Monday, December 29, 2008

Scrisori catre fiul meu

scrisori catre fiul meu Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008

A fost prima carte pe care am citit-o de-a lui Gabriel Liiceanu şi per ansamblu mi-a plăcut cu toate că pe alocuri o mai dă în diverse cu diferite lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce-şi propune cartea

· Pare a fi cartea unei conştientizări şi a nevoii de a da mai departe revelaţia pe care ai trăit-o. Nu ştiu în ce măsură Liiceanu a fost un tată model dar în aceste „scrisori” se vrea cel puţin un tată asumat, unul care are misiunea de a-i transmite fiului calea bună pentru acesta

· Unele trăiri prezente în carte sunt destul de interesante, mi-a plăcut într-o mare măsură întâmplarea cu biserica de negri

· Nu ştiu în ce măsură în alte cărţi se găseşte un Liiceanu filosof dar în mod sigur aici a făcut nişte concesii şi a ales să fie un om sincer şi să revină, pe cât posibil, la amintirile care l-au marcat

Mai mult doar nişte citate:

„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.”

„Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare.”

„Tot secretul scrisului stă în capacitatea de a rămâne cât mai mult în sosul propriei sale idei. Grav este nu dacă piezi ideea, ci starea în care ai intrat ca să o poţi exprima.”

Nota mea: 8,5. Până la urmă nu e mare filosofie, un tată are câteva lucruri de spus fiului lui şi o face extins, prin intermediul unei cărţi. Nu sunt decât revelaţiile unor trăiri, conştientizarea unor lucruri trăite, înfăţişarea unui adevăr în care tatăl a ajuns să creadă. Dar sunt spuse binişor şi cu sinceritate, ceea ce poate oferi un plus cărţii. Mi-a plăcut.

Invitatie la esafod

invitatie la esafodVladimir Nabokov – Invitaţie la eşafod (original: Priglaşenie na kazn’), Editura Polirom, 2003, Traducere de Livia Cotorcea

Nabokov a fost o surpriză plăcută şi o gură de aer proaspăt încă de la citirea Lolitei. Din păcate romanul Invitaţie la eşafod n-a reuşit să-mi lase aceeaşi impresie, ba chiar mai mult m-a făcut să cred că în mod clar talentul şi tematica acestui scriitor s-au dezvoltat nu doar odată cu trecerea timpului dar şi mai ales schimbării registrului lingvistic. Probabil că limba engleză i-a permis să facă mult mai multe artificii decât sobrietatea slavă a celei ruse. De aceea, dacă Lolita mi s-a părut un roman fluid, molcom, îmbietor de-a lungul lecturii, Invitaţie la eşafod a fost cumva, de la bun început, un eşec al lecturii. Stilul nefinisat, tema obscură, întunericul (atât în sens propriu cât şi metaforic) care guvernează cuvintele cărţii, toate acestea reduc semnificativ randamentul lecturii şi cheful de a mai parcurge povestea în continuare. Cu toate acestea cărţulia nu este voluminoasă.

Per ansamblu romanul descrie întemniţiarea şi aşteptarea execuţiei unui bărbat oarecare, Cincinnatus C. Motivul? Se pare că nu-l cunoaşte nimeni, şi cu atât mai puţin însuşi condamnatul – care se trezeşte vârât într-un cerc misterios pe care nu-l poate înţelege. Personajele, reduse numeric, se rezumă la Rodrig Ivanovici – directorul închisorii, Emmocika – fiica acestuia, de care Cincinnatus pare a se îndrăgosti, Rodion – paznicul, monsieur Pierre – vecinul de celulă a cărui prezenţă nu pare a se dori decât a-l enerva pe Cincinnatus, şi în cele din urmă Marfinka – propria nevastă. Dacă povestea n-ar fi transpusă sub formă de roman atunci decorul şi personajele s-ar fi încadrat perfect într-o piesă de teatru iar în acest caz, după părerea mea, acţiunea ar mai fi putut fi cumva salvată din prăpastia în care pare a fi adâncit-o stilul. Ce-i drept, poate i-aş ierta aceasta escapadă maestrului Nabokov interpretând-o ca fiind o joacă cu absurdul, o încercare de început şi revenind la o idee anterioară, sobrietatea limbii ruse care în mod clar are ceva ceva de spus. Pe de altă parte poate Nabokov din tinereţe nu era nici Dostoievski matur ca să poată controla limba iar scriitorul în cauză demonstrează apoi că o altă limbă are puterea de a-i confirma talentul, limba engleză.

Ce se întâmplă pe parcurs mi s-a părut greu de elucidat, ăsta fiind şi motivul pentru care mi s-a părut o lectură greoaie. Ar putea fi una din acele cărţi chinuitoare şi fără înţeles, aşa cum mi s-au părut mai demult Sfântu’ Aşteaptă de Raymond Queneau şi Parfum de femeie de Giovanni Aprino. Bineînţeles că lectura unor cărţi depinde foarte mult şi de cititor, aşa că nu-mi declin eventualele subiectivităţii din perceperea cărţii deşi ca lectură pentru mine a valorat foarte puţin. Cincinnatus până la urmă nu este decât omul normal pus în faţa unui eveniment neaşteptat, absurd. Gregor Samsa (F. Kafka - Metamorfoza) precum şi mai toate personajele lui Kafka, David Kepesh (Philip Roth - Sânul), Kovaliov (N. Gogol - Nasul) sau chiar şi străinul lui Camus trăiesc toţi aceeaşi dramă, aceea de a se trezi într-o lume în care dintr-odată viaţa lor este cu totul alta. Motivul pentru care Cincinnatus este închis ne rămâne neelucidat până la sfârşitul romanului când în cele din urmă condamnatul primeşte şi pedeapsa cu moartea.

Nota mea: 6. Diferenţa dintre Lolita şi Invitaţie la eşafod este una de la cer la pământ. Pare greu de crezut că aceste două romane sunt produsul aceleiaşi mâini însă cauzele le cam cunoaştem deja. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi să mă mai uimească acest scriitor căruia oricum i-am apreciat calităţile de scriitor încă de la romanul trecut.

Orbitor. Aripa dreapta

orbitor-aripa-dreapta Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007

Despre ultimul volum al Orbitorului s-ar putea spune iarăşi atât de multe încât mi-aş epuiza cuvintele şi toată puterea încercând să spun ceva cuprinzător. În plus, n-am eu puterea de a judeca un roman mai mult de a spune dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-a plăcut? Puţin spus! Iar asta se poate deduce şi din ceea ce am scris referitor la volumele anterioare. Din multe puncte de vedere sunt doar un cititor neavizat ce se aventurează într-o mlaştină de cuvinte....

Ce este sau ce reprezintă Orbitorul pentru mine? În primul rând, încă (după citirea tuturor celor trei volume) un mare mister. Mi-ar mai trebui încă ceva lecturi suplimentare ale tuturor volumelor pentru a reuşi să las la o parte uimirea şi acapararea produse de prima lectură pentru a-mi creea o impresie cât-de-cât obiectivă în ceea ce priveşte strict materialul din care este alcătuit romanul.

Aripa dreaptă reuşeşte, fără a fi o concluzie, să încheie cât se poate de bine fantastica lume a Orbitorului şi să lase impresia în acelaşi timp că deschide o altă lume. Foarte bine realizate pasajele referitoare la revoluţie – de altfel Aripa dreaptă reuşeşte să fie într-o măsură destul de mare un roman al Revoluţiei Române, al schimbării în context istoric suferite de România într-o iarnă – scriitorul apelând la adevărate hiperbole pentru a obţine descrieri şi imagini pline de expresivitate (Revoluţia reprezentată sub forma unei fete).

...

Dar iată cum pentru că n-am scris toate astea la timpul potrivit, imediat după ce am terminat de citit, deja trebuie să fac un mare efort pentru a reuşi să spun ceva clar. Mi-au mai rămas în mine scenele cu prinţul polonez, strămoş al tătălui lui Mircea, legate de povestea sa de dragoste, şi fascinanta, cerebrala, tulburătoarea sarcină a lui Herman, şi tulburarea mamei în faţa televizorului privind Revoluţia. Toate astea au ceva aparte, ceva care se remarcă a fiind cărtărescian, ceva ce nu-ţi lasă dubii. Iar asta este indubitabil un lucru bun. N-ajungi să pricepi cu adevărat talentul autorului decât după ce te trezeşti din visul numit Orbitor, din căderea din viaţă pe care ai suferit-o adâncindu-te între aceste pagini, în această lume.

Asemenea, nota 10, pentru că se poate. Şi pentru toate cele trei volumele un 10+, un zece luminos şi strălucitor, un zece orbitor.

Thursday, December 25, 2008

Middlesex

middlesexJeffrey Eugenides - Middlesex, Editura Polirom, 2005

În primul rând am întârziat foarte mult scriind despre cartea asta şi între timp am mai terminat încă două. În al doilea rând am să încerc să mă rezum doar la impresiile de ansamblu pe care mi le-a lăsat acest roman aproape tipic american.

Am privit Middlesex, la sfârşitul lecturii ei ca pe o carte cu sens dublu. Pe de o parte ea este povestea unui întreg neam, al familiei Stephanides, ai cărui descendenţi emigrează în speranţa unei vieţi mai bune tocmai pe malurile Americii ajungând să se stabilească în Chicago şi unde avea să se nască defapt personajul principal şi naratorul acestui roman, Calliope Stephanides. Din celălalt punct de vedere, Middlesex nu este altceva decât un roman al identităţii şi al căutării de sine în amalgamul acestei lumi în care ceilalţi nu par a distinge decât normalitatea.

Dacă ar fi să ne axăm doar pe ceea ce s-ar vrea să fie evident în acest roman atunci ne-am simţi supraîncărcaţi de fresca de familie ce se conturează în prima parte: Desdemona şi Eleutherios, bunicii celui ce-avea să devină Cal Stephanides sunt cei ce aveau să aducă pe tărâmul american mutaţia prezentă de atâţia ani în cadrul neamului. Drama, sau mai degrabă destinul, lui Cal se limitează la istoria familiei sale şi la conjuctura în care a ajuns să se nască. Mai întâi fată iar mai apoi bărbat, origini greceşti dar apartenenţă americană. Nevoit să trăiască la intersecţia unor elemente diferite: feminin-masculin, etnicitate – locul naşterii, mai apoi experimentarea primelor senzaţii contrare ale dragostei, vizualizarea luptei tacite dintre negri şi albi într-un Chicago aflat în mijlocul unei lupte pentru supremaţie. Pentru că ceea ce trebuie menţionat din start constă în trimiterea subversivă pe care o face titlul: Caliope este un hermafrodit; având o malformaţie aproape insesizabilă în momentul naşterii şi fiind crescut ca pe o fetiţă Caliope suferă marile transformări în timpul adolescenţei când nu doar că observă diferenţele care o separă de restul fetelor dar şi când într-un context de împrejurări se îndrăgosteşte de o altă fată. Mi s-au părut foarte bune paragrafele care descriau sentimentele tinerei Caliope şi încercările ei de a se transpune în ceea ce dorea să exprime. De altfel toată cartea este destul de bună în ansmblul ei.

Nu prea mai găsesc acum foarte multe lucruri de spus, per ansamblu cartea mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre jumătăţi, despre scindare în interiorul aceluiaşi om, despre regăsirea sinelui şi a unui drum în viaţă, mi-a plăcut că la Berlin Cal a părut că şi-a găsit fericirea… Se citeşte fără mari greutăţi şi este o lectură foarte plăcută. Nota mea: 9,5.

Sunday, November 23, 2008

Orbitor. Corpul


Mircea Cărtărescu - Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, 2007

După o altă întârziere apreciabilă revin pentru a aduce în discuţie al doilea volum din fortăreaţa de cuvinte, din Marele Zid ce se constituie a fi, din punctul meu de vedere, Orbitorul. Am scris aici despre Aripa stângă şi despre impresiile pe care mi le-a lăsat. Ei bine, după lectura Corpului ele nu mi s-au schimbat deloc, ba mai mult au continuat să se depună constant, pagină cu pagină. În acest al doilea volum Mircea Cărtărescu continuă magistral povestea lui Mircea şi a părinţilor săi, Maria şi Costel, pătrunde tot mai adânc în trecutul şi originile lor şi creează impresionant o poveste de dragoste ce-l are ca victimă pe Herman, Herman cel ce pare că deţine adevărul absolut. În rest ne afundăm tot mai mult în tainele unei lumi livreşti nemaipomenite, unui univers ce trăieşte în acelaşi timp cu noi şi care totuşi este diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când privesc retrospectiv asupra frazelor parcurse din Orbitor aproape că mă apucă uimirea în faţa gândului că într-adevăr am citit tot ceea ce se află în urmă. Până la urmă rolul acestei însemnări nu mi se pare a fi decât acela de a marca citirea cărţii, şi nu de a face o cronică asupra ei. A vorbi despre un singur volum din Orbitor ar însemna să foloseşti mai multe cuvinte decât cele din care alcătuit chiar el, să scrii despre Orbitor ar însemna să scrii o nouă carte cu acelaşi veşnic personaj, Mircea, o carte ce-ar trăi pe o brană paralelă, într-un univers fără limite şi fără legi.

Drept pentru care, dacă vreţi într-adevăr motive pentru care ar trebui să citiţi Orbitorul, nu v-aş spune decât unul singur: pentru a regăsi puterea de a privi lumea dintr-o altă perspectivă. Iar după ce l-ai citit descoperi o groază de alte moduri de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău pentru că, sub o conştiinţă aprinsă, se întâmplă atâtea. Acest al doilea volum nu face decât să prelungească tentaculele firelor narative create de primul, să încarneze personajele între coperţile imaginare între care se înghesuie toate cele trei volumele.

Ajung tot mai mult la concluzia că am citit nu un roman, nu cartea unui scriitor român, ci marea enciclopedia a unui univers uitat nu în depărtare ci chiar înlăuntrul nostru, pitit lângă suflet. Orbitorul are puterea de a scoate din noi toate visele stranii şi neînţelese şi de a le conferi înţelesurile uitate.

Aceeaşi notă, în afară de care n-ar putea exista alta: 10.

Am mai citit:

Sunday, October 26, 2008

Sinul

sinulPhilip Roth - Sînul (în original: "The breast"), Editura Polirom, 2006, Traducere de Alexandra Coliban-Petre

Sînul se înscrie cumva în linia acelor texte cu o problematică existenţialistă apăsătoare. Mi se pare că de fapt, pe parcursul textului, întrebarea care se ridică cel mai puternic din drama personajului principal nu este de ce i se întâmplă toate acestea ci mai ales cum să treacă prin ele. David Kepesh, profesor de literatură, se trezeşte într-o dimineaţă nu ca un om obişnuit ci având forma unui sân. Concret, fiind un sân. Aşa cum bine se face referire şi în romanul de faţă, se poate face o analogie directă între cel puţin două texte ale literaturii universale în care eroii sunt loviţi de nedumerirea sorţii: Metamorfoza lui Kafka şi Nasul lui Gogol. Ceea ce se întâmplă apoi depinde strict de psihologia personajului şi de capacitatea sa de a face faţă unor situaţii aparent imposibile şi fără noimă.

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să te trezeşti într-un salon de spital internat nu pentru că ai avea vreo boală periculoasă ci pentru că eşti... un sân? Un sân care nu aparţine niciunei femei, un sân liber, un sân care îţi trăieşte viaţa. Dar cine este cu adevărat acest sân? Nu este el oare chiar David Kepesh, profesorul de literatură logodit cu Claire? Drept pentru care trebuie să-şi continue cumva existenţa în condiţiile în care îi este dată, ca un sân suspendat într-un hamac într-un salon de spital.

Trăirile personajului, ale sânului, constituie a doua parte senzaţională a cărţii. Vizitele lui Claire trezesc dorinţele sexuale ale lui David. Astfel, prin atingeri şi masaj sânul îşi descoperă excitarea creată în urma atingerii sfârcului şi ajunge să considere chiar faptul de a-l fi masat ca pe un act sexual în sine.

Într-o altă etapă a resemnării cu noua identitate David Kepesh ajunge să nege însăşi realitatea. Refuzând să creadă că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un vis el speră neîncetat la o trezire la normalitate şi ajunge chiar să se considere nebun doar pentru a refuza să creadă că este cu adevărat ceea ce percepe a fi: un sân.

Spre deosebire de alte texte cu un conflict intens, cartea de faţă nu duce la nicio soluţionare. Personajul nu redevine cel cere a fost, nu recapătă corpul unui om. Pare a se resemna în cele din urmă, ca un fapt inevitabil.

Nota mea: 8. Este o lectură interesantă, de câteva ore, care te va îndemna să vorbeşti mai departe despre ea. Nu are însă profunzime încât să te impresioneze concret.

Monday, October 13, 2008

Orbitor. Aripa stanga

orbitor-aripa-stanga Mircea Cărtărescu - Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, 2007

Cele trei volume ale Orbitorului stau în biblioteca mea încă din vara anului trecut. Între timp le mai scoteam ocazional pe toate trei, îmi mai treceam degetele peste coperţile ce mă fascinau şi mă mai încumetam să citesc câteva fragmente, câteva rânduri rânduri dispersate. Abia peste un an, adică în vara lui 2008, m-am încumetat să iau primul volum, Aripa stângă, pentru a-l citi cu adevărat simţind poate că a trecut suficient timp în care tensiunea cărţii, a foilor de hârtie, a literelor, pentru a mă putea arunca în lumea fascinantă a Orbitorului.

Textul aglomerat, densitatea narativă, lipsa dialogului cât şi fragmentarismul ar putea convinge un cititor fără prea multă voinţă să renunţe încă de la primele pagini. Asta pentru că Orbitor nu este un roman de citit, nu este un roman împreună cu care să-ţi laşi timpul să treacă. Ba chiar, după ce-am trecut puternic prin trupul lui, chiar ajung să mă îndoiesc c-ar fi cu adevărat un roman. Nu pot să treacă pe lângă mine gândul că Orbitorul ar fi chiar o viaţă de om, o fiinţă vie, c-ar fi chiar un fluture viu, puternic colorat, ce dă din aripi şi se înfige devorator în trupurile noastre hrănindu-se cu gândurile şi iubirile noastre.

În momentul în care încerc să scriu toate astea, să scriu câteva cuvinte despre Aripa stângă, sunt trecut deja de jumătatea celui de-al doilea volum, Corpul. Şi tot mai mult, tot mai mult, cu fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare volum pe care le citesc şi privesc puţin în urmă, către sufletul cărţii pe care l-am lăsat în urmă, mi se pare incredibil un singur om, cum un om a putut să scrie toate astea. Mi se pare chiar incredibil cum am putut eu să citesc toate paginile din urmă, cum am rezistat, cum am avut puterea să rezist în faţa unei lumi fascinante, fascinante şi iar fascinante, unei lumi onirice, unei lumi ridicate din istorie, din străzile unui Bucureşti pe care astăzi nu-l mai percepem la modul cărtărescian, unei lumi ridicate din percepţia unui copil şi din munca asiduă a tuturor neuronilor din creierul Scriitorului, ce este întodeauna unul singur.

........................................................

Este a nu ştiu câta oară când deschid editorul de texte pentru a continua să vorbesc despre Aripa stângă şi despre Orbitor în general şi mă tot lovesc de o mare neputinţă. Nu găsesc ce-aş putea spune cuprinzător, cât de cât ok faţă de textul avut în discuţie mai ales că între timp am terminat şi Corpul, ceea ce-mi îngreunează cu atât mai mult încercarea de a mă concentra asupra primului volum. Despre ce-aş putea vorbi? Despre Mircea? Despre Maria şi Costel? Despre Herman? Despre locotonentul securist Stănilă Ion? Despre blocurile de pe Ştefan Cel Mare? Despre Bucureşti? Cum aş putea să mă concentrez în încercarea de a diferenţia un singur element din marea lume care se constituie a fi Orbitorul? Sunt incapabil, total incapabil şi tremur în faţa acestei cărţi. Nu o povestesc pentru că nu se poate povesti şi nici nu o recomand pentru că nu este o carte pe care s-o citeşti la recomandare. Mi se pare că Orbitor, şi implicit Aripa stângă, se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare.

Zece. Zece. Zece.

Tuesday, September 23, 2008

Fric

fricŞtefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003

A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.

În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.

În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.

Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.

Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.

Monday, September 1, 2008

Memoriile unei gheise

Memoriile unei gheise Arthur Golden - Memoriile unei gheişe (original: Memoirs of a gheisha), Editura Humanitas, 2007

Bineînţeles că succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză.

Memoriile unei gheişe constituie acelaşi paradox pe care eu personal l-am mai întâlnit şi într-un alt roman monumental, şi anume Shogun, acela că am avut în faţă o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Şi dacă la James Clavell acţiunea evolua înspre o descoperire a Japoniei la Golden lucrurile stau în mare parte altfel. Aici naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face de data aceasta în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia.

Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atît, este romanul unui mister. Pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze.

Mi-a plăcut în mod expres maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. Deşi nu vorbeşte niciodată despre acest lucru mi se pare că textul continuă să sprijinite ideea de bază conţinută şi în Shogun cu toate că sunt conştient de diferenţele dintre cele două romane. Însă şi aici lucrurile par să evolueze în aşa fel încât soarta (karma) să se împlinească aşa cum a fost mai dinainte orânduită de câtre zei conform ideologiei budiste.

În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită.

Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini.

Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea virginităţii gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, virginitatea unei femei care, în zilele noastre, se pierde din prostie şi idioţenie.

Per ansamblu Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde. Din partea mea primeşte nota 10.

Friday, July 25, 2008

Ispasire

ispasire Ian McEwan - Ispăşire (original: Atonement), Editura Polirom, 2008, Traducere de Virgil Stanciu

Beneficiind şi de o ecranizare de excepţie, acest roman al lui Ian McEwan mi-a oferit, pe lângă minunata poveste (cu care eram deja familiarizat din film), şi o foarte bună îmbinare stilistică ce mi-a dat impresia c-a transformat simplul al lecturii într-o delectare livrească. Ispăşire este primul roman al lui Ian McEwan pe care l-am citit însă mi se pare a fi suficient pentru a recunoaşte geniul şi incontestabilul talent al acestui scriitor.

Romanul este o îmbinare de perspective (în ciuda relatării omnisciente şi omniprezente, perspectiva "dindărăt") ce reuşeşc să-i ofere textului elemente de dragoste, de război, creând în prima parte o adevărată frescă de familie. De departe însă cel mai important aspect al romanului, şi poate singurul pe care filmul n-a reuşit să-l surprindă în adevărata sa valoare, este constituit de perspectiva din care este privită misiunea şi rolul scriitorului în lume, scriitor surprins în evoluţie şi mereu tentat să intercaleze imaginaţia cu realitatea. De aceea unul dintre personajele principale şi cu un rol central în cadrul întâmplărilor este Briony Tallis, mezina unei înstărite familii engleze, ce încă de la vârsta de doisprezece ani era bântuită de tentaţia provocatoare a cuvintelor ce n-avea să-i mai ofere linişte pentru tot restul vieţii. Curiozitatea nestrămutată şi imaginaţia fără limite o fac să interpreteze greşit anumite gesturi ce au loc între sora sa Cecilia şi Robbie, fiul servitoarei şi totodată un fost coleg de facultate al Ceciliei. Momentul cu adevărat intrigant este acela în care Briony citeşte o scrisoare (neintenţionată) din partea lui Robbie către Cecilia, scrisoare ce se constituie într-un adevărat şoc pentru tânara fată. Acesta este totodată şi clipa în care mintea copilărească şi fantezistă a lui Briony o ia razna atribuindu-i lui Robbie nişte atribute defăimătoare, mai ales după clipa în care îi surpinde pe cei doi într-un moment intim în camera bibliotecii, scenă pe care n-o înţelege şi de care se simte depăşită, nu însă şi în posibilitatea de a trage concluzii.

Posibilitatea de a trece cu adevărat în lumea adultă i se iveşte atunci când, în mijlocul unei căutări nocturne a verişorilor săi gemeni, Briony surprinde o altă întâmplare: violul Lolei, sora gemenilor, verişoara sa. Fără a fi sigură niciodată de ceea ce declară, ea ajunge până a jura în faţa instanţei că bărbatul pe care l-a văzut în toiul faptei era tocmai Robbie. Totul e doar lumea fictivă pe care o fetiţă de unsprezece ani cu pretenţii de scriitoare şi-o creează.

Aşa se face că Robbie este trimis la închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o. Totul se sprijină pe mărturia unei fetiţe ce-şi asumă misiunea de a dirija destinul unui om doar pe baza impresiilor şi gândurilor pe care şi le-a făcut. Acesta fiind punctul în care cronica de familie ia sfârşit, momentul în care familia Tallis îşi începe incontrolabila cădere, partea a doua se constituie într-o realistă frescă de război ce surprinde momentul Dunkirk, acela al retragerii armatei engleze din Franţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele două părţi de mijloc ale romananului ilustrează evoluţia individuală a celor trei personaje implicate în conflictul pe termen lung: Cecilia şi-a părăsit familia în înverşunarea de a-şi sprijini iubitul, s-a mutat la Londra retrăgându-se în izolare şi-şi consacră cea mai mare parte a timpului slujbei de soră medicală. Robbie este prins în monstruozităţile războiului (ca o alternativă a vieţii din închisoare) şi visează permanent la o viaţă liniştită alături de Cecilia într-o căsuţă pe malul oceanului. Este mistuit permanent de ura făţă de Briony şi singurul lucru care-i mai oferă curajul de a continua lupta într-un război ce pare imposibil rămâne acela că într-o zi va ajunge s-o revadă pe Cecilia. Pe de altă parte, cealaltă soră Tallis, Briony, urmează destinul surorii sale şi-şi duce stagiatură de soră medicală într-un alt spital din Londra. Maturizarea a făcut-o între timp să conştientizeze greşelile trecutului şi să-şi recunoască vina. A ajuns să-şi deplângă prostia şi să-şi dorească faptul ca Cecilia şi Robbie să-şi găsească împreună fericirea. Scrie necontenit, în mare partea variante diferite ale aceeaşi poveşti pe care o trăieşte. Trăieşte mustrări de conştiinţă şi face eforturi să se ancoreze în lumea reală pentru a se putea tolera pe sine; vede cu proprii ochi atrocităţile războiului prin trupurile soldaţilor răniţi şi chiar morţi şi-şi dă seama că Robbie ar putea fi unul dintre ei.

Ajunsă la bătrâneţe, îşi scrie ultimul roman. Atonement. Ispăşire. Suferind de o boală a sistemului circulator şi nervos îşi vede destinul de scriitoare la capătul drumului. În scurt timp avea să-şi piardă memoria şi să nu mai fie capabilă să scrie nimic. Nu publică însă romanul din rezerva că adevărul va face furori. S-ar fi părut însă că succesul pe plan literar ar fi mulţumit-o. Şi totuşi nu. Chemarea ei cea mai mare a fost aceea de a oferi trecutului ceea ce ea singură i-a răpit: împlinirea. Finalul fericit al ultimului roman este singurul preţ pe care-l poate plăti pentru enorma greşeală din copilărie. Aceasta este ispăşirea căreia moartea conştientă va ajunge să-i pună punct.

Filmul mi s-a părut remarcabil prin efectele sonore şi oarecum prin tensiunea ce leagă secvenţele între ele. Este un film bun pe care merită să-l priveşti însă doar ca pe un film. În momentul în care l-am plasat în contrast cu cartea a pălit considerabil.

Notea mea (pentru roman:) 10. Ian McEwan mi se pare un scriitor foarte promiţător (din punctul meu de vedere, al unui cititor). Mai mult ca sigur că voi continua să-l citesc. Cât despre Ispăşire, romanul a fost pentru mine un deliciu. Am descoperit cumva obiectivitatea rigidă şi omniprezenţa din stilul Virginiei Woolf şi poate tocmai asta m-a încântat în mod deosebit. Stilul fluent-descriptiv face toţi banii în cartea asta, restul se poate găsi şi-n film. Ceea ce lipseşte însă filmului este procesul de transformare resimţit asupra personajelor, surprinse permanent în evoluţie.

Tuesday, July 15, 2008

Cum repara soldatul gramofonul


Saša Stanišić - Cum repară soldatul gramofonul (original: Wie der Soldat das Grammofon repariert), Editura Polirom, 2007, Traducere de Gabriella Eftimie

Să priveşti lumea din perspectiva unui copil şi să nu-ţi ajungă lucru ăsta. Să priveşti istoria din punctul de vedere al unui copil, să vezi războiul. Dacă ai puţină imaginaţie s-ar putea să-ţi iasă. Exact lucrul ăsta l-a făcut şi Saša Stanišić în romanul său de debut: Cum repară soldatul gramofonul, un text la bază autobiografic ce depăşeşte însă barierele naraţiunii clasice, autorul de douăzeci şi opt de ani aducându-şi meritul inovator în sfera literaturii de limbă germană. Saša Stanišić nu este însă german, el având foarte multe în comun cu personajul principal al romanului, Aleksandar Krsmanović, un copil născut în Iugoslavia, de origine bosniacă, ce se vede vârât fără înţeles în războiul civil ce devastează Iugoslavia la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Romanul este unul complex împărţindu-şi pe alocuri perspectiva narativă între mai multe personaje. De departe însă cea mai semnificativă rămâne aceea a lui Aleksandar Krsmanović, eroul fără identitate, ce priveşte transformările suferite de ţară, neam, cât şi cele mult mai dureroase: ale oamenilor de rând, ale propriei familii. Debutând ca o cronică de familie prin moartea bunicului Slavko romanul capătă treptat valenţe sociale şi istorice: raportarea la comunismul iugoslav prin menţionarea de nenumărate ori a portretului lui Tito, a şcolii şi a altor întâmplări ce au loc în oraşul Višegrad. Perspectiva copilului este atotcuprinzătoare: uneori umoristică, alteori ironică, ea lasă loc interpretărilor pe care cititorul şi le-ar putea isca.

Locuitorii din Višegrad au fiecare o istorie proprie pe care naratorul nu omite să le-o contureze pe parcursul textului: bunicul Slavko decedat în debutul romanului, bunica Katarina, unchiul Bora, mătuşa Taifun, unchiul Miki, Milenko Pavlović, Zoran - fiul său, Čica Sead, Čica Hasan, Edin, precum şi învăţătorul, părinţii şi străbunicii, fiecare împlinindu-şi rolul de a consolida imaginea cititorului asupra lumii în care ei îşi petrec viaţa. Coborârea tabloului lui Tito este însă simbolică: înlăturarea dictaturii totalitare nu reuşeşte să le aducă oamenilor nimic bun decât un război civil din care par că nu se vor mai ridica niciodată. Cei mai curajoşi (şi revoltaţi în acelaşi timp?) aleg să emigreze. Aşa fac şi părinţii lui Aleksandar ce se stabilesc în Germania. Transformările pe care le resimte Aleksandar sunt marcate prin intermediul unor scrisori pe care le scrie Asijei, o fată cu existenţă incertă. Lumea nouă pe care o găseşte Aleksandar este ceea ce nouă ni s-ar putea părea normal: jocurile pe calculator, muzica celor de la Nirvana, părul lung. Toate sunt etape ce-l aduc pe narator înspre maximul temporar atins de text: anul 2002, când Aleksandar - rămas singur în Germania pentru a-şi termina studiile - aflat în faţa calculatorului personal decide să facă o vizită tărâmului natal, devastat de război, pentru a-şi compara amintirile cu realitatea.

Problema pe care o ridică cu adevărat acest roman se îndreaptă până la urmă tot înspre perspectiva copilăriei. Schimbările pe care le suferă ţara şi poporul său sunt la o scară mai mică însăşi transformările sale. Aşa cum chiar el ajunge să-şi schimbe considerabil percepţia şi înţelegerea asupra lumii aşa şi oraşul din care provine suferă transformarea politică simţită prin intermediul războiului. Mi s-a părut remarcabil capitolul în care însăşi războiul este descris prin intermediul unui meci de fotbal, pentru imaginaţia de care autorul a putut da dovadă şi inventivitatea scenelor.

Mi-a plăcut mult fragmentul următor:

Echipa mea preferată e Schalke 04, am un permis pentru pescuit şi prietenul meu cel mai bun de aici, Philipp, mi-a împrumutat Sensible Soccer, ascult Nirvana şi visez în germană. Visez să am şi eu un calculator, ca să pot juca Sensible Soccer pe bune şi ca să nu mai fiu nevoit să-l mint pe Philipp şi să-i spun câte goluri am marcat împotriva Braziliei.

Îmi las părul lung.

Cu drag, Aleksandar.

El face parte dintr-o scrisoare trimisă aceleiaşi Asija, fata misterioasă, şi mi se pare a fi un fragment destul de concludent pentru a descrie situaţia emigrantului: este nevoit să se adapteze situaţiilor din noua ţară - pe lângă Steaua Roşie Belgrad, echipa favorită din ţara de provenienţă se adaugă şi o echipă din ţara gazdă. Se loveşte de asemenea şi de lipsurile pe care le presupune acest statut: este nevoit să mintă pentru a nu-şi strica reputaţia în faţa prietenilor. Alte schimbări le face din mers, precum preferinţele muzicale şi adoptarea limbii; limba natală trece în plan secund.

Finalul deschis este în acelaşi timp reconciliator. Reîntors pentru a-şi vizita oraşul, Aleksandar revine asupra listelor cu neterminaţi, întrucât chiar el se caracterizează a fi un specialist în neterminaţi, pentru a le finaliza. Pentru a se împăca cu trecutul.

Nota mea: 9,5. Un roman revitalizant de factură germană, invator prin stil şi viziune, prin intermediul căruia autorul promite mult. Îl recomand celor care consideră literatura o provocare.

Saturday, June 28, 2008

Kitchen

Banana Yoshimoto - KitchenBanana Yoshimoto - Kitchen, Editura Humanitas, 2004, Traducere de Irina Holca

Nu ştiu de ce am impresia că pe lângă timpul de scriitură oarecum brută, redusă la strictul necesar, japonezii par a avea o afinitate şi pentru subiectele cu un plus de exotism.

Aşa se face că am extras din bibliotecă, din considerente motivate de lipsa de timp şi de atenţie, una dintre cele mai subţirele cărţi pe care le-am putut găsi. Avea pe ea şi o recomandare ce spunea simplu: O meditaţie japoneză despre destin şi iubire. Ceea ce-am găsit în interiorul cărţii nu e foarte departe de aceste cuvinte.

Kitchen este povestea stranie a trei personaje: Sakurai Mikage, Yūichi Tanabe şi Eriko Tanabe.

Povestea este relatată într-o manieră subiectivă, din perspectiva lui Mikage, o tânără orfană căreia îi moare şi ultima rudă, bunica. Acest eveniment o face să-l cunoască pe Yūichi, un tânăr de la aceeaşi facultate cu ea, ce întâmplător era un foarte bun prieten al bunicii, ce obişnuia să-i livreze flori în timpul vieţii.

Titlul este totodată elementul de legătură al întregii cărţi: bucătăria este cea care încă realizează o legătură reală între lume şi Mikage. Bucătăria este paradisul ei pe pământ, spaţiul în care se destinde şi scapă de toate celelalte griji. În bucătărie se refugiază şi după decesul bunicii, şi tot bucătăria o convinge să accepte invitaţia de a se muta în casa familiei Tanabe, la propunerea lui Yūichi. Aici o cunoaşte pe Eriko, mama lui Yūichi, a cărei identitate este una revelatorie: Eriko este de fapt tatăl lui Yūichi, după ce şi-a făcut schimbare de sex în urma morţii copleşitoare a adevăratei mame. El şi-a asumat însă noua identitate ca pe un fel de reconciliere cu soarta, mergând până într-acolo unde preia rolul mamei pentru tânărul Yūichi.

Întreaga viaţă a lui Mikage se învârte însă în jurul gastronomiei şi al bucătăriei: gătitul este singura îndeletnicire ce-o mai binedispune şi ce-i permite să se destindă cu adevărat.

În acest fel reuşeşte să restabilească legătura cu Yūichi într-un timp în care, şi după moartea lui Eriko, destinele par a se spulbera sub trecerea incontrolabilă a timpului.

Al doilea text cuprins în acest volum, intitulat Lumina lunii, are ca temă destinul uman şi posibilitatea existenţei unei legături între oameni şi lumea spiritelor în cazul existenţei unor sentimente puternice.

E cumva acelaşi tip de proză japoneză ce mi-a mai fost dat să citesc: sobrietate lexicală, acţiune compactă, folosirea descrierilor. Pot spune că mi-au plăcut, că a au fost două poveşti interesante, pline de subînţelesuri, uşor de citit. Primeşte nota 8.

Monday, June 9, 2008

Cei cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai

cei_cinci_oameni_pe_care_ii_intalnesti_in_rai Mitch Albom - Cei cinci oameni pe care îi întalneşti în Rai (original: The five people you meet in Heaven), Editura Humanitas, 2006, Traducere de Alina Chiriac

S-ar spune că fiecare om trebuie să extragă e-a lungul vieţii lui esenţa acesteia. Că nu trebuie să lase şirul întâmplărilor să-l distragă de la înţelesul propriei vieţi. Romanul Cei cinci oameni pe care îi întîlneşti în Rai este tocmai despre acest lucru: incapacitatea omului de a-şi răspunde în timpul vieţii marilor întrebări. Într-o astfel de situaţie i se oferă o ultimă şansă: existenţa unui Rai în care cinci persoane, cu a căror viaţă s-a intersectat pe parcurs, i se relevă treptat pentru a-i oferi nişte răspunsuri.

Numele lui este Eddie şi e întreţinător la parcul de distracţii Ruby Pier. Are 83 de ani şi se află în ultima zi a vieţii sale. Aşa s-ar putea prezenta pe scurt incipitul romanului. Şi în urma unui accident petrecut la una dintre maşinăriile parcului de distracţii Eddie îşi pierde viaţa.

Cartea ridică în mod expres problematica existenţei vieţii de după moarte şi a caracterului ei moralizator. Cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte sunt defapt, în ciuda caracterului uman pe care l-au avut, reprezentanţii lui Dumnezeu, sunt cei ce trebuie să-l împace pe om cu destinul său şi să-i clarifice haosul petrecut în viaţa lui.

Nu cred că Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte tristă, asta în ciuda tonului în care este scrisă. Pare a fi mai mult un roman cu tonuri profunde, cu înţelesuri plasate în spatele acţiunii. Pentru Mitch Albom, în acest roman, Raiul pare a fi locul în care omul îşi recapată viaţa, însă o viaţă mai fericită, o viaţă cu sens.

Citate:

În fiecare bărbat există un băieţel care fuge, la orice vârstă.

Nu există niciun fapt aflat la voia întâmplării. Suntem toţi legaţi între noi. Nu se poate separa o viaţă de alta, aşa cum nu poţi separa briza de vânt.

Dreptatea nu guvernează viaţa şi moartea.

Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.

Nici o viaţă nu este inutilă. Singurul timp pe care îl irosim este acela pe care îl petrecem gândindu-ne că suntem singuri.

Sacrificiul este o parte din viaţă. Este de la sine înţeles. Nu e ceva de care să-ţi pară rău. Este ceva spre care să aspiri. Sacrificii mici. Sacrificii mari.

Uneori, atunci când sacrifici ceva preţios, nu-l pierzi de fapt. Nu faci decât să-l dai altcuiva.

Şi lucrurile care se întâmplă înainte de a ne naşte ne influenţează. Iar oamenii care au trăit înaintea ta te influenţează şi ei. În fiecare zi trăim în locuri care n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost cei de dinaintea noastră.

Rareori părinţii îşi lasă copiii să plece, aşa că aceştia sunt cei ce trebuie să-i părăsească.

Mânia este o otravă. Te mănâncă pe dinăuntru. Credem că ura este o armă care atacă persoana care ne-a făcut rău. Dar ura este o armă cu două tăişuri. Şi răul pe care îl facem, ni-l facem nouă.

Oamenii spun că „au găsit iubirea”, ca şi cum ar fi un obiect ascuns sub o piatră. Dar iubirea ia multe forme, nu e niciodată la fel pentru orice bărbat sau femeie. Ceea ce găsesc oamenii este o anumită iubire.

Iubirea pierdută este tot iubire. Ia doar o altă formă, asta-i tot.

Am mai citit:

Tuesday, June 3, 2008

Clar de femeie

clar_femeie_hum Romain Gary - Clar de femeie (original: Claire de femme), Editura Humanitas, 2007, Traducere de Daria-Laura Bârsan

Îmi exprimam într-un alt articol entuziasmul pe care l-am resimţit în faţa lecturii unei prime cărţi scrisă de Romain Gary. Mai repede decât aş fi crezut iniţial mi s-a oferit ocazia să citesc o alta scrisă însă într-o altă manieră şi pe o temă total diferită faţă de ceea ce-am putut întâlni în Ai toată viaţa înainte.

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

În ciuda aparenţei pe care o lasă, per ansamblu Clar de femeie nu este o carte de iubire, cu toate că s-ar putea spune că are în textul său suficiente elemente încât să poate fi numită aşa.

Când două disperări se întâlnesc , pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Ea se numeşte Lydia, el - Michel. Întâmplarea se face să se ciocnească atunci când el coboară dintr-un taxi. Profită de ocazie şi intră împreună în cea mai apropiată cafenea lăsând întâmplarea să le dirijeze vieţile. De-a lungul textului li se prefigurează începutul cu încetul identitatea: fiecare a pierdut într-un fel sau altul persoana pe care o iubea aflându-se acum în plasa disperării, prinşi în cursa singurătăţii. Îşi dau însă seama de un adevăr colectiv: E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire. Capătă însă speranţa că ar putea merge împreună, că şi-ar putea regăsi ceea ce lipseşte în persoana celuilalt. Că ar putea pleca la Caracas, oriunde n-ar mai suna telefoanele, oriunde ar putea uita ceea ce i-a făcut defapt să se întâlnească. Faptul că lasă ceva în urmă. Ajung însă cumva să se iubească, dacă ceea ce ia naştere între ei s-ar putea numi iubire.

Faptul că întreaga carte se reduce a fi, într-o mai mică sau mai mare măsură, alcătuită din dialogul celor doi (cu vagi intervenţii ale altor câteva personaje), îi relevă până la urmă semnificaţiile. Cei doi se află la limita degradării spirituale şi a neîmplinirii în dragoste; fiecare a pierdut ceea ce iubea, fiecare accede neîncetat la trecutul memorabil. (...) iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat era la o femeie, mărturiseşte Michel. Astfel se refugiază în prezenţa Lydiei, în posibilitatea convieţuirii cu ea. Nimic nu merge însă până la capăt; poate că defapt le lipseşte curajul de a se detaşa de trecut.

Una dintre ideile cuprinse pe coperta a IV-a reuşeşte însă să cuprindă chiar şi ideea de ansamblu, până împreună cu finalul: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută. Chiar dacă drumurile ajung să li se despartă iarăşi, rămâne gândul că poate într-un alt timp se vor revedea şi-atunci se vor hotărî să-şi acorde unul altuia o şansă în plus pentru fericire. Căci nimic nu este imposibil şi aşa cum spune Michel, dar dacă într-o zi voi înceta să mai iubesc, înseamnă că nu voi mai avea plămâni. Pentru că aşa cum spuneam, iubirea e ca aerul.

Există o expresie bine-cunoscută, făcută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: „Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.” Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstince, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...

Nota mea: 9. De ce am înceta oare să credem în existenţa iubirii? În puterea ei? De ce într-o viaţă plină de călătorii ne-am teme să apucăm tocmai drumul iubirii? Clar de femeie rămâne tocmai asta: o carte a posibilităţilor. Şi mai presus de orice, o carte a unei iubiri ce se naşte în viitor, se conturează în prezent, dar îşi află toate bazele într-un trecut ce nu-i aparţine.

Am mai citit:

Tuesday, May 27, 2008

Alice in Tara Minunilor. Alice in Tara Din Oglinda

semn carte vers Lewis Carroll - Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Din Oglindă (original: Alice's Adventures in Wonderland Through the Looking-Glass, and What Alice Found There), Editura Univers, 2007, Colecţia Cotidianul. Literatura. Traducere de Antoaneta Ralian. Traducerea versurilor de Ioana Ieronim

Despre Alice numai cuvinte de bine... Cu toate că-n copilărie n-am avut ocazia să citesc acest mic basm cult englezesc, m-am delectat în urmă cu ceva ani, pe când nu trecusem bine înspre vârsta adolecenţei, cu filmul pe care-l difuzau pe Hallmark. Magia filmului a fost mai mult decât puternică. Din păcate acum citirea cărţii nu m-a făcut decât să revăd îm minte filmul  şi să cred că filmul e o capodoperă. Cartea e doar o dovadă de imaginaţie englezească, foarte bună, însă nu foarte mult în plus.

Cele două texte cuprinse în această carte nu mi s-au părut a fi decât un mic joc din partea autorului, un exerciţiu de imaginaţie îndreptat înspre atenţia copiilor şi delectarea acestora. În contextul istoriei literare are însă o mare importanţă: cine a mai scris oare aşa ceva înainte? Cine se mai aseamănă cu Alice, în context literar, mai înainte de 1865? Bineînţeles că exemple s-ar mai putea oferi: Gulliver, Tartarin din Tarascon, Robinson Crusoe.

Ce-ar putea fi Alice în Ţara Minunilor mai mult decât un vis? Un vis viu, un vis prin imaginaţie, un vis ce putea fi refuzat... Căci nu-şi pot depăşi limitele decât cei ce îndrăznesc să viseze dincolo de limită. De-a lungul lecturii cititorul întâlneşte personaje fantastice precum Iepuraşul Alb întodeauna grăbit, Domnul Omidă, sau Pălărierul, precum şi a unor situaţii ce sfidează simţul comun, cum ar misteriosul joc de cricket pe care-l organizează Regina de Cupă, un personaj ce întrece limita ridicolului prin multiplele condamnări la decapitare pe care le dă.

Niciunul dintre cele două texte cuprinse în volum nu m-a impresioant în mod deosebit, cu toate că şirul de întâmplări este bine croit. Ele nu sunt defapt decât instigări la imaginaţie, decât chemări silenţioase către imaginaţie, către îndemnul de a ne permite să visăm, să acceptăm că uneori se pot întâmpla şi miracole. Nu trebuie decât să credem că ordinea iniţială a lumii poate fi sfidată şi să facem pasul decisiv pentru asta.

Alice nu este până la urmă decât un copil model: un copil ce-şi permite să intre în alte lumi, să sfideze realităţile din cadrul lor şi să-şi expună propriul punct de vedere.

Nota mea: 9. Nu mi s-a părut a fi o capodoperă. Este însă o lectură bună atât pentru copii cât şi pentru cei ce-ar vrea să redevină copii.

tea_party

Monday, May 12, 2008

Imparatul mustelor

Imparatul mustelorWilliam Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.

Thursday, May 1, 2008

Eseu despre orbire

coperta1José Saramago, Eseu despre orbire, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Traducere de Mioara Caragea

Porţiunea de timp în care s-a scurs lectura acestei cărţi m-a determinat să mă întorc cu gândul la zilele în care nu mai făceam nimic altceva, fiind prins în plasa unor romane precum Un veac de singurătate, Crimă şi pedeapsă sau Dragostea în vremea holerei. Spun asta pentru că impactul cu acest scriitor portughez, José Saramago, a fost unul devastator.

330 de pagini devorate în decursul unui weekend mi-au fost câmpul de luptă. Totul începe de la moto, unul revelator, pe seama căruia mi se pare că este pus în acelaşi timp un avertisment şi o atenţionare asupra cititorului ce tocmai porneşte în desluşirea tainelor cărţii. El face parte din Cartea sfaturilor şi se enunţă aşa: "Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă." Aceasta este aşadar cheia textului, de care cititorul are nevoie pentru a nu considera textul exact ceea ce-i este dat, adică un simplu roman. Dacă poţi privi atunci îndrăzneşte şi citeşte cartea. dacă o citeşti însă, nu te opri aici. Ascute-ţi simţul observaţiei şi aruncă-ţi gândul printre cuvinte, căci acolo se află cu adevărat mesajul. Aşadar nu te opri la lectură; avansează spre înţelegere, alocă-ţi câteva clipe pentru a reflecta în voie asupra acestor cuvinte ce-ţi vor deschide mintea. Asta pare că-mi spune mie pagina cu motoul, plasată chiar la începutul romanului.

Tema orbirii îmi este familiară de când cu Sábato, aşa că subiectul a reuşit doar să mă impresioneze prin stil. Ideea nu-mi este nici ea străină pe deplin, Eseu despre orbire părând că strânge multe dintre motivele prezente în Ciuma lui Camus. De ce este însă la fel de marcantă pentru cititor rămâne a vedea în continuare.

Într-un oraş oarecare, un bărbat oarecare orbeşte brusc aşteptând în maşina sa să se schimbe culoarea semaforului. Nu orbeşte totuşi comform preceptelor obişnuite, orbirea sa fiind albă. A doua zi merge la un doctor oftalmolog pentru a-şi expune problema. Doctorul se simte nevoit să înformeze autorităţile superioare lui cu privire la acest caz nou. Acestea par a se organiza repede alocând un spaţiu de carantină pe cazurile de orbire care deja se înmulţiseră. A doua zi se puteau număra: doctorul, primul orb, soţia primului orb, hoţul care-l jefuise pe primul orb, tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră, toţi fiind prezenţi (cu excepţia hoţului şi a soţiei primului orb) în cabinetului doctorului în momentul în care primul orb venea să îşi deplângă soarta. Acestora li se adaugă soţia doctorului, neatinsă însă de orbire, dar pretinzând a fi orbit pentru a-şi putea însoţi soţul la spitalul de carantină spre care acest grup fusese trimis. Nu mai rămâne nicio îndoială asupra gravităţii situaţiei astfel încât se declară stare de urgenţă; toate cazurile de orbire şi cei bănuiţi că au avut contact cu orbii sunt izolaţi şi li se întrerupe orice contact cu societatea, cu excepţia strictelor măsuri dispuse pentru a le asigura supravieţuirea, deşi nimeni dintre cei de afară nu-i mai consideră demni de a rămâne în viaţă. Se prefigurează în acest punct cele două laturi ale lumii: cei contaminaţi şi cei liberi, înfricoşaţi de asemenea de ideea orbirii. Mult mai dramatic pare a fi însă înăuntru, unde supravieţuirea constă în primul rând în adaptare, unde orbirea este un fapt real ce-i influenţează direct pe cei prezenţi. Singura capabilă de a menţine ordinea este soţia doctorului, instanţa supremă, a cărei putere e limitată totuşi de nevoia de a-şi menţine secretă capacitatea de a vedea. Romanul reuşeşte să ilustreze foarte bine modul în care grupurile de oameni reuşeşc să se adapteze (sau dimpotrivă) situaţiilor critice, chiar dacă asta înseamnă chiar ca un grup de orbi să se atace între ei doar pentru a obţine o cantitate mai mare de mâncare.

Din păcate nimeni nu ştie modul de transmitere al orbirii sau cum se produce ea asupra corpului uman. Nu se pot face decât presupuneri, toate limitate însă de tristul fapt că toţi au ajuns să orbească şi că timpul este prea scurt pentru a se mai putea face ceva. Sunt în faţa unui pericol orb, orb precum ei, pe care nu-l pot înfrunta. Faptul că asemenea Ciumei, orbirea dispare la fel de brusc precum a venit nu rămâne decât dovada clară a avertismentului în care ea a constat. Soţia doctorului, singura rămasă neatinsă de orbire, s-a dovedit a fi spiritul pur, ce nu se îndreaptă spre josnicie, nici nu accede spre absolut, ce-şi trăieşte soarta în modul în care îi este dat. Ea este singura iertată, şi cea cumva însărcinată cu misiunea de a deschide ochii celor ce-au rămas blocaţi în automatismul şi indiferenţa vieţii obişnuite. Ea trebuie să le arate că hrana se procură greu, că apa poate dispărea în orice clipă, că lipsa luminii (într-o lume deja electrică) înseamnă orbire.

Eseu despre orbire este un roman ce aruncă priviri de atenţionare asupra misiunii omului şi a prezenţei sale în lume, şi cu toate că este scris într-un stil nu tocmai prezent în cărţile obişnuite, ar trebui citit de către toţi exact pentru ceea ce spuneam mai înainte: pentru a ne deschide ochii.

A fost o lectură minunată, ore în şir din care nu m-am dat jos din pat. O recomand din tot sufletul. Primeşte nota 10+.

Monday, April 28, 2008

Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

coperta_17602George Bataille - Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

N-auzisem de Bataille până înainte să-mi cumpăr această carte. Motivul pentru care am cumpărat-o nu rezidă în imaginea de pe copertă, ce m-a îndemnat să-mi fac o scurtă impresie asupra conţinutului, ci pur şi simplu el a fost preţul de doar 4 lei, pe care-l avea afişat într-o librărie din oraş. Primul pas fusese aşadar făcut. Cealaltă parte de adevăr e că această subţire carte a stat în raftul bibliotecii mai bine de un an până să întind mâna să o scot de acolo pentru a o citi între două lecturi mai consistente.

Cele doar 168 de pagini de text bataillean, pe alocuri doar câteva cuvinte pe pagină, m-au făcut să reconsider cumva literatura franceză şi să mă gândesc de două ori atunci când voi citi aprecieri de înaltă clasă pe coperta a patra, chiar dacă ele aparţin chiar şi unei doamne numite Marguerite Duras, al cărei nume nu-mi putea trece pe lângă ureche. Revenind la ideea iniţială, totuşi nu recomandările de pe spate m-au făcut s-o cumpăr, aşa că ar fi ultimele pe care aş da vina pentru impresia lamentabilă pe care mi-a produs-o. Cărticica prinde în paginile sale trei texte scurte fiecare unic prin felul său, asemănătoare însă oarecum prin temă, ce surprind fapte absurde încărcate de o sexualitate debordantă.

Nu văd ce discuţii aş putea purta pe baza fiecărui text în parte ţinând cont că tot ceea ce ele conţin nu se rezumă decât la voluri, sex, urinări şi defecaţii, încălcări ale tuturor normelor sociale şi umane. Nu mi-aş fi putut închipui că în atât de puţine pagini se pot strânge atâtea imagini de aşa natură. Pe mine, ce-i drept, m-au lăsat indiferent, însă nu văd cum ar putea reacţiona un cititor cu picioarele pe pământ fiind pus în faţa unor imagini împinse la limită descriind profanare religioasă sau josnicie umană până la pragul inferior. Orb sau pervers să fii pentru a-i putea rezista în picioare unei astfel de cărţi.

În ciuda argumentării pe care însăşi autorul o aduce pe seama Istoriei ochiului, n-am putut fi convins de calitatea şi substratul acestor texte, cu toate că este probabil, nu neg acest lucru, să fi pierdut eu acest fapt din vedere. Până când mă voi convinge de talentul scriitoricesc al lui Bataille, citind şi alte cărţi ale lui, volumul de faţă primeşte nota 6.

Saturday, April 5, 2008

Ai toata viata inainte

d0e2248817256cc374161725e961e0e5Romain Gary - Ai toata viata inainte

Cărţile din colecţia Cotidianul prezente la mine în bibliotecă continuau să-şi crească numărul fără ca eu să intervin puţin în ordinea lor. Aşa se face că am scos din raft cartea ce purta numărul unu şi m-am apucat de lectura ei. Faptul că acesta se numea chiar Ai toată viaţa înainte rămâne o simplă coincidenţă, ce s-a dovedit a fi însă binevenită în contextul timpului pe care-l trăiesc. Recunosc că atunci când m-am apucat s-o citesc nu aveam aşteptări, asta datorându-se bineînţeles şi faptului că nu mai ştiam nimic despre autor şi pentru că nu mai citisem nimic de el.

Însă iată că m-am trezit în mâini cu o carte ce m-a fascinat încă de la primele pagini. Ea relatează povestea lui Mohamed, sau mai pe scurt Momo, un copil musulman crescut de către madam Roza, o forstă prostituată ce la vârsta bătrâneţii s-a reprofilat pe crescutul "copiilor de curvă" ce-i sunt daţi în primire atunci când sunt aduşi la viaţă accidental şi mamele nu-şi pot permite să le poarte de grijă. Acestea este aşadar istoria lui Momo, arabul ce-şi rememorează copilăria petrecută în mijlocul unei lumi alambicate, nepotrivite pentru un copil. Cartierul Belleville din Paris, un loc notoriu pentru categoriile rău-famate ale oraşului, adăposteşte imigranţii veniţi din Africa şi Orientul Apropiat, ce în lipsa unui venit constant se dedau furtului, prostituţiei şi altor astfel de activităţi josnice.

Momo trece însă în ritmul său prin agitaţia acestei lumi. În primul rând, el este cam singurul ce se bucură de sfaturile madam-ei Roza, ce-l îndeamnă la o viaţă cinstită şi morală. Dealtfel, Momo este preferatul femeii, cel în care ea îşi pune speranţele că o va ajuta în ultimele clipe ale vieţii. Pentru asta alege chiar să nu-i mărturisească copilului vârsta reală, păstrându-l simbolic tot mai mult pe domeniul copilăriei pentru ca, odată maturizat, acesta să n-o părăsească. Pe de altă parte el este continuu preocupat de propria identitate, motiv pentru care nu ezită să facă apel şi la metode subversive pentru a afla informaţii legate de proprii părinţi sau de vârsta sa, informaţii pe care madam Roza pare că le ascunde cu înverşunare. Nici chiar atunci când fiind pusă în faţa faptului aproape împlinit, când domnul Yusuf Kadâr vine în căutarea fiului său, ea nu îl recunoaşte pe Mohamed ca fiind copilul cu pricina, temătoare asupra faptului că s-ar putea să piardă singura persoană pe care o iubeşte şi care o iubeşte. El este conştient în acelaşi timp de persoanele pe care le simpatizează şi care îl plac. Face astfel dese aprecieri pentru tanti Lola, un travesti, fost boxer, ce-i ajută cu bani atunci când profitul scos de pe urma creşterii copiilor se reduce la zero atunci când Madam Roza se dovedeşte incapabilă de a mai avea grijă de copii. În ciuda inadaptării cu viaţa, Tanti Lola se arată o persoană prietenoasă, gata a sări în ajutorul prietenilor atunci când situaţia i-o permite. Unul dintre motivele cărţii pare a se rezuma aici: oamenii aflaţi la limita societăţii se dovedesc poate chiar mai buni decât ceilalţi, atunci când stai să arunci o privire singulară asupra lor.

Pe de altă parte, madam Roza este prototipul personajului surprins în mai multe etape ale vieţii şi personalităţii sale. Dacă la început este descrisă ca fiind preocupată de propria afacere şi de banii ce i se datorează pentru creşterea copiilor, până în final se dovedeşte a fi o persoană sentimentală, ataşată spiritual de Momo. În ciuda statului de "mamă vitregă", ea se dovedeşte protectoare şi grijulie la adresa lui Momo, copilul preferat.

Ceea ce este remarcabil la această carte este tocmai stilul în care este scrisă. Poate că trebuie ca autorul să fi avut un simţ al realităţii extraordinar pentru a fi reuşit să descrie cu un umor debordant o lume oarecum izolată în ea însăşi, în care cuvinte precum "curvă", "proxinet", "găoază" se îmbină cu lecţii de viaţă bine construite şi chiar foarte bine plasate în contextul cărţii. Este uimitor cum uneori te bufneşte râsul printre rânduri, te apucă entuziasmul în faţa unor imagini bine construite, în ciuda ridicolului lor.

Am aruncat şi câteva priviri pe net. Am găsit cărţi ale lui Romain Gary împrăştiate la trei edituri diferite: Humanitas, Rao, Cartier, iar ediţia mea este un Univers din 2006. Dacă într-adevăr toate cărţile lui se ridică la nivelul acesta atunci ar fi meritat o serie de autor. Am să profit de următoarele ocazii pentru a-mi mai cumpăra cărţi de-ale lui deoarece am un oarecare presentiment că nu voi fi dezamăgit.

Nota mea: 10. Pentru că îmbină umorul cu subiectele acute ale omenirii într-un mod excepţional. Pentru că este o lectură binevenită ce te binedispune, plăcută. O carte scrisă cu vervă. O recomand cu toată căldura.

Sunday, March 30, 2008

Identitatea

966639m Milan Kundera - Identitatea

Milan Kundera este unul dintre scriitorii ale cărui cărţi stau înşiruite pe rafturile librăriilor prinzând în acelaşi punct atât misterul lor cât şi pe cel al autorului. Se creeză astfel un contrast de "unul la mai mulţi" dând naştere întrebării legată de ce a putut să scrie un singur autor în atâtea cărţi. Din acest punct de vedere, totodată şi dintr-o perspectivă contemporană - pentru a nu-i lua în calcul pe Proust sau Balzac, îl asemăn pe Kundera cu scriitori precum Paulo Coelho, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez, chiar și Emil Cioran, pentru care editurile au consacrat serii speciale de autor. Lăsând la o parte motivul cantitativ pe care l-am menţionat îmi întorc privirea asupra interesului meu de acum. Un roman subţirel, de 150 de pagini, ascuns într-o copertă mov. În mijlocul acesteia se află ilustrate două chipuri: unul masculin, ai cărui ochi închişi par că stabilesc armonia Universului, a stelelor ce-l înconjoară, în timp ce al doilea, unul feminin, prezent în planul secund, pare că-l veghează pe primul.

Romanul Identitatea este un bun exemplu de a evidenţia raportul de forţe prezent întodeauna între un bărbat şi o femeie, şi felul în care comunicarea (sau lipsa ei) devine impediment în calea fericirii. Ideea nu e unică; am mai întâlnit-o, de exemplu, mult mai bine realizată de către Sábato în Tunelul sau în Despre eroi şi morminte, unde unde relaţia dintre bărbat şi femeie devine esenţială bunei desfăşurări a vieţii, fără de care totul este fără rost şi dând naştere unor situaţii la limită în care protagoniştii se scindează pe sine în încercarea de a găsi esenţa vieţii şi a bunei convieţuiri. La Kundera însă drama nu se împinge până la limită.

Numele ei este Chantal iar al lui Jean-Marc. Trăiesc împreună în apartamentul ei fără a fi căsătoriţi. Ea a avut cândva un soţ şi un copil ce i-a decedat. Aşa cum se gândeşte, dacă n-ar fi murit copilul ce-i unea ar fi fost dispusă să trăiască în continuare în compromisul unei căsnicii nefericite. Însă deja gândul morţii celui ce i-a dat viaţă n-o mai deranjează. Acum poate fi liberă în revolta sa faţă de lume.

Nu poţi să ai un copil şi să dispreţuieşti lumea, lumea reală, pentru că în lumea asta l-ai adus. Din cauza copilului suntem legaţi de lume, ne gândim la viitorul ei, participăm de bunăvoie la zgomotele ei, la vânzoleala ei, îi luăm în serios prostia incurabilă.

Din acest motiv Chantal este resemnată cu moartea copilului. Pe Jean-Marc l-a întâlnit la o petrecere. Şi-au oferit la început un sărut provocator, mut. Iar apoi o noapte de dragoste. Şi-au rămas împreună locuind în acelaşi apartament, împărţindu-şi viaţa. Doar că într-o zi Chantal constată ceea ce avea să-i mărturisească lui Jean-Marc: că bărbaţii nu mai întorc capul după ea. Simte că îşi pierde farmecul, că în fiecare zi devine tot mai puţin femeie. Acesta este momentul în care Jean-Marc conştientizează faptul că Chantal nu este cea pe care o cunoştea el, că identitatea acesteia stă în spatele unor gânduri foarte rar mărturisite. Astfel devine autorul din umbră al scrisorilor pe care Chantal le primeşte de la un bărbat cu identitate incertă. Acestea nu o deranjează, aşa cum ar fi făcut altădată, pentru că în ele nu se exprimă dorinţa ci pur şi simplu admiraţia pe care bărbatul necunoscut o resimte în faţa ei. Se ascunde astfel, indirect, în faţa scrisorilor primite, despre care alege să nu-i vorbească nimic lui Jean-Marc. Acesta este tăcerea şi în acelaşi timp strigătul după atenţie al lui Chantal.

Însă intervine disputa şi conflictul se extinde. Aflat fiecare în căutarea celuilalt ei se agaţă de singura cale posibilă pe care o pot urma ajungând în cele din urmă la Londra, unde ating fiecare o altă latură a identităţii lor. În cele din urmă însă totul se doveşte a fi un vis, unul cu un început neclar, un vis ce poate fi chiar realitatea. Iar când visul se termină, când sunt unul în faţa celuilalt, când se pot cunoaşte cu adevărat în realitatea concretă, temerile din iubire ias iarăşi la iveală:

- Mi se face teamă când îmi clipeşte ochiul. Teamă că în secunda când privirea mea se stinge în locul tău s-ar putea strecura un şarpe, un şobolan, un alt bărbat.

Până la urmă ideea cărţi mi se pare că rezidă în faptul că cei doi nu pot fi împliniţi decât unul prin intermediul celuilalt. Ei par a fi două suflete pereche ce se completează reciproc, două jumătăţi de personalitate ce o întregesc pe cea comună: identitatea, ceea ce sunt împreună. Şi chiar dacă nu întodeauna totul merge perfect, ei sunt conştienţi că nu poţi măsura afecţiunea dintre două fiinţe umane după numărul de cuvinte pe care le schimbă.

Identitatea este, la urma urmei, o carte a reconcilierii, a resemnării şi a împăcării cu sine, cu atât mai mult importantă ţinând cont că în acest caz sinele nu este reprezentat de o singură persoană.

Nota mea: Oscilam cu gândul între o notă intermediară între 9 şi 10 însă văzând cât de multe am putut spune despre această carte nu-mi rămâne decât să-i ofer un 10, pentru că până la urmă îl merită.

Monday, March 24, 2008

Lorelei

DSC00002-EditIonel Teodoreanu - Lorelei

Iată că am reuşit să duc la capăt şi lupta cu acest roman a cărui lectură a constat, oarecum nejustificat, în trei săptămâni de aşteptare continuă a ultimei pagini, cu toate că n-aş putea spune că romanul de faţă este unul prost. Este scris însă într-un stil fin şi preocupat de esenţa scriiturii ce-i conferă pe de o parte calitatea literară însă pe de altă parte îi răpesşte posibilul entuziasm pe care un cititor i l-ar putea acorda.

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei. Lorelei este defapt avatarul scriitoricesc al Luciei Novleanu, pe care i-l atribuie Gabriela Nei, prietena ei cea mai bună atunci când îi descoperă înclinaţiile şi talentul artistic. În ce măsură este însă Lucia Novleanu, alintată Luli, cu adevărat un scriitor, rămâne un fapt discutabil ţinând cont că scrierile sale se ruzumă la intimităţi, nefiind niciodată scoase în faţa unui public mai larg. Prietenia dintre cele două datează încă de pe băncile şcolii, când copila Luli-Boy o vizitează pe Gabriela la clasele mai mari la care aceasta învaţă. Un timp sunt despărţite, când Gabriela îşi urmează studiile la Bucureşti, după care revine în Galaţi (oraşul lor de proveninenţă), unde o găseşte pe Luli schimbată păstrând doar unele trăsături fizice din prietena ei din copilărie, aflată acum în pragul Bacalaureatului pentru care se pregăteşte. Doar că în timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leşinat în tren, fără a avea cunoştinţă de identitatea acestuia, pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitorul şi profesorul universitar, prezent în oraş pentru a prezida comisia examenului de Bacalaureat. În urma episodului din tren el se îndrăgosteşte instant de tânăra ce-i sărise în ajutor, pe care ajunge să o revadă printre băncile şcolii, printre fetele ce-şi susţin examenul la Limba şi Literatura Romană. Îşi artă slăbiciunea pentru Luli favorizându-le pe toate. Legătura creeată între ei se lărgeşte rapid, astfel că în patru zile Catul Bodan se prezintă în faţa domnului Novleanu, tatăl Luciei, pentru a-i cere mâna fetei, cu care se căsătoreşte în cel mai scurt timp. Singura afectată direct de această ştire este însă Gabriela, ce dezvoltase şi ea în secret o pasiune pentru ilustrul scriitor.

După căsătorie începe o altă etapă a vieții lor. Catul Bogdan împreună cu tânăra lui soție se mută la Iași iar apoi pornesc într-o călătorie ce durează un an în care au parte de aventura vieţii lor. Se întorc însă apoi în Iaşi, unde profesorul universitar constată că nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. Se simte acum aflat la o răspântie decisivă: între mult-iubita lui soţie, între postul de profesor şi între talentul de scriitor, ce par că-l solicită toate. Oscilează periodic între acestea fiind uneori adus cu picioarele pe pământ de către Nathan Saabetai, prietenul şi ajutorul său, personaj simbol al echilibrului şi înţelepciunii. Adevărata sa nelinişte începe atunci când primeşte unele scrisori semnate de o oarecare Lorelei, încărcate de talent şi emoţie, cărora le cade uşor pradă fără a şti că sunt defapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, acum profesoară în Braşov. În momentul în care vizita acesteia este iminentă iar soţul său îi vede scrisoarea Gabrielei, Luli ăşi dă seama că Lorelei, tizul său literar, se întruchipează acum în Gabriela, şi invers, aşa cum probabil că-şi închipuie Catul Bogdan. Însă chiar în ziua sosirii Gabrielei are loc marea nenorocire, când în urma unui accident chirurgical Luli moare. Cu toate că deşi neconsolat şi cu un mare spaţiu în inimă, Catul Bogdan se căstoreşte cu Gabriela, femeia de ale cărei scrisori fusese fascinat. Fiind însă nefericit alături de aceasta şi aflându-i adevărata identitate a misterioasei Lorelei începe să scrie romanul vieţii sale. Când nu mai poate rezista se întoarce la Galaţi, însingurat, şi se oferă Dunării, ca un ultim sacrificiu pe care l-ar mai putea face.

Întorcându-mă la esenţa şi scriitura romanului n-aş putea să-i reproşez autorului decât ce i-au reproşat şi contemporanii: încărcatura metaforică ce transformă textul dintr-un roman într-un lung poem epic, ceea ce-i îngreunează cu mult lectura. În rest povestea nu mi se pare a avea ceva nepotrivit, constituind o experienţă bună în rândul lecturilor mele. Se vede preocuparea autorului pentru calitatea scriiturii precum şi efortul depus pentru realizarea acesteia.

Nota mea: 8. Primeşte 8 doar pentru timpul pe care mi l-a consumat, întrucât nu-i găsesc foarte mari inadvertenţe la nivel de conţinut. Recomand însă citirea acestui roman în timpul unei vacanţe, când timpul şi aerul o permit, şi când cititorul îşi poate permite relaxarea de a se bucura de puterea metaforei lui Ionel Teodoreanu.

Friday, March 7, 2008

Lolita

lolitaVladimir Nabokov - Lolita

Lolita este altceva. Ştiu, s-a mai spus, însă mi se pare că acest roman nu se limitează (la fel ca altele câteva) doar la cuvintele din care este alcătuit, ieşind cu mult în afara lor şi aducând însuşi cititorul în interiorul lui. Indiferent cât de multe laturi ar avea, Lolita nu este o carte a lecturii, cât a trăirii ei. Este inutil s-o citeşti dacă nu te pui în locul protagonistului, dacă nu acţionezi împreună cu el, dacă nu te simţi impulsionat de prima bucată:

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.Lo-lii-ta : vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întodeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă. Într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Doamnelor şi domnilor juraţi, proba numărul unu este ceea ce au pizmuit serafimii, dezinformaţii, naivii, nobil înaripaţii serafimi. Priviţi această împletitură de spini.

Aşadar, trecut de farmecul acestui fragment, mă avânt în tainele cărţii pentru a-i descoperi misterul. Îl găsesc astfel pe Humbert Humbert, naratorul romanului, ce-şi începe scrierea în timpul arestului. Romanul capătă astfel o formă ciclică deoarece explicaţia incipitului se oferă abia în final. Acest Humbert nu-şi declină fascinaţia pe care o simte faţă de nimfete, copile aflate în preadolescenţă sau în prima etapă a adolescenţei, al căror aer de sexualitate este exuberant. O întâlneşte astfel pe Dolores Haze în casa unei familii în care închiriase o cameră, şi nu doar atât. I se pare că a găsit astfel prototipul nimfetei ideale, a nimfetei cu chip de nimfă. Dolores Haze, strigată de asemenea Lolita, Lola sau Dolly, este fiica lui Charlotte Haze, o văduvă ce-şi creşte necorespuzător fiica de doisprezece ani. Cu aceasta din urmă, Humbert decide până la urmă să se căsătorească doar pentru a rămâne în compania misterioasei fiice. Întâmplarea face ca aceasta să moară, Humbert profitând imediat de situaţie luând-o pe Lolita într-o călătorie de durată pe terioriul întregilor State Unite ale Americii. Chiar de la începutul acesteia Lolita îşi arată afecţiunea de natură sexuală faţă de tatăl său vitreg, numindu-se chiar amanţi. Humbert presupune că ea este deja iniţiată în tainele sexualităţii bănuind-o de experienţe homosexuale cu fetele din tabara de vară din care tocmai o luase, ceea ce nu este improbabil, iar mai târziu tânăra Dolores ajunge să-i mărturisească şi despre partidele de amor pe care ea (o fată de doisprezece ani) le-a avut cu fiul directoarei taberei, singurul băiat din perimetru. Pe parcursul călătoriei însă cei doi trec prin tensiuni ale relaţiei lor, Lolita dovedindu-se mult mai mult decât un simplu copil. După vreo doi ani de călătorie continuă, de popasuri din motel în motel, cei doi se stabilesc în Beardsley, unde Lolita va fi înscrisă la şcoala de fete din localitate. Ajung însă ca după un număr scurt de ani să plece şi de aici, pornind încă o călătorie asemănătoare cu cea dintâi. Pare astfel, cum am mai spus, că lucrurile evoluează ciclic. Acum Lolita este la sfârşitul pubertăţii, este în pragul de a deveni femeie, şi aşa cum a mers în călătorie cu Humbert aşa decide şi acum să-i intindă o plasă, fugind împreună cu doctorul stomatolog din oraşul mamei sale. Humbert porneşte propria investigaţie iar în sfârşit dă de urma obsesivei sale nimfete, trecută deja de vârsta nimfetismelor, care este acum căsătorită cu un tânăr şi totodată însărcinată. Îi propune ceea ce din perspectiva Lolitei nu mai putea fi propus: să lase totul şi să ia viaţa de la zero împreună cu el. Fiind refuzat, nu-i rămâne în final decât răzbunarea, împlinită prin crimă, şi resemnarea prin care se lasă dus la azilul de nebuni iar mai apoi la în arest.

Bineînţeles: s-au spus multe şi se mai pot încă spune multe. În ce măsură este Lolita o carte vulgară, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre Humbert şi Dolores Haze şi în ce grad se înscrie ea sub categoria nonşalantă a pedofiliei? Aici nu rămâne decât judecata lucidă a fiecărui cititor, în funcţie de mentalitatea, cultura şi psihologia sa. Din punctul meu de vedere Humbert nu se face vinovat de nimic. Atracţia pentru nimfete nu începe cu Lolita şi nu se termină odată cu ea, aflându-se în natura lui. De asemenea, fata este din start un simbol al tentaţiei, fiind conştientă tot timpul de actul defăimător la care ea parte.

Lăsând însă la o parte orice prejudecăţi, Lolita este un roman deosebit de complex şi misterios, ce-ar putea începe la fel de bine atunci când se termină. Este un roman al experienţelor iniţiatice, al aparenţelor, al obsesiilor, fascinaţiilor. Este un roman al nimfetelor. Unul încărcat de sexualitate, de tensiune, de cuvinte vibrânde sub puterea extraordinară pe care o poate lăsa în urma sa o singură fiinţă. Lolita. Lo-lii-ta.

Asistam cu ceva timp în urmă la o lansare de carte, la care Mircea Cărtărescu făcea o scurtă pledoarie pentru a susţine cărţile masive şi incapacitatea lor de a se rezuma. Lolita nu este o carte masivă însă Cărtărescu îşi punea acolo o întrebare căreia i-am aflat sensul abia acum. Cum să rezumi Lolita lui Nabokov? Este imposibil! Exact. Abia când te afli în faţa ei, la capătul lecturii, îţi dai seama că ai vrea s-o citeşti iar, iar şi iar, până îţi intră în sânge, până nu te mai poţi despărţi de ea. Apoi poţi exclama liniştit: Oh, Lolita, Lolita mea...

Nota mea: Nu merită decât un zece clar, direct. Lolita nu este ceva de apreciat, ci de exclamat. Ah, Lolita, Lolita mea...