cred că o voi uita.

Orele


Orele – Michael Cunningham

Orele a fost încă din primele pagini o carte pe gustul meu. N-aş găsi exact motivul să-mi susţin această afirmaţie. Ea este un roman despre trei femei, despre vieţile a trei femei, chiar mai mult: despre raţiunile a trei femei, al căror destin se învârte în jurul unei nume: Mrs. Dalloway. O carte, un nume, un destin. Virginia Woolf, autoarea volumui, este ea însăşi personaj în această carte, surprinsă chiar în timpul în care încercă să scrie Mrs. Dalloway, în 1923. Clarissa Vaughn este simbolul unei Doamne Dalloway moderne de la sfârşitul secolului XX, surprinsă de asemenea în ansamblul gândurilor sale. Ea duce o viaţă aparent tulbure şi nesigură. Laura Brown pregăteşte un tort de aniversare pentru soţul său, în 1949. În acest timp în acest timp citeşte ce alteceva dacă nu tocmai respectiva carte, şi anume Mrs. Dalloway.

Deşi este în mare parte cu şi despre femei, Orele nu se limitează a fi numai atât. Norocul meu a fost că o citisem înainte pe Virginia Woolf şi i-am putut percepe clar influenţa asupra textului lui Cunningham. Fluxul conştiinţei personajelor se evidenţiază şi el, la fel ca şi trecerea de la planul mental la fel fizic, arătându-se interdependenţa iminentă dintre ele.

Deşi influenţat destul de mult de stilul Virginiei Woolf, Orele rămâne în opinia mea un roman modern, chiar dacă adoptă un stil sobru – nu neapărat clasic. Ceea ce se remarcă iarăşi la o primă cititre a cărţii rămâne înclinaţia lui de a dezbate un subiect nonconformist, şi anume relaţiile homoerotice dintre femei şi bărbaţi deopotrivă, şi includerea unor astfel de întâmplări în cadrul unor vieţi ce din exterior nu par altceva decât guvernate de calm. Realitatea de multe ori ne sperie. Virginia Woolf îşi sărută sora. Laura Brown profită de ocazie şi o sărută pe Kitty, o vecină şi totodată bună prietenă. Clarissa Vaughn îşi sărută fiica, surprinsă deasemenea în cadrul unei legături cu o femeie mult mai în vârstă decât ea. Personajele nu par a avea vreo problemă legată de toate acestea; tot ce li se întâmplă nu pare a fi decât o serie de evenimente surprinse în cadrul acestor câteva ore din viaţa acestor femei. Fiecare cu propriile iubiri, fiecare cu propriile tentaţii. Fiecare cu propria viaţă.

Mi-a plăcut această carte pentru că îmi place în primul rând Virginia Woolf, şi pentru că am încercat să o înţeleg în primul rând ca om. Nu este o carte grea şi consider că şi-a meritat pe deplin Premiul Pulitzer primit în 1999.

Nota mea: 10. Desemenea, n-aş putea spune de ce. Subiectul fără geniul creator n-ar avea nicio valoare. Orele rămâne oricum o carte de referinţă, scrisă exact atât cât ar fi trebuit să fie scrisă, fără nimic în plus. Îţi spune exact ce trebuie să îţi spună fără a te complică şi fără a-ţi răpi însă farmecul lecturii.

Wednesday, October 24, 2007

Shogun

Shogun – James Clavell (2 volume)

Eram conştient, la momentul când dădeam ultima pagină a acestui roman, că am citit o carte scrisă de un englez în secolul al XX-lea despre societatea japoneză a secolului al XVII-lea. Aşadar nu ştiam cât să cred că ceea ce am citit ar fi fost posibil cândva însă în orice caz trebuia să recunosc că lumea descrisă acolo era ceva hipnotizant, că Japonia lui Clavell avea ceva ce-mi producea fascinaţie, ce mă prinsese cu totul în lumea ei.

A fost un roman ce mi-a luat destul de mult timp până să-l termin (oare de ce?) însă am luat acest lucru şi ca pe un avantaj deoarece mi-a permis să meditez pe marginea cărţii şi a subtilităţilor sale.

Este imposibil să citeşti Shogun şi să nu te laşi prins în universul aproape prea bine clădit al acestei cărţi. Mă chinui de ceva timp să pot scrie ceva despre această carte, despre cele două volume pe care tocmai le-am scos scos din bibliotecă punându-mi-le pe birou – lângă tastatură, şi văd că tot nu pot să scot ceva cuvinte de calitate, ceva care să poate cuprinde cât de cât tot ceea ce-mi doresc să spun. Dacă este un timp potrivit când să citeşti acest roman atunci acesta este, să-l citeşti în adolescenţă, să te bucuri de farmecul lui, de puterea pe care o are de a te captiva.

John Blackthorne este pilotul unei corăbii pe nume Erasmus, singura supravieţuitoare a unei flote formată din cinci nave corsar din flota olandeză. Reuşind să treacă prin strâmtoarea Magellan, el şi echipajul său ajung să acosteze în Japonii, tărâmul vizat pentru a face comerţ. Ajunşi aici ei constată că populaţia este cu mult mai civilizată decât Anglia sau Olanda şi că oamenii sunt foarte bine organizaţi în diferite trepte ierarhice comform codului samurailor, Bushido. Ei constată că li se confiscă nava şi se trezesc brusc întemniţaţi şi trec treptat prin inspecţia conducătorilor locului, Omi-san, Yabu-sama şi ajung până la urmă în faţa celui mai mare daimyo, însuşi Toranaga-sama, cel mai înţelept şi temut conducător din acele vremuri. El ordonă ca Blackthorne, căruia i se schimbă numele în Anjin-san pe motivul complexităţii celui dintâi, să meargă împreună cu el la Osaka, unde urma să se întâlnească cu Ishido, principalul inamic al lui Toranaga.

Încă un amănunt foarte important îl constituie prezenţa portughezilor în insulele japoneze, de religie catolică, cu o impicare destul de semnificativă în viaţa socială a oraşelor, ceea ce iscă un conflict între Blackthorne, protestant, şi preoţii catolici. Norocul face ca Toranaga să sesizeze conflictul de interese şi să o aleagă drept traducător pe Mariko-san, cea mai de seamă femeie pe care ei o puteau aprecia.

Deoarece situaţia politică nu era foarte stabilă, Toranaga îl trimite pe Blackthorne înapoi la Anjro, oraşul unde a acostat, pentru a instrui legiuni întregi de samurai în lupta cu muschetele, o noutate absolută în tehnicile de război japoneze de pe atunci. Înţelepciunea lui Toranaga îl face să sesizeze importanţa lui Blackthorne, motiv pentru care profită de orice ocazie pe care o poate avea pentru a-i folosi cunoştinţele şi spiritul personal pentru a-şi atinge el însuşi obiectivele.

John Blackthorne este personajul ce duce de la un capăt până la celălalt firul poveştii, el este cel a cărui intervenţie în şirul narativ schimbă întâmplările şi reuşeşte imprevizibil să ducă lucrurile un bun sfârşit, chiar dacă fără conştiinţa sa directă. Cunoştinţele şi experianţa sa pe mare îl fac o valoare nepreţuită pe care Toranaga şi-o asumă de partea sa reuşind să-i câştige prietenia. Deasemenea, de-a lungul romanului, Blackthorne îi salvează viaţa de trei ori lui Toranaga, motiv pentru care acesta din urmă îi oferă titlul de hatamoto, o disticţie foarte importantă pe care nu o au decât puţini samurai, ceea ce îl evidenţiază ca fiind un preferat al lui Toranaga, ceea ce îl face mai mare în rang decât mulţi din ceilalţi daimyo subordonaţi lui Toranaga. El este astfel primul venetic (străin de ţinuturile Japoniei) ce primeşte ce primeşte un astfel de titlu, şi primul totodată ce are un venit anual şi un teren propriu, o consoartă şi propriii oameni în subordine. Blackthorne trece vizibil printr-un proces aproape metamorfozic prin care pare că se transformă chiar într-un japonez. Ajunge să aprecieze orezul, sake, kimonoul, limba, cultura, ajungând până la urmă să fie un adevărat samurai atât în acţiune cât şi în spirit.

Mariko reprezintă idealul de înţelepciune şi tărie feminină, şi curajul pe care îl pot avea uneori femeile atunci când vine vorba de datoria pe care o au. Ea este consoarta lui Buntaro, unul dintre principalii comandanţi ai lui Toranaga, şi una din cele mai de seamă femei din imperiu. Cu toate că a adoptat religia creştină, nu se speteşte să recunoască faptul că înainte înainte să fie creştină este japoneză, de aceea cultura şi valorile japoneze par a sta neclintite în ea. Ajunge să se îndrăgostească de Blackthorne (iar acesta implicit de ea) şi să se arunce într-o aventură interzisă din care însă nu mai pare a avea vreo şansă de scăpare. Chiar dacă pe parcurs există persoane care bănuiesc legătura dintre ei, jocul de putere şi de interese este mai puternic, reuşind ţină piept eventualelor piedici. Mariko sfârşeşte însă printr-o moarte ce i-a întărit şi mai mult credinţa pe care a avut-o de-a lungul vieţii, aceea a unei datorii mai presus de om, numai şi numai pentru stăpânul său legitim, adică pentru Toranaga.

Toranaga este însă de departe personajul cheie al romanului, cel ce trage sforile şi deţine adevărul total asupra celorlalte. Prin intermediul unei înţelepciuni uimitoare el reuşeşte să-l câştige pe Blackthorne de partea sa, să scape din plasele întinse de Ishido, să îşi ducă planurile până la capăt într-un mod cu totul special, folosindu-se de toate resursele şi profitând de fiecare ocazie ce se ivea. Cu toate că afirmă pe tot parcursul romanului că nu îşi doreşte să devină shogun (cel mai mare grad militar din Japonia; cel ce deţine acest rang are o putere mai mare chiar decât împăratul), se dezminte în final demonstrând că şi cel mai nesemnificativ gest pe care l-a făcut a avut rostul de a-l ajuta să atingă treapta supremă. Moartea lui Mariko a constituit o jertfă în faţa puterii pe care el urma să o obţină, în faţa măreţiei sale de neatins. El este geniul acestui roman, shogun-ul în carne şi oase, pentru a cărui putere este nevoie să se sacrifice o întreagă masă de oameni.

Când războiul este pe punctul de a începe, Toranaga pune tot ceea ce s-a întâmplat pe seama soartei, karma, considerând că totul s-a desfăşurat în sensul îndeplinirii misiunii fiecăruia. "Mariko-san, asta a fost karma ta, să mori glorios şi să trăieşti de-a pururi. Anjin-san, prietenul meu, karma ta e să nu poţi părăsi niciodată acest tărâm. Karma mea e să fiu shōgun."

Romanul se sfârşeşte cu aceeşi împăcare în faţa vieţii şi a morţii, în jurul cărora se învârte, punând într-un fel punct tuturor învinuirilor pe care eventualul cititor i le poate aduce lui Toranaga. "Nu eu am ales să fiu ceea ce sunt. Asta mi-e karma."

Nota mea: 10, pentru că te ţine cu sufletul la gură, pentru că este o poveste bine spusă, pentru că te îndeamnă să te gândeşti mult la cele întâmplate; pentru că este o carte frumoasă, pentru că am primit-o cadou şi pentru că mi-a plăcut. Pentru că poate peste ani o voi citi din nou. Pentru că am învăţat ceva din ea. Pentru că dacă scopul nu scuză mijloacele, atunci viaţa omului este tot ceea ce avem nevoie pentru a ne urma calea. Karma. Dacă aceasta ne este viaţa atunci nimic nu ne poate face să renunţăm la ea. Pentru că urmează să pun cele două volume înapoi în bibliotecă trecându-mi uşor degetul pe cotorul lor, pentru că le voi zâmbi. Zece. Pentru că nu există o notă mai mare.

Thursday, August 30, 2007

Metafizica tuburilor


Autor: Amélie Nothomb

Din când în când mai citim şi cărţi care se sustrag normelor... Metafizica tuburilor este tocmai una din acele cărţi ce par rupte dintr-un univers paralel celui pe care îl trăim.

Dacă Dumnezeu nu s-ar afla în cer atunci el ar avea doi ani şi jumătate şi ar fi fată; ar fi pe Pământ, s-ar fi născut în Japonia pentru a doua oară. Bineînţeles: Dumnezeu ar şti că este Dumnezeu. Iar de la cea de a doua naştere a sa, când Dumnezeu încetează a exista sub natura unui tub, începe să exploreze lumea. Descoperă apa şi ceea ce înseamnă a te afla la un pas de moarte; descoperă peştii şi simbolurile. Dumnezeu începe să pună întrebări.

Metafizica tuburilor este o carte haioasă ce nu are cum să nu-ţi fure câteva zâmbete sau fragmente de râs în timpul citirii ei. Este o carte despre ce înseamnă să înveţi să trăieşti.

Citate:

  1. Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu vede cum trece timpul. P17
  2. Singura alegere proastă este absenţa unei alegeri. P19
  3. Plăcerea e o minune care mă învaţă că eu sînt eu. Plăcerea sînt eu: de fiecare dată cînd va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu fără plăcere! P36
  4. Amintirea este unul dintre aliaţii indispensabili ai voluptăţii. P41
  5. Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sînt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. P156
  6. Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim la problemele noastre, am fi o rasă fericită. P157

Nota mea: 8,5. Din punct de vedere literar nu este o capodoperă. Poate fi luată însă într-o zi tristă spre a fi citită lin. N-are cum să nu te binedispună. Dacă Dumnezeu ar fi pe pământ atunci ar recomanda-o.

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?


Autor: Mario Vargas Llosa

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un scurt roman cu tentă poliţistă în cadrul căruia se încearcă elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă. Protagoniştii principali par a fi locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, din corpul de jandarmi ai localităţii, cei desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.

Ciudata descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie. În timp ce aceasta se află în desfăşurare toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi, că ei sunt tocmai peştii cei mari , cei ale căror nedreptăţi nu se vor lăsa niciodată demascate. În timpul intensei cercetări intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru doña Adriana, patroana unui birt local – apreciată în primul rând pentru formele ei deosebit de proeminente.

De-a lungul întregului roman se diferenţiază astfel două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului. Cu toate că era aproape o crimă imposibilă, în sensul că nu era niciun indiciu care să-i trimită înspre făptaşi, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printr-o scrisoare anonimă, căruia se decid să-i dea curs. Ceea ce ajung să afle întrece până la urmă orice aşteptare: dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând – dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fiica curtată de doi dintre subordonaţii săi.

După ce cazul pare a fi rezolvat în cele din urmă rămân oricum câteva semne de întrebare... Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

Nota mea: 8,5.

Saturday, August 11, 2007

Pedro Paramo


Autor: Juan Rulfo

Romanul Pedro Páramo mi s-a părut unul dintre cele mai complexe cărţi pe care le-am citit. Asta în ciuda dimensiunilor reduse sau a limbajului de influenţă populară. Prin numai două volume Juan Rulfo şi-a câştigat un rol incontestabil în cadrul literaturii universale, mai ales de limba hispanică. După ce debutase cu volumul de povestiri Câmpia în flăcări a publicat singurul său roman, Pedro Páramo în 1955, deschizător de drumuri în domeniul realismului magic, cu aproape șapte ani înainte ca Gabriel Garcia Marquez să-şi publice primul roman (Ceas rău).

Pedro Páramo este o carte pe care nu o recomand începătorilor şi nici celor care nu prea au răbadare. Pedro Páramo nu este un roman bun de savurat într-o zi plictisitoare, nu este o carte de relaxare, nici de petrecere a timpului liber. Pedro Páramo este o carte destinată celor care caută ceva în spatele cuvintelor, celor ce încearcă. Nu este uşoară, nu este neapărat frumoasă însă din punctul meu de vedere este o experienţă livrească nemaipomenită.

Cea mai mare problemă pe care o poţi întâmpina la lectura cărţii este stilul. Scris discontinuu, salturi cronologice, lipsa unei realităţi în care să te încrezi. Poate fi o adevărata derută pentru cititor.

Juan Preciado vine la dorinţa mamei - acum decedată - în satul Comala, un Macondo arhaic, să-şi caute tatăl, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Motivul căutării tatălui se transformă doar în pretextul de a-şi găsi până la urmă propriile origini. Problema este însă nu doar aceea că nu-şi găseşte tatăl dar întregul sat pare a fi cufundat într-o zonă crepusculară. Deşi găseşte pe alocuri unii locuitori impresia ce mi-a rămas este că nimeni nu mai era viu, moartea luând locul vieţii şi surclasând-o. Pătrunde astfel, prin mărturisirile morţilor, în istoria tatălui său, în viaţa şi aventurile sale amoroase.

Nota mea: 8. I-am recunoscut valoarea acestei cărţi şi potenţialul inovator pe care îl are. Recunosc că este o carte bună. Foarte grea însă...

Friday, August 10, 2007

Hiroshima dragostea mea


Marguerite Duras – Hiroshima dragostea mea

Hiroshima dragostea mea este un scenariu de film ce a stat la originea cunoscutului film cu acelasi nume turnat în 1959. Precizez din start că această carte nu este un roman părând mai degrabă o piesă de teatru în care pe lângă succesiunea de replici se mai includ şi unele indicaţii şi precizări din partea autoarei.

Cartea relatează foarte scurta poveste de dragoste dintre un arhitect japonez şi o actriţă franţuzoaică venită la Hiroshima pentru a turna un film despre pace, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când pacea părea acum ascunsă printre dărâmături.

Nu ştiu ce-aş putea spune pentru a fi cât mai la subiect. Totul nu este decât o dragoste fugitivă însă deosebit de intensă ameninţată de imediata ei plecare. S-ar vrea o dragoste permanentă, consolidată de umanitatea din urma războiului, de imaginea oraşului ruină... S-ar vrea o dragoste pură, ceea ce până la urmă ar putea reieşi în urma replicilor lor... S-ar vrea... o ruptură din timp.

Este însă imposibil ca diferenţele să nu-i despartă... Timpul... Cultura... Propriile lor vieţi... Cea mai importantă diferenţă pe care insăşi protagoniştii o subliniază rămâne marcantă: viaţa lor rămâne la origine în oraşele de provenienţă:

Ea: Hiroshima e numele tău.

El: Da, Hiroshima e numele meu. Iar al tău Nevers. Nevers-în-Franţa.

Nota mea: 9. Pur şi simplu.

Am mai citit:

  • Ochi albaştri, părul negru
  • Amantul

Matase


Alessandro Baricco – Mătase

Mătase a fost primul roman pe care l-am citit scris de Baricco. Mi-a plăcut. Un love story îmbrăcat în hainele a două civilizaţii opuse, o poveste condusă de tăceri şi dorinţe ascunse. Mătase este romanul cuvintelor nerostite, gândurilor libertine, aspiraţiilor niciodată asumate.

Herve Joncour a fost cândva sublocotenent; întâlnirea cu Baldabiou îi schimbă soartă şi-l determină să înceapă o activitate de negoţ cu ouă de viermi de mătase. Din acest motiv drumurile îl poartă către Japonia. Asistăm la întâlnirea a două civilizaţii, cea franceză şi cea japoneză, a două tipuri de oameni şi a două tipuri de gândiri. În Japonia vede o tânără fată de care se îndrăgosteşte, acesta fiind şi motivul reîntoarcerilor sale în Ţara Soarelui Răsare chiar şi atunci când comerţul cu viermi părea că nu mai are nicio şansă, chiar şi atunci când îi era pusă viaţa în joc. Cu toate acestea nu-l controla decât tăcerea; n-a schimbat niciodată vreun cuvânt cu fata asiatică şi chiar mai mult, acasă în Franţa îl aştepta soţia sa.

Acasă, în Franţa, primeşte o scrisoare misterioasă scrisă în japoneză şi apelează la traducerea unei faimoase doamnă de companie venită de mulţi ani din Japonia. Scrisoarea cuprindea aspiraţiile erotice ale presupusei amante asiatice.

Moartea soţiei îl conduce întâmplător la tragicul adevăr: scrisoarea era defapt scrisă chiar de soţia sa prin complicitatea damei de companie iar cuvintele sale erau defapt dorinţele tainice, niciodată exprimate, ale soţiei... ce a fost tot timpul lângă el.

Mătase este până la urmă construit din necuvinte, dacă aş putea spune asta. Repetiţia devine un procedeu abolut necesar, cuvintele se transformă în spaţii ce nu-şi găsesc forma. Teama de a comunica se tranformă în criză existenţială ce duce până la urmă la moarte, la moartea în toate formele ei.

"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată". Nimic mai pur decât atât... Să mori de dorul amantei pe care ţi-ai imaginat-o, să mori de dorul tăcerii, să mori de dorul mătăsii... Să mori de dorul celui iubit... de dorul propriilor tale cuvinte.

Nota mea: 9. Este o carte frumoasă, ce-ţi lasă în suflet un gust rece... ce reci sunt oamenii când vine vorba de propria lor realitate... Dacă nu este o carte despre drumurile mătăsii atunci în mod clar este una a temerilor umane.

Sunday, July 29, 2007

Moartea la Venetia (Povestiri)


Thomas Mann – Moartea la Veneţia (Povestiri)

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Nota mea: 9,5. Pentru că face din lucruri verosimile o întreagă artă narativă.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu


Rainer Maria Rilke – Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Îi cunoşteam faima acestui poet german, ştiam cât de excepţional este în poezie, şi cu toate acestea am început să-l citesc în proză.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele. Aş spune mai mult datorită impresiei pe care mi-au lăsat-o că sunt destrinate copiilor deşi mă văd nevoit să recunosc că mi-au ridicat şi mie destul de mari probleme de înţelegere, aşa că sunt destul de sceptic în privinţa publicului căruia i se adresează această carte.

Gândindu-mă puţin în urma citirii acestei cărticele aş spune că proza lui Rilke e formată dintr-o scriitură lirică, bogat metaforizată, poate şi datorită naturii poetice a scriitorului. A trebuit să mă gândesc puţin dacă impedimentele pe care le-am întâmpinat pe parcursul cărţii s-au datorat ediţiei sau pur şi simplu autorului iar răspunsul nu-l pot găsi până n-am să confrunt o altă ediţie. Am găsit în Povestiri despre Bunul Dumnezeu un stil încurcat (după părerea mea – nu însă greu sau imposibil) în care modurile de expunere se atacă unele pe celelalte: dialogul intră în mijlocul naraţiunii pentru ca apoi să-i cedeze locul – şi asta în cadrul unei singure fraze.

Aş putea spune că povestirea Cum a ajuns trădarea în Rusia mi-a plăcut cel mai mult chiar dacă poate n-am un motiv bine întemeiat. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele...

Nota mea: 8. Asta înseamnă că recomand cartea şi aştept ca altcineva să ofere mai mult...

Marti cu Morrie


Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Navala apelor



Evgheni Zamiatin – Năvala apelor

Aproape ai putea jura că Năvala apelor este scrisă de un rus. Un stil sobru, totuşi fluid, învăluit de amănunte ce constituie însăşi cheia textului face din această carte, aşa cum scrie şi pe spatele ei, "una din micile capodopere ale marii literaturi ruse."

Năvala apelor este un text obiectiv-realist, cu un puternic ax central constituit din dorinţa Sofiei de a avea un copil. În primul rând este un text psihologic.

Aşadar, Trofim Ivanovici şi soţia sa – Sofia – îşi doresc un copil de foarte mult timp însă în ciuda eforturilor lor se pare că nu îl pot avea. Asta până când ei se hotărăsc să o adopte pe Ganka, fiica unui vecin văduv decedat. Problema apare atunci când Trofim Ivanovici începe să aibă relaţii cu Ganka ignorând-o pe soţia sa. Într-o stare de exces psihic Sofia o ucide pe tânăra adoptată. După acest episod reuşeşte să rămână însărcinată nu fără a avea însă sentimentul că ceea ce se află în ea este tocmai sufletul Gankăi. În final îşi mărturiseşte crima.

Nota mea: 7,5. Nu mi-a lăsat niciun sentiment în urma citirii ei însă în mod cert nu o voi uita.

Cronica unei morti anuntate


Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate


Cronica unei morţi anunţate este un roman de natură realist-fantastică, aşa cum de altfel ne-a şi obişnuit Gabriel Garcia Marquez.

Povestea în sine nu este foarte complexă: Angela Vicario tocmai s-a căsătorit cu Bayardo San Roman. În noaptea nunţii el constată că ea nu era fecioară, motiv pentru care proaspătul soţ o aduce înapoi, bătută, la familia ei. Cerându-i-se să spună numele făptaşului ea îl desemnează pe Santiago Nasar. Astfel, doi dintre fraţii săi – gemeni, Pedro şi Pablo Vicario, se hotărăsc să-l ucidă. Ironia pe care pune accent cartea este că până la sfârşitul zilei destinată crimei întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. În urma crimei gemenii primesc trei ani de închisoare iar Angela Vicario începe să-i trimeată scrisori fostului soţ, în care şi-ar dori o oarecare reconciliere a căsătoriei.

Viziunea narativă este subiectivă însă de această dată, inovativ, naratorul nici nu ia parte la întâmplări, nici nu asistă măcar la ele; totul este scris din punctul de vedere al unei investigaţii asupra a tot ceea ce s-a întămplat, chiar cu scopul scrierii acestei cărţi.

Nota mea: 10. Dacă moartea vrea neapărat să te cunoască atunci nici chiar toate încercările de o opri nu o vor face să dea înapoi.

Citat: "Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice."

Am mai citit:

  • Un veac de singurătate
  • Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
  • Dragostea în vremea holerei

Wednesday, July 25, 2007

Amantul


Marguerite Duras – Amantul

N-aş putea spune clar de ce îmi place atât de mult Marguerite Duras. Ar putea foarte bine să fie tematica pe care o adoptă, stilul deosebit de calm sau poate tăcerea în care îşi îmbracă cuvintele. Nu ştiu sigur însă în orice caz îmi place foarte mult modul în care transformă arta narativă într-un zbucium al inimii.

Inspirat din viaţa reală a autoarei, romanul Amantul este un cumul de sentimente şi senzaţii pe care o tânără – iar mai apoi imaginea ei de la bătrâneţe, prin intermediul amintirilor, reuşeşte să-l amorseze în interiorul său.

Amantul este povestea de dragoste dintre autoare – franţuizoiacă – şi un bărbat chinez, primul bărbat din viaţa ei şi aproape imposibilul. Fiind nevoită să trăiască tot timpul sub atenta supraveghere a mamei şi violenţa tulburătoare a fratelui cel mare, fata îşi găseşte refugiul în limuzina neagră în care s-ar găsi întodeauna acest bărbat pe care însă se vede obligată să îl nege mereu în ochii familiei. Căsătoria dintre ei este imposibilă, de aceea ia naştere doar în mintea lor, niciodată ideea nu devine reală de-a dreptul; nu rămân decât posibiliăţi şi în acelaşi timp negarea acestora. Sărăcia în care a ajuns familia fetei o obligă să se mute înapoi în Franţa. El se lasă victima unei căsătorii aranjate de tatăl său. Când s-au reîntâlnit după ani "n-a mai ştiu ce să-i spună. Apoi i-a spus. I-a spus că totul era ca înainte, că o iubea şi acum, că nu va putea înceta s-o iubească vreodată, că o va iubi până la moarte."

Nota mea: 10. Simte. Simte. Simte. Parcă întreaga carte e alcătuită doar din senzaţii.

Am mai citit:

  • Ochi albaştri, părul negru

Pivnitele Vaticanului


Andre Gidé – Pivniţele Vaticanului

Pivniţele Vaticanului este un roman conceput pe mai multe centre de interes asemenea unui soap-opera ce pleacă de la un personaj la altul, al căror destine vor ajunge să se intersecteze până în final.

Intriga, de natură politico-religioasă, relevă faptul că Papa Leon al XIII-lea, pe undeva la 1880, este răpit şi ţinut sechestrat de loja francmasonică. Sub acest pretext, însă într-o tăcere ce s-ar fi dorit sacră, Biserica începe o strângere de fonduri, mai mult sau mai puţin cinstită, pentru a realiza o nouă cruciadă – Pentru Salvarea Papei. Se găseşte însă un credincios mai plin de zel, Amédée Fleurissoire ce se hotărăşte să plece singur în călătorie pentru a –şi îndeplini misiunea. Aici ajunge să devină aproape un paranoic, să nu mai ştie în cine să aibă încredere. Neprevăzutul face ca el să fie ucis de Lafcadio Wluki, fratele bastard al cumnatului său, pe care însă din păcate nu îl cunoştea.

Până la urmă nu se poate spune clar dacă a fost într-adevăr o acţiune a francmasonilor sau totul nu este decât o încercare a Bisericii de a lua bani de la credincioşi.

Nota mea: 7,5. Acţiunea nu are puterea să te ţină în priză.

Sunday, July 15, 2007

Lovitura de gratie


Marguerite Youcenar – Lovitura de graţie

Aş putea spune că Marguerite Yourcenar mi-a oferit lovitura de graţie încă de la Alexis
şi astfel nu mi-ar mai rămâne nimic de spus. Oricum poate mai rămân câteva cuvinte.

Lovitura de graţie este o carte finuţă, scrisă într-un stil feminin care şi de această dată abordează o viziune subiectivă a unui bărbat. Nu ştiu dacă este un roman de dragoste (sau doar atât), sau poate psihologic deşi în puţinele pagini pe care le are ar putea fi orice.

Povestea pe scurt ar suna aşa: ei doi sunt buni prieteni. Sora celuilalt s-a îndrăgostit de el. El nu o iubeşte. Astfel începe drama. Totul se întâmplă în timpul războiului. Nu ştii în cine să ai încredere. Ea alege să trădeze cauza lor şi fuge în tabăra cealaltă. Este prinsă şi acuzată de trădare. Pedeapsa este moartea. Însă ca ultimă dorinţă alege să-l poată numi pe cel ce o va executa.

Asta e tot iar ceea ce ar fi urmat se subînţelege.

Se vede că este o carte feminină scrisă însă pentru toţi cei care simt nevoia să-şi revigoreze spiritul.

Nota mea: 9.

Am mai citit:

Tuesday, July 10, 2007

În căutarea oii fantastice

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.

Wednesday, June 27, 2007

Despre eroi şi morminte


Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte


Original: Sobre heroes y tumbas



Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

  • Tunelul
  • Abaddon exterminatorul
  • Inainte de tăcere

Sunday, June 24, 2007

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică


Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Sunt cărţi care îmi plac, sunt cărţi care îmi plac mai mult şi sunt cărţi care mă obsedează. Alexis sau tratat despre lupta zadarnică se încadrează sigur în cea de a treia categorie. Pe de altă parte pot spune clar că nu îmi plac persoanele care citesc doar pentru a citi şi nu îmi plac cărţile care sunt scrise doar pentru a fi citite. Orice aţi avea de obiectat la asta eu ştiu că sunt şi cărţi care au şi un alt scop mult mai puternic decât acela de a fi citit, şi anume acela de a schimba lumea. Pentru mine Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este una dintre aceste cărţi.

Această carte ascunde în primul rând un tip de scriitură extraordinar pe care foarte rar l-am mai întâlnit şi niciodată nu a ajuns să mă marcheze atât de rău. Un ritm de scriere de o sinceritate debordantă ce nu are cum să nu te emoţioneze, să nu te pună măcar să te gândeşti câtuşi de puţin la tot ce ţi se spune şi la întreaga dramă a personajului ce se transpune într-o relatare blândă dar profund de tristă a unei întregi vieţi.

Întregul roman este de fapt o scrisoare adresată de Alexis soţiei sale Monique în care decide, într-un moment hotărâtor pentru starea sa sufletească, să spună lucrurilor pe nume şi să fie sincer în primul rând cu el însuşi iar mai apoi cu cei pe care îi influenţează direct.

Este greu să trăieşti, dar să spui de ce anume ai trăit cum ai trăit este cu mult mai greu. Aşa îşi începe Alexis mărturisirea ce va reuşi să redea exact ceea ce dă numele părţii a doua a romanului: întreaga viaţă de până acum a lui Alexis n-a fost decât o luptă zadarnică pe care în cele din urmă a reuşit să o lase în urmă – totul numai prin acceptare.

Este uimitor cât de lin este scrisă şi cu câtă frumuseţe sunt redate zbaterile interioare ale protagonistului. Explicaţie asupra unui impus intern, nicidecum pledoarie. Te-ai aştepta să se ofere mai multe amănunte, să te facă mai repede să înţelegi ce se tot încearcă să se spună. Cu toate astea parcă scrisoarea evită cu orice preţ să spună ceva clar, să fie la obiect su subiectul pe care tot încearcă să-l abordeze. Ajungem însă la final şi ni se pare că până şi efortul nostru de a citi nu a fost decât tot o luptă zadarnică deoarece acum parcă am înţeles totul chiar dacă, aşa cum spuneam, nu ni s-a spus nimic.

Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nicio putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine. Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte. Aceasta este resemnarea lui Alexis în faţa propriei sale vieţi, în faţa propriului destin, motivul pentru care a început să scrie această scrisoare de despărţire în care, pe tot parcursul ei, nu face decât să-şi descrie propria luptă împotriva propriei identităţi.

La 26 de ani, o femeie, Marguerite Yourcenar, se incumeta sa scrie un mic roman si un mare poem despre viata unui barbat care e atras de barbati. O face cu o incredibila simplitate, cu o enorma putere de convingere. Fara necuviinta compasiunii si fara indecenta echivocului. Explicatie, nu pledoarie. Incercare de a fi partas la realitatea celuilalt. Intelegere a faptului ca ingaduinta ta si libertatea lui nu sint acelasi lucru. "Ma multumeam sa le ascult viata, care este taina oricarei fapturi", scrie la un moment dat Alexis. Oare nu e aceasta cea mai fireasca definitie a acestei carti, a scrisului insusi?

"Alexis este analiza completa (de aici si subtitlul Tratat) a unei forme de a te afla in infern. Si de a iesi din el, tagaduindu-l, denuntandu-l ca pe un fals la care ai consimtit prea multa vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Pe de alta parte, cititorul nu trebuie sa se lase amagit: cartea aceasta, in care este vorba de inclinari erotice neconforme destinului nostru biologic, depaseste problematica lor specifica. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. Frumusetea cartii rezida insa nu atat in lectia pe care o da, fie ea si eliberatoare, cat in modulatia ei formala, in tonalitatea ei, in nobletea morala a stilului." (Petru Cretia)

Daca avem nevoie de cărţi care să ne schimbe concepţia asupra lumii şi să ne facă mai buni atunci Alexis este una dintre ele. Nota mea: 10. Motivul? L-am spus mai înainte...

Friday, June 22, 2007

Mantaua

Nici macar nu stiu de ce nu mi-am mai facut ceva timp sa scriu recenziile ultimelor carti pe care le-am citit pentru ca, privind putin in urma, s-au facut deja trei si simt presiunea timpului ce ma obliga sa scriu. Prima carte la care trebuie sa ma opresc cuprinde cam sase nuvele alui lui Nikolai Gogol reunite sub numele celei mai reprezentative dintre ele: Mantaua. Cartea a fost luata de la bookcrossing nr.2. Problema cu care ma confrunt este aceea ca am dat cartea si nu mi-am notat numele nuvelelor cuprinse in ea; încerc totuşi să-mi amintesc. Aşadar: Nevski Prospekt, Nasul, Mantaua, Portretul, Însemnările unui nebun. Toate se remarcă printr-un realism combinat cu elemente fantastice ce îmbină normalitatea de fiecare zi cu evenimentele pur întâmplătoare ce-l pot perturba total pe protagonist.

M-aş opri la două dintre aceste nuvele, şi anume la Portretul şi Mantaua, ce mi s-au părut a fi cele mai reprezentative pentru această carte şi poate chiar şi pentru stilul lui Gogol, în plan secundar.

Portretul relatează povestea unui pictor ce-şi cumpără un tablou. Asta nu ar fi nimic deosebit dacă respectivul tablou, portretul unui anume domn, denotă un realism debordant dându-ţi impresia că ochii individului te urmăresc oriunde te-ai mişca. Norocul face ca în rama tabloului să găsească şi o impresionantă sumă de bani cu care pictorul îşi începe o rapidă creştere a bunăstării sale. Până în final ajunge să ni se dezvăluie povestea portretului ce ascunde în el un întreg mister. Bărbatul din portret a fost cândva un malefic cămătar şi aproape nimeni dintre cei ce-l cunoscuseră şi apucaseră să vorbească despre el nu se îndoia că era însuşi Diavolul.

Mantaua este povestea unui bărbat sărac ce-şi doreşte cu ardoare să nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă asupra sa. Depune tot efortul reducându-şi porţiile de mâncare şi cheltuielile zilnice, făcând împrumuturi, negociind cu croitorul iar în finar reuşeşte să-şi plătească o manta. Tristul ghinion de care are parte apoi, acela de – ca o ironie – a i se fura tocmai mult-dorita manta, face ca apoi să umble pe la persoanele care ar fi putut lua ceva măsuri juridice pentru a-l găsi pe vinovat. Rămânând fără nicio speranţă nu-i rămâne decât să se arunce în râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflaţi pe podul de pe care el însuşi s-a aruncat, furându-le mantalele.

În concluzie: mi-a plăcut. Acum nu-mi rămâne decât să citesc Suflete moarte.

PS: Vin curand si cu restul recenziilor pe care trebuie sa le mai scriu.

Thursday, June 7, 2007

Medicine for love

James Ene Henshaw - Medicine for love

Medicine for love este o piesa de teatru, mai precis o comedie in trei acte, ce prin continutul tematic reuseste sa reuneasca o serie de motive ce se restrang in jurul aceleiasi axe. Povestea s-ar putea reduce in felul urmator: un dornic pretendent la postul de primar dintr-un oras din Africa (imi permit sa-mi cer scuze daca n-am sa precizez niciun nume – toate sunt denumiri originare din Africa, destul de complicate pentru a putea fi scrise) se trezeste aruncat peste noapte intr-o poveste conjugala ce presupune nu mai mult de trei sotii, doua dintre ele venind din partea unor persoane influente apropiate lui, iar a treia vine trimisa direct de matusa lui, o persoana foarte greu de refuzat.

Intreaga harababura ce ajunge sa se produca se datoreaza in primul rand faptului ca Ekuniah (sper ca asa il cheama – nu mai am cartea ca sa verific) il cheama pe vraciul Agatarta sa-i faca farmece pentru a-l scapa initial de nevestele buclucase, iar mai apoi pentru a castiga campania electorala.

Faza proasta este ca in final ramane si fara neveste (pe care nu mai vroia sa le lase sa plece), pierde si campania electorala, si parca printr-un artificiu caragialian, totul se readuce la normalitate prin conventii fara semnificatie reala.

Accentul cade pana la urma pe antiteza dintre nou si vechi, dintre Biserica si traditie, dintre real si conventional. Este o piesa a contrastelor si presupun ca poate i-as fi sustras mult mai bine stratul comic daca as fi vazut-o pe scena... insa oricum, in ansamblu mi-a placutJ

Nota mea: 8.

Saturday, May 19, 2007

Factotum



Citisem undeva intr-o recenzie la Sufocare a lui Palahniuk ca pentru a suporta acea carte ar trebui sa ai mai intai parte de doze dintr-o lista de scriitori printre care se afla si Bukowski. Eu, tocmai invers, l-am citit pe Palahniuk primul iar mai apoi pe Bukowski, ceea ce insa nu mi s-a parut a fi o problema atat de mare.

Imi place Bukowski pentru ca reuseste sa se transpuna in cartile sale intr-un mod atat de direct incat poate nici cartile biografice n-ar reusi sa ilustreze lucrul asta atat de bine. Revenind la carte pot spune ca Factotum este un drum al omului american din secolul XX, decazut, in cautarea unui loc de munca. Personajul principal, Henry Chinaski, nu este altceva decat un alter-ego al scriitorului, tipul tot timpul mahmur si obsedat de femei, cum de altfel se cunoaste ca ar fi fost si autorul cartii. Adevaratul conflict interior ce se isca in Chinaski este acela ca nu este apt sa pastreze o sluja pentru un foarte lung timp; printre motivele acestui fapt se numara faptul ca vine beat la munca, este prins incercand sa faca sex cu una dintre colegele de serviciu, doarme in timpul orelor de lucru. Chinaski nu este pana la urma decat tipul superficial al societatii, dornic intodeauna de bani fara a depune insa prea mari eforturi pentru a-i obtine. Deasemenea, idealul sau feminin, in cautarea caruia se afla: femeia cu picioare lungi si posesoare a unor sani planturosi, este un motiv recurent in roman, asemenea alcoolului, ba mai mult, reuseste sa gaseasca in persoana lui Jan chiar o combinatie intre acestea doua: femeia cu picoare lungi si sani mari care il si intretine in momentele de betie si cele care duc pana acolo. Cartea pana la urma nu este decat povestea unui tip aflat in calatoria prin viata, si indirect: a unui loc de munca care, cu toate ca spune ca ar putea face orice, nu-l multumeste cu nimic, nici chiar atunci cand il are.

Nota mea: 6. Eu nu prea am carti care sa nu-mi placa, nici despre asta nu pot sa spun ca nu mi-a placut, insa as fi putut citi ceva mai bun...

Am mai citit:

  • Povesti despre nebunia obisnuita

Monday, May 14, 2007

Gemenii

Mircea Cărtărescu

Gemenii

Editura: Humanitas, 2006

Iată că pot spune liniştit că literatura română contemporană nu doar că nu e în ruine, ci chiar loveşte în plină forţă prin intermediul unor scriitori precum Mircea Cărtărescu. După ce mai trecusem prin lecturile unor alte scrieri ale sale eram într-un fel lămurit de ceea ce-mi poate oferi acest scriitor şi pot spune foarte sigur că am avut în mâini cărţi cu adevărat speciale.

Gemenii este un roman(?) întins de-a lungul a 150 de pagini 11x18 cm, adică nu foarte mare însă suficient încât să-i simţi emoţia şi să-i percepi mesajul. L-aş putea denumi un bildungsroman sau o simplă povestire fantasy însă încadrarea undeva nu cred că are vreun rost. Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în care mintea unui trup de bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă, descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii: de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze, chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut, dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...

Nota mea: 10. Trebuie să visăm, să visăm... chiar dacă asta înseamnă să ne prindem fluturi morţi în piept şi să le simţim aripile cum încep să bată nervoase...


Am mai citit:

  • De ce iubim femeile
  • REM
  • Mendebilul

Sunday, May 13, 2007

Mic dejun la Tiffany



Truman Capote

Mic dejun la Tiffany

Editura: Univers, 2007 (Colectia Cotidianul)


Cartea reuneste un numar de patru povestiri scrise de Truman Capote, cel mai apreciat scriitor american – cum aveam sa citesc recent intr-o alta recenzie. Asadar: Mic dejun la Tiffany, Casa florilor, Chitara cu diamante, O amintire de craciun. Textele se remarca printr-un impuls realist de abordare a problemei desi personajele se confrunta deseori cu situatii pe care un om nu le intalneste in fiecare zi.

Mic dejun la Tiffany (Breakfast at Tiffany's) este povestea unui scriitor care peste ani isi aminteste de ciudatele intamplari la care a luat parte in urma circumstantelor de a locui in acelasi imobil cu Holly Golightly, o tanara actrita cu un mod de viata destul de diferit fata de restul societatii. Este unul din primele texte ale lui Capote si poate chiar daca actiunea nu m-a impresionat in vreun fel aparte, cartea in ansamblu are ceva special care ar merita sa te faca sa o citesti.

Casa florilor (House of flowers) este povestea lui Otillie, o tanara ce-si doreste sa evadeze cumva din viata de pana acum alegand sa plece intr-o alta calatorie si chiar sa se marite. Neintelegerile cu mama sotului o determina sa ia masuri ajungand in cele din urma pana la crima. Primind in final vizita celor doua foarte bune prietene ale sale, ce dezaproba si atitudinea sotului la adresa sa, ea alege sa ramana pana la capat alaturi de el. Este pana la urma o poveste despre decizie si evadarea dintr-o viata pe care nu ti-o doresti, alegand in schimbul acesteia una care poate nu-ti ofera atat de mari satisfactii, insa este suficienta sa te faca fericit.

Chitara cu diamante (A Diamond Guitar) este povestea a doi detinuti dintr-o inchisoare de securitate scazuta ce ajung sa inchege aparent o stransa prietenie. Relatia cu titlul este aceea ca unul dintre ei, mai mic in varsta, este un foarte bun interpret la chitara, motiv pentru care intra repede pe placul celorlalti detinuti. Senzationalul acestei povesti vine in punctul in care acesta ii propune prietenului sau in varsta o evadare pe care pana la urma doar el o duce pana la capat, vitalitatea celuilalt nepermitandu-i sa reuseasca. Este pana la urma o poveste despre aparente, tradarea increderii si de ce nu, teribila insingurare la care se vede condamnat omul...

O amintire de Craciun (A Christmas Memory) este poate cea mai emotionanta povestire din acest volum... o poveste despre sfarsit... sau poate despre faptul ca sfarsitul nu are sfarsit... totul este compus din amitiri: prajiturele de Craciun, oase ingropate, oameni fericiti... doar amintiri...

In ansamblu cartea primeste nota 8 din partea mea. Nu este senzationala insa are ceva dragut, special, ce te face sa o indragesti...

De ce as recomanda-o: pentru ca este una din acele carti care nu-ti prezinta viata frumoasa idealista, chiar daca viata de aici este frumoasa. Este o realitate posibila chiar daca incununata de finalitati triste...