Wednesday, November 25, 2009

The end

Datorită unor considerente personale care ţin de frecvenţa posturilor pe acest blog precum şi a faptului că nu mai este exact ceea ce-mi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie, toate eventualele păreri, opinii şi recomandări referitoare la cărţi vor apărea de azi înainte pe blogul personal. De asemenea voi începe să scriu şi despre evenimentele literare la care particip, evenimente de care până acum nu prea am fost mânat să scriu.

Toate cele bune,

Liviu.

Nebunii au propria lor lume

Monday, October 19, 2009

Poveste despre dragoste si intuneric

poveste_despre_dragoste_si_intuneric Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric, editura Humanitas Fiction, 2008

Pentru început, fără a mă lega câtuşi de puţin de calităţile intrinseci ale cărţii, ar trebui să precizez un mic detaliu care m-a guvernat pe mine în timpul citirii ei. Cartea în sine, combinaţie de hârtie şi cerneală, am primit-o cadou de la o persoană dragă într-o zi specială de ianuarie. Mai mult decât atât, pe prima pagină ea ascunde şi o dedicaţie mai mult decât deosebită, nişte cuvinte tensionante dar atât de frumoase încât ar fi fost imposibil ca acest obiect în sine, cu proprietăţile lui fizice, să nu mă obsedeze înzecit înainte să citesc fie şi un singur cuvânt din alcătuirea concretă a romanului. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut ca text tot ar fi rămas una dintre cărţile de suflet aflate la mine în bibliotecă. Ce să spun însă mai mult când în realitate acestă carte cu un titlu atât de misterios nu doar că mi-a plăcut mai mult decât aş fi crezut dar a fost o adevărată escapadă în adâncurile unui text nu atât amplu cât revelator.

Cu Amos Oz am făcut cunoştinţă cu puţini ani în urmă atunci când cei de la Cotidianul mi-au ivit ocazia de a citi Cutia neagră, un roman care mi-a plăcut atunci îndeosebi pentru sfârşitul care, la acea vreme, a avut suficientă forţă pentru a-mi transmite ceva. După ce am primit în dar Poveste despre dragoste şi întuneric, a trebuit să mai treacă ceva timp până când să mă apuc concret de lectura ei, şi a mai trecut încă şi mai mult timp până când astăzi m-am apucat să scriu ceva concret despre ea.

Deşi este etichetată ca roman, această carte este de fapt o îmbinare realistă de memorii cu ficţiune, de rememorări cu cu o bună implicare a imaginaţiei. Povestea în sine îşi propune să fie o descriere a maturizării artistice şi sociale a tânărului Amos Oz, a descoperirii identităţii lui ca scriitor şi a integrării într-un mediu literar, mai mult decât livresc. În plus, Poveste despre dragoste şi întuneric este înainte de orice o carte despre cărţi, o carte despre lumea misterioasă şi obsesivă a cărţilor mai ales văzute din prisma unui copil. Apoi este o carte despre devenire, despre experienţă, despre maturizare. Toate astea puse în contextul copilului revoltat pe tatăl său şi urmărit permanent de sinuciderea mamei, de copilul maturizat forţat de întunericul în care l-a aruncat moartea mamei. Pentru că acest eveniment este un punct de maximă intensitate al romanului, prezent pretutindeni, în fiecare cuvânt, în fiecare clipă narată. Nu există nimic care să iasă în afara acestei întâmplări mai mult decât dramatice.

Plecarea de acasă a viitorului scriitor precum şi adoptarea unui alt nume sunt parte a revoltei faţă de tată şi implicit, faţă de sinuciderea mamei. Retragerea într-un cătun evreiesc rudimentar (kibbutz) reprezintă de fapt pornirea tânărului pe un drum propriu şi fără ocolişuri.

În realitatea cartea se consitutie, prin maniera în care este scrisă, din rememorări, povestiri, ale copilăriei şi ale anilor de formare de mai târziu. Se află aici pasiunea pentru cărţi insuflată de părinţi, descrieri ale mediului intelectual ebraic din acea vreme, conflictele dintre evrei şi arabi desfăşurate pe teritorului Israelului. Titlul face în primul rând referire la dragostea copilului pentru cărţi şi a perioadei sufleteşti întunecate trăite după moartea mamei.

Poveste despre dragoste şi întuneric mi s-a dovedit a fi o carte foarte frumoasă, emoţionantă, bogată şi cuprinzătoare. Odată ce o citeşti mai înveţi şi câte ceva legat de istorie, literatura unui alt popor, alţi oameni… Până la ultimul cuvânt am ajuns să mă bucur ca ea era o carte specială pentru mine încă de dinainte să o citesc, aşa devine înzecit mai specială. Oricum primeşte nota 10. Indiscutabil.

Friday, October 9, 2009

Straini

straini-3854 Taichi Yamada – Străini (în original: Ijintachi Tono Natsu), Editura Humanitas Fiction, 2007, Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Pe de o parte, ţin să precizez de la început, că cea mai atractivă parte la cartea asta mi s-a părut coperta. De altfel chiar datorită copertei a şi ajuns la mine în bibliotecă pentru ca mai apoi s-o extrag de acolo şi să o citesc. Dintr-un anumit punct de vedere este un roman destul de bolnăvicios, aşa cum uneori am impresia că doar japonezii ar putea scrie – deşi nu cred asta general valabil… Pe scurt s-ar putea spune că în principiu Străini este un roman care investighează întrepătrunderea dintre două planuri contradictorii: lumea celor vii şi a celor morţi. Mai mult de atât mie nu prea a reuşit să-mi transmită. Un scenarist care se desparte de soţie întâlneşte în blocul în care credea că este singurul locatar, o femeie misterioasă împreună cu care dezvoltă o semi-relaţie. Simptomele unei slăbiri în plan fizic nu sunt remarcate decât de ceilalţi oameni cu care interacţionează. Mai mult, îşi reîntâlneşte părinţii morţi de foarte mult şi începe să-i viziteze frecvent. Cartea nu excelează aproape în nimic: stilul monoton, cam inexpresiv, acţiunea care pe mine n-a reuşit să mă facă să simt ceva deosebit, un fel de ceva ce s-ar fi vrut a fi o poveste fantastică dar care mie mi se pare un fel de eşec… Poate pe unii i-ar putea prinde cumva în şirul poveştii şi le-ar plăcea dar eu sigur n-am câştigat nimic de pe urma lecturii ei.

Primeşte din partea mea nota şapte. Nu este totuşi un roman ilizibil, se parcurge uşor, şi nu este totuşi atât de rău încât să nu treacă testul dreptului de a fi citit. Mie însă mi s-a părut cam previzibil. Totuşi unora s-ar putea să le placă…

Sunday, October 4, 2009

Kafka pe malul marii

kafka_pe_malul_marii Haruki Murakami – Kafka pe malul marii, Editura Polirom

În ciuda scepticismului meu în ceea ce-l privea pe acest domn Murakami trebuie să recunosc că de mult timp nu mai citisem o carte care să mă prindă atât de bine în lumea ei şi al cărei stil şi tensiune să mi se pară debordante. Nu ştiu ce anume din cartea asta m-a făcut să empatizez atât de mult cu ea, să o îndrăgesc, să citesc până mult trecut de miezul nopţii până când ochii mi se închideau de-a dreptul în lupta pe care trupul meu o dădea cu orele târzii ale nopţii.

Ca stimulent al lecturii mi-a plăcut şi am apreciat alternanţa capitolelor întrucât Murakami alege să ne prezinte două poveşti distincte a două personaje distincte (cel puţin aşa cum ne pare într-o prima fază) printr-o fluctuaţie la nivelul capitolelor consecutive. Pe de o parte îl avem în atenţie pe Kafka Tamura, persoajul care dă chiar numele romanului, un adolescent de cincisprezece ani, un tip destul de interesant încât să mă fi făcut şi pe mine să-mi doresc să împrumut puţin din stilul lui de viaţă. La vârsta pe care o are Kafka merge la sală pentru a-şi lucra trupul, are grijă de sănătatea sa, nu bea acidulat pentru a nu-şi strica dinţii. Cum să nu-l simpatizezi, cum să nu-ţi doreşti să-l cunoşti şi să-ţi fie prieten? Plus că este şi-un mare pasionat de lectură, ceea ce-l face cu atât mai mult un adolescent special. Kafka este tipul de personaj aflat în căutarea originilor prin intermediul călătoriilor iniţiatice, este copilul revoltat pe părinţi (pe tatăl care nu-i acordă atenţie), este persoana aflată în căutarea unei libertăţi proprii, autodefinite. El pleacă de acasă pentru a fugi de tatăl ignorant şi în acelaşi timp pentru a-şi regăsi mama şi sora pierdute undeva în misterele unui trecut tulbure.

Cealaltă poveste a cărţii este a lui Satoru Nakata, un bătrânel care are capaitatea de a vorbi cu pisicile, dar care este prezentat mai mult din punctul de vedere al lipsurilor pe care le deţine. Un eveniment straniu din copilărie îi răpeşte capităţile capacităţile intelectuale, precum şi cunoştinţa de a scrie şi de a citi.

În încercarea mai mult inconştientă de a scăpa din propriile vieţi folosind pretextul fugii de un lucru uman, ambele personaje trec prin evenimente şi întâlnesc persoane care le schimbă cursul destinului prin însăşi ambiguitatea de care dau dovadă. N-ar fi de mirare că majoritatea personajelor sunt de această natură. Oshima, băiatul cu sexualitate ambiguă care-l ajută pe Kafka în aventura lui, doamna Saeki – proprietara bibliotecii unde se refugiază Kafka, Sakura – fata pe care Kafka o întâlneşte în autobuz, iar apoi personajele din povestea lui Nakata: Hoshino, şoferul de camion cu care se împrieteneşte, aflat în căutarea unui lucru misterios, Johnny Walker – personajul aparent negativ al romanului, cât şi Colonelul Sanders, imaginea atât de cunoscută a lanţului de restaurante KFC, toate acestea, prin prisma raportării lor la personajele cheie îşi întregesc misterul în timp ce acţiunea nu pare a se clarifica pe măsură ce avansează ci se adânceşte tot mai mult într-un obscur care totuşi nu lezează violent atenţia cititorului.

Şi pe măsură ce ne adâncim în tainele poveştii cu atât ni se pun în faţă nişte semne de întrebare a căror elucidare se pare că ne rămâne nouă. Mă refer aici la posibilele relaţii de rudenie dintre Kafka şi doamna Saeki şi Sakura, la întrepătrunderea de egouri Kafka-Nakata precum şi la mai mult decât misteriosul “Băiat numit corbul”…

Romanul împrumută vizibil mai multe teme şi motive din patrimoniul universal: motivul Oedipian, suflete pereche, existenţa unei identităţi androgine, călătoria iniţiatică, adevărul revelat într-o lume mai presus decât realitatea. Şi cu toate astea se obţine în final un basm fermecător, o poveste bine scrisă, impresionantă, febrilă. A fost una din lecturile cele mai “strânse” din cursul anului ăsta, un farmec livresc. Tot nu am încredere totală în Murakami dar în mod clar îşi primeşte un plus considerabil din partea mea. Cât despre carte… un 10 fără dubii.

Tuesday, July 21, 2009

Ferma animalelor

ferma animalelor George Orwell – “Ferma animalelor” (în original: “Animal Farm”), Editura Polirom, 2002

Cu povestea ce-avea să fie cuprinsă în această carte am luat pentru prima dată contact undeva în, aşa cum mi se pare acum, demult scursa mea copilărie, prin intermediul unor desene animate. Le priveam şi-mi plăceau şi deşi se voiau a fi o parodie pentru mine lucrurile tot nu erau clare. Ceva mai târziu am priceput că există carte şi c-ar fi vorba de ceva mai mult decât nişte animale ce locuiesc la o fermă şi încă ceva mai târziu mi-am cumpărat cartea. În timp ce-am citit-o am văzut şi eu, ca mulţi alţii înaintea mea, marea metaforă ce se vrea a fi, am găsit referinţa clară asupra comunismului şi metodelor aubversive ale acestuia. Deţin încă certitudinea faptului că nu eu, cititorul, aleg să citesc o carte ci că ea ma alege pe mine. Altfel tot nu pot să-mi explic de ce n-am ales mai întâi O mie nouă sute optzeci şi patru care pe drept că stătea în bibliotecă de mult mai mult timp decât această Fermă a animalelor care a sărit pe mine şi nu mi-a permis să-l cunosc pe Orwell prin intermediul capodoperei lui.

Foarte uşor observabile sunt similarităţile cu evenimente de natură istorică şi cu situaţii din societate. Astfel remarcăm:

  • Revolta împotriva omului, singurul duşman al animalelor (simbol al monarhului)
  • Înlăturarea domnului Jones de la cârmuirea fermei şi preluarea puterii de către animale, majoritare. (Revoluţia rusă, Instaurarea comunismului în România)
  • Prezenţa tuturor categoriilor de indivizi, unii avantajaţi de calităţile fizice – apţi de muncă (precum calul), alţii vicleni şi cu spirit de iniţiativă (porcii), unii mediocri (iapa Clover) iar alţii încadrându-se pur şi simplu la “mase”, grupul celor care vor acţiona concret
  • Schimbarea denumirii fermei
  • Adoptarea unui imn
  • Inventarea unor precepte ce-ar fi trebuit urmate de toate animalele, precepte ce-ajung să fie spulberate până la ultimul de infamia conducătorilor, adică a porcilor

Asistăm treptat la o dezintegrare a unităţii animalelor ce la început au câştigat conducerea fermei prin intermediul forţei creând o adevărată revoluţie. Cu trecerea timpului porcii/conducătorii răstălmăcesc preceptele după bunul plac în vederea satisfacerii plăcerilor personale în timp ce toate celelalte animale sunt supuse unui trai mediocru  “întru prosperitatea fermei”. Nu-mi permit luxul de a comenta fiecare lucru din roman întrucât dacă aş face-o mi-ar trebui sigur pagini întregi şi o cultură mult mai solidă decât cea pe care mi-am format-o până acum. Dar romanul ăsta, pe cât e de scurt pe atât reuşeşte să ne formeze o idee asupra a ceea ce a însemnat un sistem socialist şi a felului în care totul o ia pe un făgaş anormal doar datorită unor simpli indivizi ai societăţii ce acced la funcţii înalte şi folosesc apoi mijloace ilicite pentru a-şi păstra funcţiile.

În mod clar e o lectură obligatorie, o metaforă foarte bine construită, o îmbinare foarte bună de text şi idei. Este un text de nota 10 şi bun de recitit la rece când te preocupă poate meandrele istoriei.

Sunday, July 12, 2009

Portocalele nu sunt singurele fructe

image description                Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe (original: Oranges are not the only fruit), Editura Humanitas Fiction, 2008

“De ce e oare intimitatea atât de tulburătoare?”. La pagina 122, în cursul lecturii acestei cărţi, m-am lovit de această întrebare pe care, fără a folosi aceleaşi cuvinte, mi-o pusesem şi eu cândva. Răspunsul ar cere însă mult prea multă vorbărie din partea mea şi chiar dacă mi-aş permite încercarea de a-l formula tot nu ar fi unul complet în măsura în care mi l-aş dori eu. Dar ce legătură are până la urmă această carte cu ideea de intimitate sau cu implicaţiile ei? Asta rămâne de văzut…

În cea mai mare parte autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe istoriseşte povestea lui Jeanette, o tânără dintr-un orăşel britanic ce este înfiată de un cuplu practicant al dogmei avanghelice cu gândul de a deveni un veritabil misionar. Aceasta este crescută sub apăsătoarea influenţă a mamei, o persoană cu idei fixe şi cu o viziune limitată asupra societăţii, pe care – într-un mod invariabil – încearcă să i le imprime şi fiicei adoptive pe care o priveşte de pe la bun început ca pe o trimisă a Domnului, persoana menită să aducă o schimbare în lume. Destinul fetiţei se abate însă de la “calea cea dreaptă” în clipa în care se îndrăgosteşte de o altă fată din comunitate. Deşi crescută sub un foarte puternic spirit religios, sentimentele pe care tânăra Jeanette le trăieşte nu i se par neconforme cu Dumnezeul în care credea. Nu acelaşi lucru îl împărtăşesc şi membrii Bisericii căreia îi este membră, membri ce o consideră posedată şi adoptă de la început un proces de exorcizare. Prinsă între aceste două extreme ale propriei vieţi Jeanette recurge la singurul drum care ar fi putut-o împlini: ascultându-şi sufletul pleacă de acasă urmând chemarea unei noi vieţi.

Ironiile pe care le ridică cartea ating în cea mai mare excesele de natură religioasă născute în interiorul familiei şi al comunităţii. Portocalele nu sunt singurele fructe nu se vrea o carte de idei ma mult decât cartea unei poveşti. Trăind mare parte dintre întâmplările cărţii, Jeanette Winterison trăieşte apăsarea de a împărtăşi experienţa lor şi cu ceilalţi. Faptul că ele au şi o încărcătură morală bogată (sau poate una legată de un eu propriu) este cu atât mai bine cu cât ni se relevă nişte rezultate. Scriitura cursivă, directă, fac din această carte una uşor de parcurs iar dacă te hrăneşti puţin şi din mesajul ei, cartea devine chiar savuroasă.

Citat: “Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până când nu ţi-ai supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când nu înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oamenii mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, iar a schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.” (pag. 166)

Nota mea: 9,5. Bogat în conţinut şi idei, romanul reuşeşte să-şi transmită până la sfârşit propria viziune despre lume – fie ea limitată la un simplu orăşel britanic sau la întregul mapamond. Este o lectură interesantă, cu forţă expresivă, energizantă. Pentru romanul de debut al scriitoarei (şi pentru primul roman de-al ei citit de mine) primeşte oricum un plus.