Sunday, July 29, 2007

Moartea la Venetia (Povestiri)


Thomas Mann – Moartea la Veneţia (Povestiri)

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Nota mea: 9,5. Pentru că face din lucruri verosimile o întreagă artă narativă.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu


Rainer Maria Rilke – Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Îi cunoşteam faima acestui poet german, ştiam cât de excepţional este în poezie, şi cu toate acestea am început să-l citesc în proză.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele. Aş spune mai mult datorită impresiei pe care mi-au lăsat-o că sunt destrinate copiilor deşi mă văd nevoit să recunosc că mi-au ridicat şi mie destul de mari probleme de înţelegere, aşa că sunt destul de sceptic în privinţa publicului căruia i se adresează această carte.

Gândindu-mă puţin în urma citirii acestei cărticele aş spune că proza lui Rilke e formată dintr-o scriitură lirică, bogat metaforizată, poate şi datorită naturii poetice a scriitorului. A trebuit să mă gândesc puţin dacă impedimentele pe care le-am întâmpinat pe parcursul cărţii s-au datorat ediţiei sau pur şi simplu autorului iar răspunsul nu-l pot găsi până n-am să confrunt o altă ediţie. Am găsit în Povestiri despre Bunul Dumnezeu un stil încurcat (după părerea mea – nu însă greu sau imposibil) în care modurile de expunere se atacă unele pe celelalte: dialogul intră în mijlocul naraţiunii pentru ca apoi să-i cedeze locul – şi asta în cadrul unei singure fraze.

Aş putea spune că povestirea Cum a ajuns trădarea în Rusia mi-a plăcut cel mai mult chiar dacă poate n-am un motiv bine întemeiat. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele...

Nota mea: 8. Asta înseamnă că recomand cartea şi aştept ca altcineva să ofere mai mult...

Marti cu Morrie


Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Navala apelor



Evgheni Zamiatin – Năvala apelor

Aproape ai putea jura că Năvala apelor este scrisă de un rus. Un stil sobru, totuşi fluid, învăluit de amănunte ce constituie însăşi cheia textului face din această carte, aşa cum scrie şi pe spatele ei, "una din micile capodopere ale marii literaturi ruse."

Năvala apelor este un text obiectiv-realist, cu un puternic ax central constituit din dorinţa Sofiei de a avea un copil. În primul rând este un text psihologic.

Aşadar, Trofim Ivanovici şi soţia sa – Sofia – îşi doresc un copil de foarte mult timp însă în ciuda eforturilor lor se pare că nu îl pot avea. Asta până când ei se hotărăsc să o adopte pe Ganka, fiica unui vecin văduv decedat. Problema apare atunci când Trofim Ivanovici începe să aibă relaţii cu Ganka ignorând-o pe soţia sa. Într-o stare de exces psihic Sofia o ucide pe tânăra adoptată. După acest episod reuşeşte să rămână însărcinată nu fără a avea însă sentimentul că ceea ce se află în ea este tocmai sufletul Gankăi. În final îşi mărturiseşte crima.

Nota mea: 7,5. Nu mi-a lăsat niciun sentiment în urma citirii ei însă în mod cert nu o voi uita.

Cronica unei morti anuntate


Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate


Cronica unei morţi anunţate este un roman de natură realist-fantastică, aşa cum de altfel ne-a şi obişnuit Gabriel Garcia Marquez.

Povestea în sine nu este foarte complexă: Angela Vicario tocmai s-a căsătorit cu Bayardo San Roman. În noaptea nunţii el constată că ea nu era fecioară, motiv pentru care proaspătul soţ o aduce înapoi, bătută, la familia ei. Cerându-i-se să spună numele făptaşului ea îl desemnează pe Santiago Nasar. Astfel, doi dintre fraţii săi – gemeni, Pedro şi Pablo Vicario, se hotărăsc să-l ucidă. Ironia pe care pune accent cartea este că până la sfârşitul zilei destinată crimei întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. În urma crimei gemenii primesc trei ani de închisoare iar Angela Vicario începe să-i trimeată scrisori fostului soţ, în care şi-ar dori o oarecare reconciliere a căsătoriei.

Viziunea narativă este subiectivă însă de această dată, inovativ, naratorul nici nu ia parte la întâmplări, nici nu asistă măcar la ele; totul este scris din punctul de vedere al unei investigaţii asupra a tot ceea ce s-a întămplat, chiar cu scopul scrierii acestei cărţi.

Nota mea: 10. Dacă moartea vrea neapărat să te cunoască atunci nici chiar toate încercările de o opri nu o vor face să dea înapoi.

Citat: "Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice."

Am mai citit:

  • Un veac de singurătate
  • Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
  • Dragostea în vremea holerei

Wednesday, July 25, 2007

Amantul


Marguerite Duras – Amantul

N-aş putea spune clar de ce îmi place atât de mult Marguerite Duras. Ar putea foarte bine să fie tematica pe care o adoptă, stilul deosebit de calm sau poate tăcerea în care îşi îmbracă cuvintele. Nu ştiu sigur însă în orice caz îmi place foarte mult modul în care transformă arta narativă într-un zbucium al inimii.

Inspirat din viaţa reală a autoarei, romanul Amantul este un cumul de sentimente şi senzaţii pe care o tânără – iar mai apoi imaginea ei de la bătrâneţe, prin intermediul amintirilor, reuşeşte să-l amorseze în interiorul său.

Amantul este povestea de dragoste dintre autoare – franţuizoiacă – şi un bărbat chinez, primul bărbat din viaţa ei şi aproape imposibilul. Fiind nevoită să trăiască tot timpul sub atenta supraveghere a mamei şi violenţa tulburătoare a fratelui cel mare, fata îşi găseşte refugiul în limuzina neagră în care s-ar găsi întodeauna acest bărbat pe care însă se vede obligată să îl nege mereu în ochii familiei. Căsătoria dintre ei este imposibilă, de aceea ia naştere doar în mintea lor, niciodată ideea nu devine reală de-a dreptul; nu rămân decât posibiliăţi şi în acelaşi timp negarea acestora. Sărăcia în care a ajuns familia fetei o obligă să se mute înapoi în Franţa. El se lasă victima unei căsătorii aranjate de tatăl său. Când s-au reîntâlnit după ani "n-a mai ştiu ce să-i spună. Apoi i-a spus. I-a spus că totul era ca înainte, că o iubea şi acum, că nu va putea înceta s-o iubească vreodată, că o va iubi până la moarte."

Nota mea: 10. Simte. Simte. Simte. Parcă întreaga carte e alcătuită doar din senzaţii.

Am mai citit:

  • Ochi albaştri, părul negru

Pivnitele Vaticanului


Andre Gidé – Pivniţele Vaticanului

Pivniţele Vaticanului este un roman conceput pe mai multe centre de interes asemenea unui soap-opera ce pleacă de la un personaj la altul, al căror destine vor ajunge să se intersecteze până în final.

Intriga, de natură politico-religioasă, relevă faptul că Papa Leon al XIII-lea, pe undeva la 1880, este răpit şi ţinut sechestrat de loja francmasonică. Sub acest pretext, însă într-o tăcere ce s-ar fi dorit sacră, Biserica începe o strângere de fonduri, mai mult sau mai puţin cinstită, pentru a realiza o nouă cruciadă – Pentru Salvarea Papei. Se găseşte însă un credincios mai plin de zel, Amédée Fleurissoire ce se hotărăşte să plece singur în călătorie pentru a –şi îndeplini misiunea. Aici ajunge să devină aproape un paranoic, să nu mai ştie în cine să aibă încredere. Neprevăzutul face ca el să fie ucis de Lafcadio Wluki, fratele bastard al cumnatului său, pe care însă din păcate nu îl cunoştea.

Până la urmă nu se poate spune clar dacă a fost într-adevăr o acţiune a francmasonilor sau totul nu este decât o încercare a Bisericii de a lua bani de la credincioşi.

Nota mea: 7,5. Acţiunea nu are puterea să te ţină în priză.

Sunday, July 15, 2007

Lovitura de gratie


Marguerite Youcenar – Lovitura de graţie

Aş putea spune că Marguerite Yourcenar mi-a oferit lovitura de graţie încă de la Alexis
şi astfel nu mi-ar mai rămâne nimic de spus. Oricum poate mai rămân câteva cuvinte.

Lovitura de graţie este o carte finuţă, scrisă într-un stil feminin care şi de această dată abordează o viziune subiectivă a unui bărbat. Nu ştiu dacă este un roman de dragoste (sau doar atât), sau poate psihologic deşi în puţinele pagini pe care le are ar putea fi orice.

Povestea pe scurt ar suna aşa: ei doi sunt buni prieteni. Sora celuilalt s-a îndrăgostit de el. El nu o iubeşte. Astfel începe drama. Totul se întâmplă în timpul războiului. Nu ştii în cine să ai încredere. Ea alege să trădeze cauza lor şi fuge în tabăra cealaltă. Este prinsă şi acuzată de trădare. Pedeapsa este moartea. Însă ca ultimă dorinţă alege să-l poată numi pe cel ce o va executa.

Asta e tot iar ceea ce ar fi urmat se subînţelege.

Se vede că este o carte feminină scrisă însă pentru toţi cei care simt nevoia să-şi revigoreze spiritul.

Nota mea: 9.

Am mai citit:

Tuesday, July 10, 2007

În căutarea oii fantastice

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.