Monday, February 25, 2008

Furie

furieSalman Rushdie - Furie

Cu Rushdie e ca şi cu Gabriel Garcia Marquez: este necesar să precizezi câte cărţi ai citit din autorul respectiv. Pentru mine Furie a fost prima carte a lui Rushdie pe care am citit-o, deşi stă de ceva timp în bibliotecă şi Copiii din miez de noapte, pentru care n-am avut încă îndemnul de a o citi. Cunoşteam dinainte că Furie este o excepţie în rândul cărţilor lui Rushdie datorită tematicii abordate, şi poate tocmai de aceea aveam o doză de scepticism în faţa lecturii. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam.

Furie este povestea lui Malik Solanka, profesor de filosofie şi în acelaşi timp creator de păpuşi, ce-şi părăseşte nevasta şi copilul aflaţi în Anglia pentru a se muta la New York. Aici află succesul prin intermediul Isteţei, una dintre păpuşile sale, şi prin care creează o adevărată isterie de piaţă. Asistă neputincios la felul în care pierde controlul propriei sale creaţii, la felul în care Isteaţa îi acaparează întreaga lume, nemaifiind a lui, devenind a tuturor celorlalţi. Se naşte astfel furia împotriva creaţiei, revolta împotriva faptului de a fi creatorul unui fenomen deja incontrolabil, după ce fuga din Anglia a simolizat furia împotriva sinelui şi a calmului familial. Încetează a mai fi inventiv renunţînd la încercările de a creea ceva de calitate.

Intervin însă apoi cele două femei ce-i vor influenţa viaţa: Neela şi Mila, ce-i vor fi amante iar în cele din urmă îşi vor asuma rolul Furiilor, cărora li se va adăuga şi fosta soţie a lui Malik. Cu ajutor Milei, Malik va parcurge încă o perioadă foarte productivă în care dă naştere fenomenului Păpuşilor Suverane. Până în final îşi dă seama că nici acestea nu au putut fi ţinute sub control, devenind iarăşi prizonierul unui curent pe care nu-l dorea.

Furie nu mi s-a părut un roman la îndemâna oricui şi pot spune că-i înţeleg pe posibilii cititori care vor fi sceptici cu privire la aprecierea lui. El rămâne însă, pe lângă şirul poveştii, o morală referitoare la control, o metaforă despre creaţie şi creator şi nu în cele din urmă, o ilustrare a lumii contemporane şi a problemelor sale.

Nota mea: 9,5.

Saturday, February 23, 2008

Magicianul

magicianulJohn Fowles - Magicianul

Magicianul (The Magus, 1966) lui Fowles se doveşte, la sfârşitul lecturii sale, o experienţă livrească de înaltă clasă. Declar aceasta nu pentru că ar fi impecabil scrisă (deşi nu am ce să-i reproşez) ci pentru că de-a lungul celor 650 de pagini provoacă cititorului tot atâte trăiri câte are parte şi protagonistul, Nicholas Urfe, în timpul perioadei în care este profesor la un colegiu englez de pe insula grecească Phraxos. Romanul îl prezintă încă de când se afla în Londra, moment în care o întâlneşte pe Alison, alături de care va dezolta o relaţie, însă dorinţa sa de a evada din propria viaţă şi de a pleca într-un loc special îl ghidează înspre misterioasa Grecie. Până să ajungă încă aici îl caută însă pe predecesorul său la funcţia de profesor de limba engleză la respectivul colegiu. Acesta îi transmite anumite avertismente legate de un locuitor misterios al insulei ce trăieşte izolat în domeniul său privat. Ajuns însă pe insulă, Nicholas Urfe nu ţine cont de acestea şi se aventurează către casa lui Maurice Conchis, un om foarte bogat, însă neapreciat în singurul sat aflat pe insulă. Atras profund de misterul pe care Conchis îl exercită asupra sa, continuă să-i facă vizite săptămânale, ce vor degenera tot mai mult în ample demonstraţii artistice şi aplicaţii psihanalitice, ce-l prind pe Nicholas într-un joc înceţoşat din care nici nu poate, nici nu vrea să se salveze.

Treptat, în cadrul acţiunii îşi face apariţia un cuplu de gemene cu o identitate incertă: Lily/Rose, Julie/June, iar mai apoi sub ipostaza unor doctore specializate în psihiatrie, cu un rol deasemenea neclar. Nicholas se îndrăgosteşte însă de Lily, alături de care va experimenta sentimente şi senzaţii multiple.

Oricum, Magicianul nu este o carte care fi povestită. Ea se trăieşte odată cu lectura ei, se consumă odată cu fiecare cuvânt, ca şi cum ai mânca din ea. La sfârşit, asemenea mie în aceste clipe, îţi dai seama că n-ai ce să rezumi, că în ciuda dimensiunilor mari, ea nu se poate povesti... Rămâne o carte a momentului, totală, mistificatoare în momentul citirii ei. Nu rămâne din ea decât tulburătorul joc de-a Dumnezeu, prin care Conchis îi schimbă de-a dreptul viaţa lui Nicholas.

Pănă în final, nici chiar un cititor avizat nu poate fi sigur de ideea concretă a textului. Cine este într-adevăr Maurice Conchis, cine este Alison, care a fost semnificaţia reală a jocului în care protagonistul a fost atras?

Magicianul rămâne o carte situată la intersecţia unor numeroase influenţe: psihanaliza, artă, mitologie, istorie... aş putea continua mult şi bine pentru că acest text al lui Fowles este mai mult decât orice aş putea eu enumera.

Nota mea: 10. Oricât aş scrie nu cred c-aş putea să ilustrez suficient de mult ce influenţă a avut acestă carte asupra mea. Magicianul rămâne o lectură de suflet pe care n-o voi uita niciodată şi ce se înscrie pe lista nescrisă a cărţilor pe care le voi reciti cândva...

Wednesday, February 20, 2008

Povestea nopţii

toibinColm Tóibín - Povestea nopţii

Povestea nopţii mi s-a părut a fi înainte de toate relatarea unui destin. O viaţă luată cumva de la un capăt până la celălalt, o istorie a unui om ce se descoperă pe sine şi ce ajunge până la urmă să fie nevoit să trăiască cu sine, exact aşa cum este. Numele său este Richard şi este homosexual. Cartea de faţă nu încearcă deloc să explice cum şi de ce, precum în Alexis, însă constituie o bună relatare a modului în care el ajunge să accepte lucrul acesta. Povestea nopţii nu este o carte analitică şi poate tocmai de aceea are farmecul ei aparte, diferit de cel al cărţilor în care preocuparea faţă de opinia cititorului stă în faţă. În plus, este o carte destul de bine scrisă, a cărei acţiune este mai tot timpul la obiect cu subiectul.

Acţiunea este liniară şi porneşte încă din copilăria lui Richard, când locuia cu mama sa, în Buenos Aires, unde dealtfel are loc şi desfăşurarea romanului. Într-un anumit context al lipsurilor financiare ei sunt nevoiţi să se mute pentru o anumită perioadă undeva la ţară, la casa mătuşii Matilda, una dintre surorile mamei. Aici are parte şi de primele experienţe erotice, alături de veri şi de mai mulţi băieţi din zonă, cu care obişnuia să meargă la înot.

Provenind dintr-o familie engleză, principala soluţie pentru a obţine bani este este aceea de a medita persoane din Argentina pentru a învăţa această limbă. Astfel îl cunoaşte pe Jorge, cu care va păstra legătura întreg restul vieţii sale, deşi treptat relaţiile se răcesc. Alături de acesta pleacă şi într-o călătorie în Spania, ocazie prin care se familiarizează cu mediul european.

Singura posibilitate a unei slujbe stabile îi rămâne să accepte postul de profesor de limbă engleză în cadrul unei facultăţi, deşi mai apoi se simte nevoit să recunoască că nu a fost cea mai bună soluţie şi că rolul de profesor nu i se potriveşte. Îi cunoaşte însă pe Susan şi Donald Ford, un cuplu cu identitate incertă, de la care primeşte ajutor şi susţinere, şi prin intermediul cărora îşi găseşte un nou loc de muncă, în industria petrolului.

Viaţa lui se schimbă cu adevărat când, după cîţiva ani trecuţi deja de la moartea mamei, îl întîlneşte pe Pablo, fratele lui Jorge, proaspăt întors din California, pentru care dezvoltă singura iubire adevărată din viaţa sa de până atunci. Având deja o situaţie materială stabilă pricepându-se în ceea ce face, închiriază o casă la malul mării în care se mută împreună cu Pablo; se pare că astfel viaţa lor capătă un calm benefic ce-i cuprinde în "normalitatea" celorlalţi.

Cum nimic bun nu poate dura veşnic, intervine în cadrul romanului şi punctul dramatic. Pablo pare a-l părăsi fără niciun motiv, şi refuză în a-i oferi o explicaţie concretă. Între timp, simţindu-se rău, Richard merge la spital pentru a-şi face o serie de analize, moment în care este diagnosticat cu pneumonie şi SIDA, al cărui moment de infectare este stabilit a se afla înaintea celui în care l-a cunoscut pe Pablo. Coincidenţa face ca în acelaşi spital să-l întâlnească şi pe cel pe care-l iubea, culmea, aflat acolo din acelaşi motiv. Fiind atacaţi astfel de boala nemiloasă, cei doi constată că nu mai au ce rău să-şi facă unul celuilalt nemairămânându-le decât să-şi ofere sprijin reciproc pe parcursul următoarei perioade până când primul dintre ei se va stinge din viaţă. În această parte romanul devine mult mai senzitiv, emoţionant, reuşind să exprime într-o mare măsură sensibilitatea personajelor şi durerea prezentă în viaţa lor.

Acest roman al lui Colm Tóibín reuşeşte destul de bine să descrie o lume tabu fără a fi însă vulgar, fără a cădea în ispita de a oferi amănunte (foarte multe) care să lezeze un posibil cititor. În plus, ceea ce li se întâmplă acestor personaje s-ar putea aplica şi unui cuplu heterosexual, aşadar drama devine una universală.

Nota mea: 10. Pentru că face din scris o artă, chiar dacă nu scrie artistic. Pentru că emoţionează şi te face să te gândeşti că poate ar trebui să fii uneori mai tolerant şi înţelegător...

Tuesday, February 19, 2008

Despre dragoste şi alţi demoni

despre_dragoste_demoniGabriel Garcia Marquez - Despre dragoste şi alţi demoni

Acest scurt roman al bine-cunoscutului scriitor columbian, publicat în 1994, reface povestea vieţii micuţei Sierva Maria de Todos Los Angeles, al cărei destin stă pus sub semnul unei întrebări sfidătoare şi-n acelaşi timp al unei condamnări stranii de a cărei adevărată esenţă pare că nimeni nu este sigur. Pornind de la un fapt real, descris la începutul romanului, scriitorul reface fictiv destinul adolescentei ale cărei rămăşiţe sunt găsite sunt găsite în ziua de 26 octombrie 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. N-ar fi nimic ciudat aici dacă insă craniul n-ar fi purtat pe el un păr minunat măsurând nu mai puţin de douăzeci şi doi de metri.

Muşcată de un câine turbat, Sierva Maria de Todos Los Angeles, este imediat suspectată de a fi contractat boala. Privată de o atenţie maternă, ea este crescută mai mult de către doică şi de către servitoarele negrese, cu a căror cultură africană devine tot mai familiară. Problema intervine atunci când tatăl fetei o bănuieşte ca fiind posedată şi o trimite la mănăstirea de maici Santa Clara, unde ajunge să fie ţinută asemenea unei deţinute şi chiar persecutată. Momentul cheia al desfăşurării acţiunii îl constituie desemnarea lui Don Cayetano Delaura pentru a-i fi exorcist, misiune acordată de către inchiziţie, cu toate că stareţa se opune. Astfel, cel ce ar fi trebuit s-o excorcizeze ajunge să nu mai creadă că fata ar fi posedată, devoltând o iubire obsedantă pentru aceasta.

Sfârşitul, de această dată nefericit, reface drumul pe care n-a avut curajul să meargă în Dragostea în vremea holerei şi confirmă acum ceea ce atunci n-a fost decât o întrebare... Da, se poate muri din dragoste...

Nota mea: 10, pentru că n-am cum să-i dau altceva, pentru că mi-e imposibil să apreciez altfel valoarea acestei cărţi şi a acestui scriitor. Pentru că, deasemenea, este memorabilă.

Am mai citit:

  • Un veac de singurătate
  • Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
  • Dragostea în vremea holerei
  • Cronica unei morţi anunţate

Sunday, February 17, 2008

Bătrânul şi marea

batrinulsimareaErnest Hemingway - Bătrânul şi marea

Rar mi s-a mai întâmplat să citesc o paroabolă atât de completă şi provocatoare în acelaşi timp referitoare la sufletul omului şi la capacitatea sa de înţelegere a mecanismelor vieţii şi de acomodare la dituaţiile neprevăzute ce pot apărea întodeauna. Limbajul lui Hemingway îl apropie invariabil de geniul universal, de acea sclipire pe care misterul lumii întregi îl exercită. Simplitatea uimitoare a felului în care scrie este combinată strălucit cu complexitatea ideilor şi metaforelor folosite şi are ca rezultat un text curat, direct, fără subterfugii. Bătrânul şi marea este incontestabil o carte care te schimbă, o carte ce asemnea Zborului deasupra unui cuib de cuci sau a minunatei Citadele  a lui Antoine de Saint-Exupery, lasă în minte şi inima cititorului părţi din geniul său, transformându-l pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.

Aşa cum tocmai spuneam, să discutăm puţin simplitatea cărţii: bătrânul la care face referire titlul, pescar de profesie, însingurat în faţa satului în care trăieşte, datorită faptului că a trecut o mare perioadă de când nu a mai prins niciun peşte. O singură persoană continuă să aibă însă încredere în el, şi anume un tânăr ce i-a fost ucenic însă pe care părinţii nu-l mai lasă să iasă în larg cu bătrânul datorită lipsei de noroc a acestuia. Tânărul îi aduce momeală şi-l îndeamnă pe bătrân să nu-şi piardă speranţa cu privire la succesul pe care acesta l-ar putea avea până la urmă la pescuit, ceea ce se suprapune în acelaşi timp cu visul şi speranţa absolută a bătrânului, anume aceea de a prinde peştele vieţii sale.

Ieşit aşadar singur în larg bătrânul se loveşte de un eveniment ce nu i se poate întâmpla decât o singură dată în viaţă: momentul la care visa cu ardoare atunci când cel mai mare peşte pe care l-a văzut în viaţa sa se lasă prins în sforile ce susţineau momeala. Aceasta este clipa în care începe lupta, întrecerea de neoprit dintre bătrân şi peşte, în care ambii îşi vor arăta talentele şi ceea ce ştiu pentru a putea ieşi învingător. Se desfăşoară astfel, timp de trei zile, conflictul (şi în acelaşi timp, prietenia) dintre cei doi, dintre om şi forţa naturii până în momentul în care omul îşi dovedeşte superioritatea în faţa creaturii aproape mitice, prin capturarea acesteia din urmă, suspendând peştele de una dintre lateralele bărcii. Până să ajungă însă cu blocul masiv de carne la ţărm, barca îi este atacată pe rând de nişte rechini ce-i distrug treptat peştele lăsând-l pustiit de întreaga avere, ajungând în cele din urmă a se considera norocos pentru că a scăpat cu viaţă.

Revenirea la ţărm îi oferă bătrânului odihna necesară după trei zile de nelinişte şi-i creşte valoarea în ochii celorlalţi săteni şi ai tânărului, ce-l preia ca pe un model şi decide să-l urmeze negreşit. Acostată la mal, barca bătrânului păstrează legat de ea scheletul peştelui uriaş, ce chiar şi mort reuşeşte să învingă slăbiciunea umană.

Bătrânul şi marea va constitui o carte de referinţă în rândul celor citite de mine şi-mi voi aduce mereu aminte de ea atunci când va trebui să ştiu că nu-i nimic, trec eu şi peste asta. Este de asemenea lăudabilă iniţiativa celor de la Polirom de a edita o serie de autor Hemingway după mult timp în care nu am vazut pe piaţă care să poarte numele acestui scriitor genial.

Nota mea: 10+. Pentru că m-a schimbat şi pentru că simt că nu se va opri să-şi exercite mult influenţa asupra mea... şi pentru că o recomand din tot sufletul...

Saturday, February 16, 2008

Jurnalul unui bătrân nebun

tanizaki

Junichiro Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun

Acest roman al lui Junichiro Tanizaki s-ar înscrie cumva în rândul acelora ce se scriu mai mult sub puterea sufletului, decât a aceleia a minţii. Aparent nu am de ce să susţin asta deoarece Jurnalul unui bătrân nebun nu dă dovadă de puritatea pe care am preţuit-o la Alexis, în Maitreyi sau în Invitaţie la vals. Fiind scris în maniera unui jurnal datând între 16 iunie şi 7 februarie, anul următor, acest roman surprinde problematica senectuţii din perspectiva unui bărbat japonez aflat în ultimul an de viaţă, cuprins de bolile bătrâneţii şi de gândurile trepidante ce-l fac încă să acorde vieţii un interes.

Pe langă evenimentele cotidiene pe care este nevoit să le trăiască, bătrânul în cauză dezvoltă o pasiune pentru Satsuko, soţia fiului său, ce pare că-i răspunde avansurilor bătrânului senil, nu însă suficient încât să nu-şi dea seama şi de legătura din afara căsătoriei a femeii asupra căreia el însuşi îşi arunca privirile. Jurnalul unui nebun este mai mult un roman descriptiv al vieţii unui bătrân decât unul analitic, scris din viziunea mai mult decât realistă a senectuţii. Finitudinea, aşa cum pare şi normal în acest caz, o constituie moartea descrisă prin notele personale ale fiicei bătrânului...

Recunosc că mi s-a părut interesantă această carte, în ciuda celor câteva puncte în minus pe care totuşi i le-am găsit. Îi acord nota 8 pentru că merită citită şi chiar dacă nu impresionează, nu se face uitat atât de uşor.

Thursday, February 14, 2008

Zidul

zidulJean Paul-Sarte - Zidul

Am să mă rezum doar o scurtă prezentare şi la câteva impresii în ceea ce constă rezultatul lecturii acestei cărţi. Ediţia ce poartă acest titlu reuneşte cinci texte scurte: Zidul, Camera, Erostrat, Intimitate şi Copilăria unui stăpân, reprezentative cumva pentru creaţia literară de mai târziu a lui Sartre. Stilul în care ele sunt scrise este foarte accesibil neproducând niciun fel de dificultăţi în ceea ce presupune citirea de către un cititor mai puţin literat. Schiţa care dă numele cărţii, Zidul, face referire la Razboiul Civil din Spania, surprinzând în aceste circumstanţe absurdul unor evenimente ce schimbă pentru todeauna viaţa celor care iau parte la ele. Ultimul text, Copilăria unui stăpân, fiind totodată şi cel mai lung, descrie evoluţia umană şi socială a lui Lucien Flourier şi curprinde deasemenea evenimente din viaţa unor persoane a căror influenţă va rămâne hotărâtoare pentru viitorul copilului ce-şi urmăreşte tatăl în cadrul meseriei sale, pentru adolescentul ce are parte de primele experienţe sexuale şi pentru omul matur ce poate decide sensul vieţii sale... trecutul rămâne în cele din urmă doar un drum către prezent...

Nota mea: 9. Se citeşte foarte uşor şi face o impresie plăcută. Şi este un bun material pentru a aplica filosofia existenţialistă...

Monday, February 11, 2008

Pederast

 

coperta1William Burroughs - Pederast

Pederast nu este nicidecum ceea ce s-ar fi putut numi un roman  complet, şi asta fiind spuse din multe puncte de vedere. Poate chiar dacă nu va suna chiar atât de bine... pe cât spun că nu este complet pe atât spun că este de bun. Pentru a putea denumi o carte completă ar trebui ca, după părerea mea, să inspire fericire, să binedispună cititorul... Dar nu, Pederast nu este nicidecum o astfel de carte... În ciuda dimensiunilor foarte mici, acest roman reuşeşte să acumuleze în cele 160 de pagini ale sale tensiunea sufletească a lui Lee, personajul principal, un toxicoman notoriu pornit in cautarea unei impliniri emotionale. El îl cunoaşte până la urmă pe Allerton, un tânăr cu care începe o relaţie destul de ciudată... În timp ce Lee caută iubirea celuilalt (ce-i va rămâne tot timpul inaccesibilă), Allerton este mai mereu orientat spre alte interese, producându-i astfel, mai mult sau mai puţin voluntar, cumplite dureri sufleteşti lui Lee. Acesta din urmă se simte scindat şi descurajat datorită lipsei unei siguranţe sufleteşti. Allerton îşi declină interesul pentru el, lăsându-l să devină iarăşi prizonierul propriului sine, împărţit între mai multe dorinţe contradictorii fără a putea de fapt să mai împlinească niciuna. Plănuind să pornească în căutarea misterioasei plante Yage, legendar halucinogenă, Lee îl ia pe Allerton în cadrul acestei călătorii, din care se întorc însă descurajaţi: nu doar că planta pare a fi doar un zvon însă şi relaţia lor a rămas la fel de rece şi distantă... Aşadar, Pederast (sau Queer - titlul original, pe care îl prefer celui din română) nu este ceea ce se prefigura a fi de la început: este lipsit de vulgaritate şi de orice alt înţeles care i-ar putea altera calitatea...

Nota mea: 9.

Saturday, February 9, 2008

Levantul

levantulMircea Cărtărescu - Levantul

Pot afirma de la bun început că Levantul mi s-a părut, în timpul celor două zile pe care i le-am alocat, o adevărată delectare. Nu ştiu ce-aş putea spune acum încât să fiu suficient de cuprinzător în idei pentru a exprima pe de-a-ntregul valoarea acestei cărţi.

Aşa cum poate ştie orice cititor cu o cultură de bază, Levantul este a doua epopee scrisă în literatura română, succedându-i-se Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu. Însă Levantul nu se limitează a fi doar o epopee şi atât, căci astfel nu mi-ar fi creeat niciun interes. Aşa cum iarăşi se ştie, Levantul face trecerea între creeaţia lirică a lui Mircea Cărtărescu şi proza sa fascinantă.

Cartea, printre altele, relatează călătoria într-un dirijabil a lui Manoil, personajul principal, ce porneşte din Levant, un ţinut mitic oriental poziţionat cumva la limita atât culturală cât şi geografică dintre Turcia şi Grecia, pentru a salva Tarile Romane de sub domnia lui Voda, un conducator autoritar. De-a lungul călătoriei, asemenea basmelor populare, el îşi găseşte treptat diferiţi parteneri de călătorie ce-l vor ajuta pe parcurs, ultimul dintre ei fiind însăşi naratorul.

Mi se pare extraordinar procedeul pe care Cărtărtescu îl foloseşte prin care se introduce pe sine în cadrul textului, prin care face referiri la propra sa viaţă. Îmi rămân astfel în minte rândurile în care vorbeşte despre Cristina, soţia sa, şi despre Ioana, fiica (pe care am avut ocazia s-o cunosc la unul dintre concursurile de poezie ceva mai normale ce se organizează prin ţară)...

Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

Limbajul este unul arhaic, însă nu îndeajuns pentru a descuraja posibilul cititor.

- O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
- Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
- Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?

Levantul este de asemenea o lectură extraordinară şi pentru iubitorii de literatură română, datorită numeroaselor referiri la poezia modernă şi reprezentanţii ei.

Închei această scurtă prezentare printr-un fragment ce recunosc că mi-a plăcut în mod deosebit şi căruia i-am găsit numeroase interpretări...

Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!

Nota mea: 10. Pentru că este puţin probabil să mai ajung să citesc vreodată ceva asemănător, pentru că m-a fascinat şi-a mi-a deschis orizonturile minţii către lumi minunate... Oh, Levant, Levant fericie, cum nu simţi a mea turbare...

Am mai citit:

  • De ce iubim femeile
  • REM
  • Mendebilul
  • Gemenii

Saturday, February 2, 2008

Roşu ucigaş

rosuucigasJeroen Brouwers - Rosu ucigaş

La sfârşitul lui 2007, din anumite considerente datorate lipsei de timp, am aruncat o privire prin bibliotecă în căutarea unor cărţi de mici dimensiuni a căror lectură să nu-mi ia mai mult de 1-2 zile. Am citit astfel in decursul câtorva zile cărţi precum Fight Club, Fără sânge, Levantul, Pederast şi nu în ultimul rând acestă cărţulie cu copertă roşie din colecţia Cotidianul, ce nu pot să spun concret că mi-a făcut cu ochiul din raft însă spre care mâinile mele s-au îndreptat instinctiv.

Ştiam de la bun început că este un text autobiografic însă nimic mai mult. Nu-l cunoşteam pe autor după nume, nu-mi suna cunoscut. Roşu ucigaş este un roman care nu se ascunde de cititor. Încă din primele pagini te loveşte atmosfera sumbră, rece şi oarecum distantă ce-l înconjoară pe narator.

Se desprind trei puncte de interes ale cărţii: relaţia autorului cu mama sa, relaţia sa cu Liza şi, aproape cel mai important: relatările sale asupra copilăriei petrecute într-un lagăr de concentrare japonez din Indonezia. Impresia pe care o păstrează de-a lungul vieţii cel ce urma să fie Jeroen Brouwers, scriitorul, rămâne definitivă: japonezii nu au fost nicidecum mai blânzi decât corespondenţii lor europeni doar că nu sunt foarte mulţi cei rămaşi în urmă pentru a lăsa mărturie asupra ororilor din lagăre.

Moartea mamei este declanşatoare pentru scrierea cărţii, este punctul în care Brouwers conştientizează dezolarea în care a trăit până în acest moment al vieţii sale. Rememorează astfel copilăria desfăşurată sub teroarea japonezilor, chinurile la care au fost supuse sutele de femei printre care se aflau şi mama şi bunica sa.

Roşu ucigaş este în opinia mea o carte bună. Stilul realist direct, cu imagini nefinisate.

Nota mea: 9. Brouwers reuşeşte să scrie mai mult decât un roman autobiografic; el surprinde în cuvintele acestei cărţi însăşi istoria, istoria trăită de nişte oameni, istoria crudă şi reală. Merită citită.