Ultima carte pe care am citit-o

The end

2009-11-25T09:50:00.003+02:00

Datorită unor considerente personale care ţin de frecvenţa posturilor pe acest blog precum şi a faptului că nu mai este exact ceea ce-mi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie, toate eventualele păreri, opinii şi recomandări referitoare la cărţi vor apărea de azi înainte pe blogul personal. De asemenea voi începe să scriu şi despre evenimentele literare la care particip, evenimente de care până acum nu prea am fost mânat să scriu.

Toate cele bune,

Liviu.

Nebunii au propria lor lume

Poveste despre dragoste si intuneric

2009-10-19T23:19:00.001+03:00

Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric, editura Humanitas Fiction, 2008

Pentru început, fără a mă lega câtuşi de puţin de calităţile intrinseci ale cărţii, ar trebui să precizez un mic detaliu care m-a guvernat pe mine în timpul citirii ei. Cartea în sine, combinaţie de hârtie şi cerneală, am primit-o cadou de la o persoană dragă într-o zi specială de ianuarie. Mai mult decât atât, pe prima pagină ea ascunde şi o dedicaţie mai mult decât deosebită, nişte cuvinte tensionante dar atât de frumoase încât ar fi fost imposibil ca acest obiect în sine, cu proprietăţile lui fizice, să nu mă obsedeze înzecit înainte să citesc fie şi un singur cuvânt din alcătuirea concretă a romanului. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut ca text tot ar fi rămas una dintre cărţile de suflet aflate la mine în bibliotecă. Ce să spun însă mai mult când în realitate acestă carte cu un titlu atât de misterios nu doar că mi-a plăcut mai mult decât aş fi crezut dar a fost o adevărată escapadă în adâncurile unui text nu atât amplu cât revelator.

Cu Amos Oz am făcut cunoştinţă cu puţini ani în urmă atunci când cei de la Cotidianul mi-au ivit ocazia de a citi Cutia neagră, un roman care mi-a plăcut atunci îndeosebi pentru sfârşitul care, la acea vreme, a avut suficientă forţă pentru a-mi transmite ceva. După ce am primit în dar Poveste despre dragoste şi întuneric, a trebuit să mai treacă ceva timp până când să mă apuc concret de lectura ei, şi a mai trecut încă şi mai mult timp până când astăzi m-am apucat să scriu ceva concret despre ea.

Deşi este etichetată ca roman, această carte este de fapt o îmbinare realistă de memorii cu ficţiune, de rememorări cu cu o bună implicare a imaginaţiei. Povestea în sine îşi propune să fie o descriere a maturizării artistice şi sociale a tânărului Amos Oz, a descoperirii identităţii lui ca scriitor şi a integrării într-un mediu literar, mai mult decât livresc. În plus, Poveste despre dragoste şi întuneric este înainte de orice o carte despre cărţi, o carte despre lumea misterioasă şi obsesivă a cărţilor mai ales văzute din prisma unui copil. Apoi este o carte despre devenire, despre experienţă, despre maturizare. Toate astea puse în contextul copilului revoltat pe tatăl său şi urmărit permanent de sinuciderea mamei, de copilul maturizat forţat de întunericul în care l-a aruncat moartea mamei. Pentru că acest eveniment este un punct de maximă intensitate al romanului, prezent pretutindeni, în fiecare cuvânt, în fiecare clipă narată. Nu există nimic care să iasă în afara acestei întâmplări mai mult decât dramatice.

Plecarea de acasă a viitorului scriitor precum şi adoptarea unui alt nume sunt parte a revoltei faţă de tată şi implicit, faţă de sinuciderea mamei. Retragerea într-un cătun evreiesc rudimentar (kibbutz) reprezintă de fapt pornirea tânărului pe un drum propriu şi fără ocolişuri.

În realitatea cartea se consitutie, prin maniera în care este scrisă, din rememorări, povestiri, ale copilăriei şi ale anilor de formare de mai târziu. Se află aici pasiunea pentru cărţi insuflată de părinţi, descrieri ale mediului intelectual ebraic din acea vreme, conflictele dintre evrei şi arabi desfăşurate pe teritorului Israelului. Titlul face în primul rând referire la dragostea copilului pentru cărţi şi a perioadei sufleteşti întunecate trăite după moartea mamei.

Poveste despre dragoste şi întuneric mi s-a dovedit a fi o carte foarte frumoasă, emoţionantă, bogată şi cuprinzătoare. Odată ce o citeşti mai înveţi şi câte ceva legat de istorie, literatura unui alt popor, alţi oameni… Până la ultimul cuvânt am ajuns să mă bucur ca ea era o carte specială pentru mine încă de dinainte să o citesc, aşa devine înzecit mai specială. Oricum primeşte nota 10. Indiscutabil.

Straini

2009-10-09T12:05:00.001+03:00

Taichi Yamada – Străini (în original: Ijintachi Tono Natsu), Editura Humanitas Fiction, 2007, Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Pe de o parte, ţin să precizez de la început, că cea mai atractivă parte la cartea asta mi s-a părut coperta. De altfel chiar datorită copertei a şi ajuns la mine în bibliotecă pentru ca mai apoi s-o extrag de acolo şi să o citesc. Dintr-un anumit punct de vedere este un roman destul de bolnăvicios, aşa cum uneori am impresia că doar japonezii ar putea scrie – deşi nu cred asta general valabil… Pe scurt s-ar putea spune că în principiu Străini este un roman care investighează întrepătrunderea dintre două planuri contradictorii: lumea celor vii şi a celor morţi. Mai mult de atât mie nu prea a reuşit să-mi transmită. Un scenarist care se desparte de soţie întâlneşte în blocul în care credea că este singurul locatar, o femeie misterioasă împreună cu care dezvoltă o semi-relaţie. Simptomele unei slăbiri în plan fizic nu sunt remarcate decât de ceilalţi oameni cu care interacţionează. Mai mult, îşi reîntâlneşte părinţii morţi de foarte mult şi începe să-i viziteze frecvent. Cartea nu excelează aproape în nimic: stilul monoton, cam inexpresiv, acţiunea care pe mine n-a reuşit să mă facă să simt ceva deosebit, un fel de ceva ce s-ar fi vrut a fi o poveste fantastică dar care mie mi se pare un fel de eşec… Poate pe unii i-ar putea prinde cumva în şirul poveştii şi le-ar plăcea dar eu sigur n-am câştigat nimic de pe urma lecturii ei.

Primeşte din partea mea nota şapte. Nu este totuşi un roman ilizibil, se parcurge uşor, şi nu este totuşi atât de rău încât să nu treacă testul dreptului de a fi citit. Mie însă mi s-a părut cam previzibil. Totuşi unora s-ar putea să le placă…

Kafka pe malul marii

2009-10-04T12:15:00.001+03:00

Haruki Murakami – Kafka pe malul marii, Editura Polirom

În ciuda scepticismului meu în ceea ce-l privea pe acest domn Murakami trebuie să recunosc că de mult timp nu mai citisem o carte care să mă prindă atât de bine în lumea ei şi al cărei stil şi tensiune să mi se pară debordante. Nu ştiu ce anume din cartea asta m-a făcut să empatizez atât de mult cu ea, să o îndrăgesc, să citesc până mult trecut de miezul nopţii până când ochii mi se închideau de-a dreptul în lupta pe care trupul meu o dădea cu orele târzii ale nopţii.

Ca stimulent al lecturii mi-a plăcut şi am apreciat alternanţa capitolelor întrucât Murakami alege să ne prezinte două poveşti distincte a două personaje distincte (cel puţin aşa cum ne pare într-o prima fază) printr-o fluctuaţie la nivelul capitolelor consecutive. Pe de o parte îl avem în atenţie pe Kafka Tamura, persoajul care dă chiar numele romanului, un adolescent de cincisprezece ani, un tip destul de interesant încât să mă fi făcut şi pe mine să-mi doresc să împrumut puţin din stilul lui de viaţă. La vârsta pe care o are Kafka merge la sală pentru a-şi lucra trupul, are grijă de sănătatea sa, nu bea acidulat pentru a nu-şi strica dinţii. Cum să nu-l simpatizezi, cum să nu-ţi doreşti să-l cunoşti şi să-ţi fie prieten? Plus că este şi-un mare pasionat de lectură, ceea ce-l face cu atât mai mult un adolescent special. Kafka este tipul de personaj aflat în căutarea originilor prin intermediul călătoriilor iniţiatice, este copilul revoltat pe părinţi (pe tatăl care nu-i acordă atenţie), este persoana aflată în căutarea unei libertăţi proprii, autodefinite. El pleacă de acasă pentru a fugi de tatăl ignorant şi în acelaşi timp pentru a-şi regăsi mama şi sora pierdute undeva în misterele unui trecut tulbure.

Cealaltă poveste a cărţii este a lui Satoru Nakata, un bătrânel care are capaitatea de a vorbi cu pisicile, dar care este prezentat mai mult din punctul de vedere al lipsurilor pe care le deţine. Un eveniment straniu din copilărie îi răpeşte capităţile capacităţile intelectuale, precum şi cunoştinţa de a scrie şi de a citi.

În încercarea mai mult inconştientă de a scăpa din propriile vieţi folosind pretextul fugii de un lucru uman, ambele personaje trec prin evenimente şi întâlnesc persoane care le schimbă cursul destinului prin însăşi ambiguitatea de care dau dovadă. N-ar fi de mirare că majoritatea personajelor sunt de această natură. Oshima, băiatul cu sexualitate ambiguă care-l ajută pe Kafka în aventura lui, doamna Saeki – proprietara bibliotecii unde se refugiază Kafka, Sakura – fata pe care Kafka o întâlneşte în autobuz, iar apoi personajele din povestea lui Nakata: Hoshino, şoferul de camion cu care se împrieteneşte, aflat în căutarea unui lucru misterios, Johnny Walker – personajul aparent negativ al romanului, cât şi Colonelul Sanders, imaginea atât de cunoscută a lanţului de restaurante KFC, toate acestea, prin prisma raportării lor la personajele cheie îşi întregesc misterul în timp ce acţiunea nu pare a se clarifica pe măsură ce avansează ci se adânceşte tot mai mult într-un obscur care totuşi nu lezează violent atenţia cititorului.

Şi pe măsură ce ne adâncim în tainele poveştii cu atât ni se pun în faţă nişte semne de întrebare a căror elucidare se pare că ne rămâne nouă. Mă refer aici la posibilele relaţii de rudenie dintre Kafka şi doamna Saeki şi Sakura, la întrepătrunderea de egouri Kafka-Nakata precum şi la mai mult decât misteriosul “Băiat numit corbul”…

Romanul împrumută vizibil mai multe teme şi motive din patrimoniul universal: motivul Oedipian, suflete pereche, existenţa unei identităţi androgine, călătoria iniţiatică, adevărul revelat într-o lume mai presus decât realitatea. Şi cu toate astea se obţine în final un basm fermecător, o poveste bine scrisă, impresionantă, febrilă. A fost una din lecturile cele mai “strânse” din cursul anului ăsta, un farmec livresc. Tot nu am încredere totală în Murakami dar în mod clar îşi primeşte un plus considerabil din partea mea. Cât despre carte… un 10 fără dubii.

Ferma animalelor

2009-07-21T19:47:00.001+03:00

George Orwell – “Ferma animalelor” (în original: “Animal Farm”), Editura Polirom, 2002

Cu povestea ce-avea să fie cuprinsă în această carte am luat pentru prima dată contact undeva în, aşa cum mi se pare acum, demult scursa mea copilărie, prin intermediul unor desene animate. Le priveam şi-mi plăceau şi deşi se voiau a fi o parodie pentru mine lucrurile tot nu erau clare. Ceva mai târziu am priceput că există carte şi c-ar fi vorba de ceva mai mult decât nişte animale ce locuiesc la o fermă şi încă ceva mai târziu mi-am cumpărat cartea. În timp ce-am citit-o am văzut şi eu, ca mulţi alţii înaintea mea, marea metaforă ce se vrea a fi, am găsit referinţa clară asupra comunismului şi metodelor aubversive ale acestuia. Deţin încă certitudinea faptului că nu eu, cititorul, aleg să citesc o carte ci că ea ma alege pe mine. Altfel tot nu pot să-mi explic de ce n-am ales mai întâi O mie nouă sute optzeci şi patru care pe drept că stătea în bibliotecă de mult mai mult timp decât această Fermă a animalelor care a sărit pe mine şi nu mi-a permis să-l cunosc pe Orwell prin intermediul capodoperei lui.

Foarte uşor observabile sunt similarităţile cu evenimente de natură istorică şi cu situaţii din societate. Astfel remarcăm:

Revolta împotriva omului, singurul duşman al animalelor (simbol al monarhului)
Înlăturarea domnului Jones de la cârmuirea fermei şi preluarea puterii de către animale, majoritare. (Revoluţia rusă, Instaurarea comunismului în România)
Prezenţa tuturor categoriilor de indivizi, unii avantajaţi de calităţile fizice – apţi de muncă (precum calul), alţii vicleni şi cu spirit de iniţiativă (porcii), unii mediocri (iapa Clover) iar alţii încadrându-se pur şi simplu la “mase”, grupul celor care vor acţiona concret
Schimbarea denumirii fermei
Adoptarea unui imn
Inventarea unor precepte ce-ar fi trebuit urmate de toate animalele, precepte ce-ajung să fie spulberate până la ultimul de infamia conducătorilor, adică a porcilor

Asistăm treptat la o dezintegrare a unităţii animalelor ce la început au câştigat conducerea fermei prin intermediul forţei creând o adevărată revoluţie. Cu trecerea timpului porcii/conducătorii răstălmăcesc preceptele după bunul plac în vederea satisfacerii plăcerilor personale în timp ce toate celelalte animale sunt supuse unui trai mediocru “întru prosperitatea fermei”. Nu-mi permit luxul de a comenta fiecare lucru din roman întrucât dacă aş face-o mi-ar trebui sigur pagini întregi şi o cultură mult mai solidă decât cea pe care mi-am format-o până acum. Dar romanul ăsta, pe cât e de scurt pe atât reuşeşte să ne formeze o idee asupra a ceea ce a însemnat un sistem socialist şi a felului în care totul o ia pe un făgaş anormal doar datorită unor simpli indivizi ai societăţii ce acced la funcţii înalte şi folosesc apoi mijloace ilicite pentru a-şi păstra funcţiile.

În mod clar e o lectură obligatorie, o metaforă foarte bine construită, o îmbinare foarte bună de text şi idei. Este un text de nota 10 şi bun de recitit la rece când te preocupă poate meandrele istoriei.

Portocalele nu sunt singurele fructe

2009-07-12T18:46:00.001+03:00

Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe (original: Oranges are not the only fruit), Editura Humanitas Fiction, 2008

“De ce e oare intimitatea atât de tulburătoare?”. La pagina 122, în cursul lecturii acestei cărţi, m-am lovit de această întrebare pe care, fără a folosi aceleaşi cuvinte, mi-o pusesem şi eu cândva. Răspunsul ar cere însă mult prea multă vorbărie din partea mea şi chiar dacă mi-aş permite încercarea de a-l formula tot nu ar fi unul complet în măsura în care mi l-aş dori eu. Dar ce legătură are până la urmă această carte cu ideea de intimitate sau cu implicaţiile ei? Asta rămâne de văzut…

În cea mai mare parte autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe istoriseşte povestea lui Jeanette, o tânără dintr-un orăşel britanic ce este înfiată de un cuplu practicant al dogmei avanghelice cu gândul de a deveni un veritabil misionar. Aceasta este crescută sub apăsătoarea influenţă a mamei, o persoană cu idei fixe şi cu o viziune limitată asupra societăţii, pe care – într-un mod invariabil – încearcă să i le imprime şi fiicei adoptive pe care o priveşte de pe la bun început ca pe o trimisă a Domnului, persoana menită să aducă o schimbare în lume. Destinul fetiţei se abate însă de la “calea cea dreaptă” în clipa în care se îndrăgosteşte de o altă fată din comunitate. Deşi crescută sub un foarte puternic spirit religios, sentimentele pe care tânăra Jeanette le trăieşte nu i se par neconforme cu Dumnezeul în care credea. Nu acelaşi lucru îl împărtăşesc şi membrii Bisericii căreia îi este membră, membri ce o consideră posedată şi adoptă de la început un proces de exorcizare. Prinsă între aceste două extreme ale propriei vieţi Jeanette recurge la singurul drum care ar fi putut-o împlini: ascultându-şi sufletul pleacă de acasă urmând chemarea unei noi vieţi.

Ironiile pe care le ridică cartea ating în cea mai mare excesele de natură religioasă născute în interiorul familiei şi al comunităţii. Portocalele nu sunt singurele fructe nu se vrea o carte de idei ma mult decât cartea unei poveşti. Trăind mare parte dintre întâmplările cărţii, Jeanette Winterison trăieşte apăsarea de a împărtăşi experienţa lor şi cu ceilalţi. Faptul că ele au şi o încărcătură morală bogată (sau poate una legată de un eu propriu) este cu atât mai bine cu cât ni se relevă nişte rezultate. Scriitura cursivă, directă, fac din această carte una uşor de parcurs iar dacă te hrăneşti puţin şi din mesajul ei, cartea devine chiar savuroasă.

Citat: “Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până când nu ţi-ai supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când nu înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oamenii mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, iar a schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.” (pag. 166)

Nota mea: 9,5. Bogat în conţinut şi idei, romanul reuşeşte să-şi transmită până la sfârşit propria viziune despre lume – fie ea limitată la un simplu orăşel britanic sau la întregul mapamond. Este o lectură interesantă, cu forţă expresivă, energizantă. Pentru romanul de debut al scriitoarei (şi pentru primul roman de-al ei citit de mine) primeşte oricum un plus.

Scrisori catre fiul meu

2008-12-29T00:49:00.002+02:00

Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008

A fost prima carte pe care am citit-o de-a lui Gabriel Liiceanu şi per ansamblu mi-a plăcut cu toate că pe alocuri o mai dă în diverse cu diferite lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce-şi propune cartea

· Pare a fi cartea unei conştientizări şi a nevoii de a da mai departe revelaţia pe care ai trăit-o. Nu ştiu în ce măsură Liiceanu a fost un tată model dar în aceste „scrisori” se vrea cel puţin un tată asumat, unul care are misiunea de a-i transmite fiului calea bună pentru acesta

· Unele trăiri prezente în carte sunt destul de interesante, mi-a plăcut într-o mare măsură întâmplarea cu biserica de negri

· Nu ştiu în ce măsură în alte cărţi se găseşte un Liiceanu filosof dar în mod sigur aici a făcut nişte concesii şi a ales să fie un om sincer şi să revină, pe cât posibil, la amintirile care l-au marcat

Mai mult doar nişte citate:

„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.”

„Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare.”

„Tot secretul scrisului stă în capacitatea de a rămâne cât mai mult în sosul propriei sale idei. Grav este nu dacă piezi ideea, ci starea în care ai intrat ca să o poţi exprima.”

Nota mea: 8,5. Până la urmă nu e mare filosofie, un tată are câteva lucruri de spus fiului lui şi o face extins, prin intermediul unei cărţi. Nu sunt decât revelaţiile unor trăiri, conştientizarea unor lucruri trăite, înfăţişarea unui adevăr în care tatăl a ajuns să creadă. Dar sunt spuse binişor şi cu sinceritate, ceea ce poate oferi un plus cărţii. Mi-a plăcut.

Invitatie la esafod

2008-12-29T00:46:00.003+02:00

Vladimir Nabokov – Invitaţie la eşafod (original: Priglaşenie na kazn’), Editura Polirom, 2003, Traducere de Livia Cotorcea

Nabokov a fost o surpriză plăcută şi o gură de aer proaspăt încă de la citirea Lolitei. Din păcate romanul Invitaţie la eşafod n-a reuşit să-mi lase aceeaşi impresie, ba chiar mai mult m-a făcut să cred că în mod clar talentul şi tematica acestui scriitor s-au dezvoltat nu doar odată cu trecerea timpului dar şi mai ales schimbării registrului lingvistic. Probabil că limba engleză i-a permis să facă mult mai multe artificii decât sobrietatea slavă a celei ruse. De aceea, dacă Lolita mi s-a părut un roman fluid, molcom, îmbietor de-a lungul lecturii, Invitaţie la eşafod a fost cumva, de la bun început, un eşec al lecturii. Stilul nefinisat, tema obscură, întunericul (atât în sens propriu cât şi metaforic) care guvernează cuvintele cărţii, toate acestea reduc semnificativ randamentul lecturii şi cheful de a mai parcurge povestea în continuare. Cu toate acestea cărţulia nu este voluminoasă.

Per ansamblu romanul descrie întemniţiarea şi aşteptarea execuţiei unui bărbat oarecare, Cincinnatus C. Motivul? Se pare că nu-l cunoaşte nimeni, şi cu atât mai puţin însuşi condamnatul – care se trezeşte vârât într-un cerc misterios pe care nu-l poate înţelege. Personajele, reduse numeric, se rezumă la Rodrig Ivanovici – directorul închisorii, Emmocika – fiica acestuia, de care Cincinnatus pare a se îndrăgosti, Rodion – paznicul, monsieur Pierre – vecinul de celulă a cărui prezenţă nu pare a se dori decât a-l enerva pe Cincinnatus, şi în cele din urmă Marfinka – propria nevastă. Dacă povestea n-ar fi transpusă sub formă de roman atunci decorul şi personajele s-ar fi încadrat perfect într-o piesă de teatru iar în acest caz, după părerea mea, acţiunea ar mai fi putut fi cumva salvată din prăpastia în care pare a fi adâncit-o stilul. Ce-i drept, poate i-aş ierta aceasta escapadă maestrului Nabokov interpretând-o ca fiind o joacă cu absurdul, o încercare de început şi revenind la o idee anterioară, sobrietatea limbii ruse care în mod clar are ceva ceva de spus. Pe de altă parte poate Nabokov din tinereţe nu era nici Dostoievski matur ca să poată controla limba iar scriitorul în cauză demonstrează apoi că o altă limbă are puterea de a-i confirma talentul, limba engleză.

Ce se întâmplă pe parcurs mi s-a părut greu de elucidat, ăsta fiind şi motivul pentru care mi s-a părut o lectură greoaie. Ar putea fi una din acele cărţi chinuitoare şi fără înţeles, aşa cum mi s-au părut mai demult Sfântu’ Aşteaptă de Raymond Queneau şi Parfum de femeie de Giovanni Aprino. Bineînţeles că lectura unor cărţi depinde foarte mult şi de cititor, aşa că nu-mi declin eventualele subiectivităţii din perceperea cărţii deşi ca lectură pentru mine a valorat foarte puţin. Cincinnatus până la urmă nu este decât omul normal pus în faţa unui eveniment neaşteptat, absurd. Gregor Samsa (F. Kafka - Metamorfoza) precum şi mai toate personajele lui Kafka, David Kepesh (Philip Roth - Sânul), Kovaliov (N. Gogol - Nasul) sau chiar şi străinul lui Camus trăiesc toţi aceeaşi dramă, aceea de a se trezi într-o lume în care dintr-odată viaţa lor este cu totul alta. Motivul pentru care Cincinnatus este închis ne rămâne neelucidat până la sfârşitul romanului când în cele din urmă condamnatul primeşte şi pedeapsa cu moartea.

Nota mea: 6. Diferenţa dintre Lolita şi Invitaţie la eşafod este una de la cer la pământ. Pare greu de crezut că aceste două romane sunt produsul aceleiaşi mâini însă cauzele le cam cunoaştem deja. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi să mă mai uimească acest scriitor căruia oricum i-am apreciat calităţile de scriitor încă de la romanul trecut.

Orbitor. Aripa dreapta

2008-12-29T00:44:00.002+02:00

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007

Despre ultimul volum al Orbitorului s-ar putea spune iarăşi atât de multe încât mi-aş epuiza cuvintele şi toată puterea încercând să spun ceva cuprinzător. În plus, n-am eu puterea de a judeca un roman mai mult de a spune dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-a plăcut? Puţin spus! Iar asta se poate deduce şi din ceea ce am scris referitor la volumele anterioare. Din multe puncte de vedere sunt doar un cititor neavizat ce se aventurează într-o mlaştină de cuvinte....

Ce este sau ce reprezintă Orbitorul pentru mine? În primul rând, încă (după citirea tuturor celor trei volume) un mare mister. Mi-ar mai trebui încă ceva lecturi suplimentare ale tuturor volumelor pentru a reuşi să las la o parte uimirea şi acapararea produse de prima lectură pentru a-mi creea o impresie cât-de-cât obiectivă în ceea ce priveşte strict materialul din care este alcătuit romanul.

Aripa dreaptă reuşeşte, fără a fi o concluzie, să încheie cât se poate de bine fantastica lume a Orbitorului şi să lase impresia în acelaşi timp că deschide o altă lume. Foarte bine realizate pasajele referitoare la revoluţie – de altfel Aripa dreaptă reuşeşte să fie într-o măsură destul de mare un roman al Revoluţiei Române, al schimbării în context istoric suferite de România într-o iarnă – scriitorul apelând la adevărate hiperbole pentru a obţine descrieri şi imagini pline de expresivitate (Revoluţia reprezentată sub forma unei fete).

...

Dar iată cum pentru că n-am scris toate astea la timpul potrivit, imediat după ce am terminat de citit, deja trebuie să fac un mare efort pentru a reuşi să spun ceva clar. Mi-au mai rămas în mine scenele cu prinţul polonez, strămoş al tătălui lui Mircea, legate de povestea sa de dragoste, şi fascinanta, cerebrala, tulburătoarea sarcină a lui Herman, şi tulburarea mamei în faţa televizorului privind Revoluţia. Toate astea au ceva aparte, ceva care se remarcă a fiind cărtărescian, ceva ce nu-ţi lasă dubii. Iar asta este indubitabil un lucru bun. N-ajungi să pricepi cu adevărat talentul autorului decât după ce te trezeşti din visul numit Orbitor, din căderea din viaţă pe care ai suferit-o adâncindu-te între aceste pagini, în această lume.

Asemenea, nota 10, pentru că se poate. Şi pentru toate cele trei volumele un 10+, un zece luminos şi strălucitor, un zece orbitor.

Middlesex

2008-12-25T22:30:00.001+02:00

Jeffrey Eugenides - Middlesex, Editura Polirom, 2005

În primul rând am întârziat foarte mult scriind despre cartea asta şi între timp am mai terminat încă două. În al doilea rând am să încerc să mă rezum doar la impresiile de ansamblu pe care mi le-a lăsat acest roman aproape tipic american.

Am privit Middlesex, la sfârşitul lecturii ei ca pe o carte cu sens dublu. Pe de o parte ea este povestea unui întreg neam, al familiei Stephanides, ai cărui descendenţi emigrează în speranţa unei vieţi mai bune tocmai pe malurile Americii ajungând să se stabilească în Chicago şi unde avea să se nască defapt personajul principal şi naratorul acestui roman, Calliope Stephanides. Din celălalt punct de vedere, Middlesex nu este altceva decât un roman al identităţii şi al căutării de sine în amalgamul acestei lumi în care ceilalţi nu par a distinge decât normalitatea.

Dacă ar fi să ne axăm doar pe ceea ce s-ar vrea să fie evident în acest roman atunci ne-am simţi supraîncărcaţi de fresca de familie ce se conturează în prima parte: Desdemona şi Eleutherios, bunicii celui ce-avea să devină Cal Stephanides sunt cei ce aveau să aducă pe tărâmul american mutaţia prezentă de atâţia ani în cadrul neamului. Drama, sau mai degrabă destinul, lui Cal se limitează la istoria familiei sale şi la conjuctura în care a ajuns să se nască. Mai întâi fată iar mai apoi bărbat, origini greceşti dar apartenenţă americană. Nevoit să trăiască la intersecţia unor elemente diferite: feminin-masculin, etnicitate – locul naşterii, mai apoi experimentarea primelor senzaţii contrare ale dragostei, vizualizarea luptei tacite dintre negri şi albi într-un Chicago aflat în mijlocul unei lupte pentru supremaţie. Pentru că ceea ce trebuie menţionat din start constă în trimiterea subversivă pe care o face titlul: Caliope este un hermafrodit; având o malformaţie aproape insesizabilă în momentul naşterii şi fiind crescut ca pe o fetiţă Caliope suferă marile transformări în timpul adolescenţei când nu doar că observă diferenţele care o separă de restul fetelor dar şi când într-un context de împrejurări se îndrăgosteşte de o altă fată. Mi s-au părut foarte bune paragrafele care descriau sentimentele tinerei Caliope şi încercările ei de a se transpune în ceea ce dorea să exprime. De altfel toată cartea este destul de bună în ansmblul ei.

Nu prea mai găsesc acum foarte multe lucruri de spus, per ansamblu cartea mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre jumătăţi, despre scindare în interiorul aceluiaşi om, despre regăsirea sinelui şi a unui drum în viaţă, mi-a plăcut că la Berlin Cal a părut că şi-a găsit fericirea… Se citeşte fără mari greutăţi şi este o lectură foarte plăcută. Nota mea: 9,5.

Orbitor. Corpul

2008-11-23T12:45:00.003+02:00

Mircea Cărtărescu - Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, 2007

După o altă întârziere apreciabilă revin pentru a aduce în discuţie al doilea volum din fortăreaţa de cuvinte, din Marele Zid ce se constituie a fi, din punctul meu de vedere, Orbitorul. Am scris aici despre Aripa stângă şi despre impresiile pe care mi le-a lăsat. Ei bine, după lectura Corpului ele nu mi s-au schimbat deloc, ba mai mult au continuat să se depună constant, pagină cu pagină. În acest al doilea volum Mircea Cărtărescu continuă magistral povestea lui Mircea şi a părinţilor săi, Maria şi Costel, pătrunde tot mai adânc în trecutul şi originile lor şi creează impresionant o poveste de dragoste ce-l are ca victimă pe Herman, Herman cel ce pare că deţine adevărul absolut. În rest ne afundăm tot mai mult în tainele unei lumi livreşti nemaipomenite, unui univers ce trăieşte în acelaşi timp cu noi şi care totuşi este diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când privesc retrospectiv asupra frazelor parcurse din Orbitor aproape că mă apucă uimirea în faţa gândului că într-adevăr am citit tot ceea ce se află în urmă. Până la urmă rolul acestei însemnări nu mi se pare a fi decât acela de a marca citirea cărţii, şi nu de a face o cronică asupra ei. A vorbi despre un singur volum din Orbitor ar însemna să foloseşti mai multe cuvinte decât cele din care alcătuit chiar el, să scrii despre Orbitor ar însemna să scrii o nouă carte cu acelaşi veşnic personaj, Mircea, o carte ce-ar trăi pe o brană paralelă, într-un univers fără limite şi fără legi.

Drept pentru care, dacă vreţi într-adevăr motive pentru care ar trebui să citiţi Orbitorul, nu v-aş spune decât unul singur: pentru a regăsi puterea de a privi lumea dintr-o altă perspectivă. Iar după ce l-ai citit descoperi o groază de alte moduri de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău pentru că, sub o conştiinţă aprinsă, se întâmplă atâtea. Acest al doilea volum nu face decât să prelungească tentaculele firelor narative create de primul, să încarneze personajele între coperţile imaginare între care se înghesuie toate cele trei volumele.

Ajung tot mai mult la concluzia că am citit nu un roman, nu cartea unui scriitor român, ci marea enciclopedia a unui univers uitat nu în depărtare ci chiar înlăuntrul nostru, pitit lângă suflet. Orbitorul are puterea de a scoate din noi toate visele stranii şi neînţelese şi de a le conferi înţelesurile uitate.

Aceeaşi notă, în afară de care n-ar putea exista alta: 10.

Am mai citit:

Orbitor: Aripa stângă
Levantul
Gemenii
Mendebilul
REM
De ce iubim femeile

Sinul

2008-10-26T15:03:00.001+02:00

Philip Roth - Sînul (în original: "The breast"), Editura Polirom, 2006, Traducere de Alexandra Coliban-Petre

Sînul se înscrie cumva în linia acelor texte cu o problematică existenţialistă apăsătoare. Mi se pare că de fapt, pe parcursul textului, întrebarea care se ridică cel mai puternic din drama personajului principal nu este de ce i se întâmplă toate acestea ci mai ales cum să treacă prin ele. David Kepesh, profesor de literatură, se trezeşte într-o dimineaţă nu ca un om obişnuit ci având forma unui sân. Concret, fiind un sân. Aşa cum bine se face referire şi în romanul de faţă, se poate face o analogie directă între cel puţin două texte ale literaturii universale în care eroii sunt loviţi de nedumerirea sorţii: Metamorfoza lui Kafka şi Nasul lui Gogol. Ceea ce se întâmplă apoi depinde strict de psihologia personajului şi de capacitatea sa de a face faţă unor situaţii aparent imposibile şi fără noimă.

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să te trezeşti într-un salon de spital internat nu pentru că ai avea vreo boală periculoasă ci pentru că eşti... un sân? Un sân care nu aparţine niciunei femei, un sân liber, un sân care îţi trăieşte viaţa. Dar cine este cu adevărat acest sân? Nu este el oare chiar David Kepesh, profesorul de literatură logodit cu Claire? Drept pentru care trebuie să-şi continue cumva existenţa în condiţiile în care îi este dată, ca un sân suspendat într-un hamac într-un salon de spital.

Trăirile personajului, ale sânului, constituie a doua parte senzaţională a cărţii. Vizitele lui Claire trezesc dorinţele sexuale ale lui David. Astfel, prin atingeri şi masaj sânul îşi descoperă excitarea creată în urma atingerii sfârcului şi ajunge să considere chiar faptul de a-l fi masat ca pe un act sexual în sine.

Într-o altă etapă a resemnării cu noua identitate David Kepesh ajunge să nege însăşi realitatea. Refuzând să creadă că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un vis el speră neîncetat la o trezire la normalitate şi ajunge chiar să se considere nebun doar pentru a refuza să creadă că este cu adevărat ceea ce percepe a fi: un sân.

Spre deosebire de alte texte cu un conflict intens, cartea de faţă nu duce la nicio soluţionare. Personajul nu redevine cel cere a fost, nu recapătă corpul unui om. Pare a se resemna în cele din urmă, ca un fapt inevitabil.

Nota mea: 8. Este o lectură interesantă, de câteva ore, care te va îndemna să vorbeşti mai departe despre ea. Nu are însă profunzime încât să te impresioneze concret.

Orbitor. Aripa stanga

2008-10-13T19:59:00.001+03:00

Mircea Cărtărescu - Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, 2007

Cele trei volume ale Orbitorului stau în biblioteca mea încă din vara anului trecut. Între timp le mai scoteam ocazional pe toate trei, îmi mai treceam degetele peste coperţile ce mă fascinau şi mă mai încumetam să citesc câteva fragmente, câteva rânduri rânduri dispersate. Abia peste un an, adică în vara lui 2008, m-am încumetat să iau primul volum, Aripa stângă, pentru a-l citi cu adevărat simţind poate că a trecut suficient timp în care tensiunea cărţii, a foilor de hârtie, a literelor, pentru a mă putea arunca în lumea fascinantă a Orbitorului.

Textul aglomerat, densitatea narativă, lipsa dialogului cât şi fragmentarismul ar putea convinge un cititor fără prea multă voinţă să renunţe încă de la primele pagini. Asta pentru că Orbitor nu este un roman de citit, nu este un roman împreună cu care să-ţi laşi timpul să treacă. Ba chiar, după ce-am trecut puternic prin trupul lui, chiar ajung să mă îndoiesc c-ar fi cu adevărat un roman. Nu pot să treacă pe lângă mine gândul că Orbitorul ar fi chiar o viaţă de om, o fiinţă vie, c-ar fi chiar un fluture viu, puternic colorat, ce dă din aripi şi se înfige devorator în trupurile noastre hrănindu-se cu gândurile şi iubirile noastre.

În momentul în care încerc să scriu toate astea, să scriu câteva cuvinte despre Aripa stângă, sunt trecut deja de jumătatea celui de-al doilea volum, Corpul. Şi tot mai mult, tot mai mult, cu fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare volum pe care le citesc şi privesc puţin în urmă, către sufletul cărţii pe care l-am lăsat în urmă, mi se pare incredibil un singur om, cum un om a putut să scrie toate astea. Mi se pare chiar incredibil cum am putut eu să citesc toate paginile din urmă, cum am rezistat, cum am avut puterea să rezist în faţa unei lumi fascinante, fascinante şi iar fascinante, unei lumi onirice, unei lumi ridicate din istorie, din străzile unui Bucureşti pe care astăzi nu-l mai percepem la modul cărtărescian, unei lumi ridicate din percepţia unui copil şi din munca asiduă a tuturor neuronilor din creierul Scriitorului, ce este întodeauna unul singur.

........................................................

Este a nu ştiu câta oară când deschid editorul de texte pentru a continua să vorbesc despre Aripa stângă şi despre Orbitor în general şi mă tot lovesc de o mare neputinţă. Nu găsesc ce-aş putea spune cuprinzător, cât de cât ok faţă de textul avut în discuţie mai ales că între timp am terminat şi Corpul, ceea ce-mi îngreunează cu atât mai mult încercarea de a mă concentra asupra primului volum. Despre ce-aş putea vorbi? Despre Mircea? Despre Maria şi Costel? Despre Herman? Despre locotonentul securist Stănilă Ion? Despre blocurile de pe Ştefan Cel Mare? Despre Bucureşti? Cum aş putea să mă concentrez în încercarea de a diferenţia un singur element din marea lume care se constituie a fi Orbitorul? Sunt incapabil, total incapabil şi tremur în faţa acestei cărţi. Nu o povestesc pentru că nu se poate povesti şi nici nu o recomand pentru că nu este o carte pe care s-o citeşti la recomandare. Mi se pare că Orbitor, şi implicit Aripa stângă, se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare.

Zece. Zece. Zece.

Fric

2008-09-23T20:06:00.001+03:00

Ştefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003

A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.

În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.

În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.

Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.

Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.

Memoriile unei gheise

2008-09-01T23:40:00.001+03:00

Arthur Golden - Memoriile unei gheişe (original: Memoirs of a gheisha), Editura Humanitas, 2007

Bineînţeles că succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză.

Memoriile unei gheişe constituie acelaşi paradox pe care eu personal l-am mai întâlnit şi într-un alt roman monumental, şi anume Shogun, acela că am avut în faţă o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Şi dacă la James Clavell acţiunea evolua înspre o descoperire a Japoniei la Golden lucrurile stau în mare parte altfel. Aici naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face de data aceasta în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia.

Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atît, este romanul unui mister. Pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze.

Mi-a plăcut în mod expres maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. Deşi nu vorbeşte niciodată despre acest lucru mi se pare că textul continuă să sprijinite ideea de bază conţinută şi în Shogun cu toate că sunt conştient de diferenţele dintre cele două romane. Însă şi aici lucrurile par să evolueze în aşa fel încât soarta (karma) să se împlinească aşa cum a fost mai dinainte orânduită de câtre zei conform ideologiei budiste.

În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită.

Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini.

Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea virginităţii gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, virginitatea unei femei care, în zilele noastre, se pierde din prostie şi idioţenie.

Per ansamblu Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde. Din partea mea primeşte nota 10.

Ispasire

2008-07-25T11:19:00.001+03:00

Ian McEwan - Ispăşire (original: Atonement), Editura Polirom, 2008, Traducere de Virgil Stanciu

Beneficiind şi de o ecranizare de excepţie, acest roman al lui Ian McEwan mi-a oferit, pe lângă minunata poveste (cu care eram deja familiarizat din film), şi o foarte bună îmbinare stilistică ce mi-a dat impresia c-a transformat simplul al lecturii într-o delectare livrească. Ispăşire este primul roman al lui Ian McEwan pe care l-am citit însă mi se pare a fi suficient pentru a recunoaşte geniul şi incontestabilul talent al acestui scriitor.

Romanul este o îmbinare de perspective (în ciuda relatării omnisciente şi omniprezente, perspectiva "dindărăt") ce reuşeşc să-i ofere textului elemente de dragoste, de război, creând în prima parte o adevărată frescă de familie. De departe însă cel mai important aspect al romanului, şi poate singurul pe care filmul n-a reuşit să-l surprindă în adevărata sa valoare, este constituit de perspectiva din care este privită misiunea şi rolul scriitorului în lume, scriitor surprins în evoluţie şi mereu tentat să intercaleze imaginaţia cu realitatea. De aceea unul dintre personajele principale şi cu un rol central în cadrul întâmplărilor este Briony Tallis, mezina unei înstărite familii engleze, ce încă de la vârsta de doisprezece ani era bântuită de tentaţia provocatoare a cuvintelor ce n-avea să-i mai ofere linişte pentru tot restul vieţii. Curiozitatea nestrămutată şi imaginaţia fără limite o fac să interpreteze greşit anumite gesturi ce au loc între sora sa Cecilia şi Robbie, fiul servitoarei şi totodată un fost coleg de facultate al Ceciliei. Momentul cu adevărat intrigant este acela în care Briony citeşte o scrisoare (neintenţionată) din partea lui Robbie către Cecilia, scrisoare ce se constituie într-un adevărat şoc pentru tânara fată. Acesta este totodată şi clipa în care mintea copilărească şi fantezistă a lui Briony o ia razna atribuindu-i lui Robbie nişte atribute defăimătoare, mai ales după clipa în care îi surpinde pe cei doi într-un moment intim în camera bibliotecii, scenă pe care n-o înţelege şi de care se simte depăşită, nu însă şi în posibilitatea de a trage concluzii.

Posibilitatea de a trece cu adevărat în lumea adultă i se iveşte atunci când, în mijlocul unei căutări nocturne a verişorilor săi gemeni, Briony surprinde o altă întâmplare: violul Lolei, sora gemenilor, verişoara sa. Fără a fi sigură niciodată de ceea ce declară, ea ajunge până a jura în faţa instanţei că bărbatul pe care l-a văzut în toiul faptei era tocmai Robbie. Totul e doar lumea fictivă pe care o fetiţă de unsprezece ani cu pretenţii de scriitoare şi-o creează.

Aşa se face că Robbie este trimis la închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o. Totul se sprijină pe mărturia unei fetiţe ce-şi asumă misiunea de a dirija destinul unui om doar pe baza impresiilor şi gândurilor pe care şi le-a făcut. Acesta fiind punctul în care cronica de familie ia sfârşit, momentul în care familia Tallis îşi începe incontrolabila cădere, partea a doua se constituie într-o realistă frescă de război ce surprinde momentul Dunkirk, acela al retragerii armatei engleze din Franţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele două părţi de mijloc ale romananului ilustrează evoluţia individuală a celor trei personaje implicate în conflictul pe termen lung: Cecilia şi-a părăsit familia în înverşunarea de a-şi sprijini iubitul, s-a mutat la Londra retrăgându-se în izolare şi-şi consacră cea mai mare parte a timpului slujbei de soră medicală. Robbie este prins în monstruozităţile războiului (ca o alternativă a vieţii din închisoare) şi visează permanent la o viaţă liniştită alături de Cecilia într-o căsuţă pe malul oceanului. Este mistuit permanent de ura făţă de Briony şi singurul lucru care-i mai oferă curajul de a continua lupta într-un război ce pare imposibil rămâne acela că într-o zi va ajunge s-o revadă pe Cecilia. Pe de altă parte, cealaltă soră Tallis, Briony, urmează destinul surorii sale şi-şi duce stagiatură de soră medicală într-un alt spital din Londra. Maturizarea a făcut-o între timp să conştientizeze greşelile trecutului şi să-şi recunoască vina. A ajuns să-şi deplângă prostia şi să-şi dorească faptul ca Cecilia şi Robbie să-şi găsească împreună fericirea. Scrie necontenit, în mare partea variante diferite ale aceeaşi poveşti pe care o trăieşte. Trăieşte mustrări de conştiinţă şi face eforturi să se ancoreze în lumea reală pentru a se putea tolera pe sine; vede cu proprii ochi atrocităţile războiului prin trupurile soldaţilor răniţi şi chiar morţi şi-şi dă seama că Robbie ar putea fi unul dintre ei.

Ajunsă la bătrâneţe, îşi scrie ultimul roman. Atonement. Ispăşire. Suferind de o boală a sistemului circulator şi nervos îşi vede destinul de scriitoare la capătul drumului. În scurt timp avea să-şi piardă memoria şi să nu mai fie capabilă să scrie nimic. Nu publică însă romanul din rezerva că adevărul va face furori. S-ar fi părut însă că succesul pe plan literar ar fi mulţumit-o. Şi totuşi nu. Chemarea ei cea mai mare a fost aceea de a oferi trecutului ceea ce ea singură i-a răpit: împlinirea. Finalul fericit al ultimului roman este singurul preţ pe care-l poate plăti pentru enorma greşeală din copilărie. Aceasta este ispăşirea căreia moartea conştientă va ajunge să-i pună punct.

Filmul mi s-a părut remarcabil prin efectele sonore şi oarecum prin tensiunea ce leagă secvenţele între ele. Este un film bun pe care merită să-l priveşti însă doar ca pe un film. În momentul în care l-am plasat în contrast cu cartea a pălit considerabil.

Notea mea (pentru roman:) 10. Ian McEwan mi se pare un scriitor foarte promiţător (din punctul meu de vedere, al unui cititor). Mai mult ca sigur că voi continua să-l citesc. Cât despre Ispăşire, romanul a fost pentru mine un deliciu. Am descoperit cumva obiectivitatea rigidă şi omniprezenţa din stilul Virginiei Woolf şi poate tocmai asta m-a încântat în mod deosebit. Stilul fluent-descriptiv face toţi banii în cartea asta, restul se poate găsi şi-n film. Ceea ce lipseşte însă filmului este procesul de transformare resimţit asupra personajelor, surprinse permanent în evoluţie.

Cum repara soldatul gramofonul

2008-07-15T21:39:00.002+03:00

Saša Stanišić - Cum repară soldatul gramofonul (original: Wie der Soldat das Grammofon repariert), Editura Polirom, 2007, Traducere de Gabriella Eftimie

Să priveşti lumea din perspectiva unui copil şi să nu-ţi ajungă lucru ăsta. Să priveşti istoria din punctul de vedere al unui copil, să vezi războiul. Dacă ai puţină imaginaţie s-ar putea să-ţi iasă. Exact lucrul ăsta l-a făcut şi Saša Stanišić în romanul său de debut: Cum repară soldatul gramofonul, un text la bază autobiografic ce depăşeşte însă barierele naraţiunii clasice, autorul de douăzeci şi opt de ani aducându-şi meritul inovator în sfera literaturii de limbă germană. Saša Stanišić nu este însă german, el având foarte multe în comun cu personajul principal al romanului, Aleksandar Krsmanović, un copil născut în Iugoslavia, de origine bosniacă, ce se vede vârât fără înţeles în războiul civil ce devastează Iugoslavia la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Romanul este unul complex împărţindu-şi pe alocuri perspectiva narativă între mai multe personaje. De departe însă cea mai semnificativă rămâne aceea a lui Aleksandar Krsmanović, eroul fără identitate, ce priveşte transformările suferite de ţară, neam, cât şi cele mult mai dureroase: ale oamenilor de rând, ale propriei familii. Debutând ca o cronică de familie prin moartea bunicului Slavko romanul capătă treptat valenţe sociale şi istorice: raportarea la comunismul iugoslav prin menţionarea de nenumărate ori a portretului lui Tito, a şcolii şi a altor întâmplări ce au loc în oraşul Višegrad. Perspectiva copilului este atotcuprinzătoare: uneori umoristică, alteori ironică, ea lasă loc interpretărilor pe care cititorul şi le-ar putea isca.

Locuitorii din Višegrad au fiecare o istorie proprie pe care naratorul nu omite să le-o contureze pe parcursul textului: bunicul Slavko decedat în debutul romanului, bunica Katarina, unchiul Bora, mătuşa Taifun, unchiul Miki, Milenko Pavlović, Zoran - fiul său, Čica Sead, Čica Hasan, Edin, precum şi învăţătorul, părinţii şi străbunicii, fiecare împlinindu-şi rolul de a consolida imaginea cititorului asupra lumii în care ei îşi petrec viaţa. Coborârea tabloului lui Tito este însă simbolică: înlăturarea dictaturii totalitare nu reuşeşte să le aducă oamenilor nimic bun decât un război civil din care par că nu se vor mai ridica niciodată. Cei mai curajoşi (şi revoltaţi în acelaşi timp?) aleg să emigreze. Aşa fac şi părinţii lui Aleksandar ce se stabilesc în Germania. Transformările pe care le resimte Aleksandar sunt marcate prin intermediul unor scrisori pe care le scrie Asijei, o fată cu existenţă incertă. Lumea nouă pe care o găseşte Aleksandar este ceea ce nouă ni s-ar putea părea normal: jocurile pe calculator, muzica celor de la Nirvana, părul lung. Toate sunt etape ce-l aduc pe narator înspre maximul temporar atins de text: anul 2002, când Aleksandar - rămas singur în Germania pentru a-şi termina studiile - aflat în faţa calculatorului personal decide să facă o vizită tărâmului natal, devastat de război, pentru a-şi compara amintirile cu realitatea.

Problema pe care o ridică cu adevărat acest roman se îndreaptă până la urmă tot înspre perspectiva copilăriei. Schimbările pe care le suferă ţara şi poporul său sunt la o scară mai mică însăşi transformările sale. Aşa cum chiar el ajunge să-şi schimbe considerabil percepţia şi înţelegerea asupra lumii aşa şi oraşul din care provine suferă transformarea politică simţită prin intermediul războiului. Mi s-a părut remarcabil capitolul în care însăşi războiul este descris prin intermediul unui meci de fotbal, pentru imaginaţia de care autorul a putut da dovadă şi inventivitatea scenelor.

Mi-a plăcut mult fragmentul următor:

Echipa mea preferată e Schalke 04, am un permis pentru pescuit şi prietenul meu cel mai bun de aici, Philipp, mi-a împrumutat Sensible Soccer, ascult Nirvana şi visez în germană. Visez să am şi eu un calculator, ca să pot juca Sensible Soccer pe bune şi ca să nu mai fiu nevoit să-l mint pe Philipp şi să-i spun câte goluri am marcat împotriva Braziliei.

Îmi las părul lung.

Cu drag, Aleksandar.

El face parte dintr-o scrisoare trimisă aceleiaşi Asija, fata misterioasă, şi mi se pare a fi un fragment destul de concludent pentru a descrie situaţia emigrantului: este nevoit să se adapteze situaţiilor din noua ţară - pe lângă Steaua Roşie Belgrad, echipa favorită din ţara de provenienţă se adaugă şi o echipă din ţara gazdă. Se loveşte de asemenea şi de lipsurile pe care le presupune acest statut: este nevoit să mintă pentru a nu-şi strica reputaţia în faţa prietenilor. Alte schimbări le face din mers, precum preferinţele muzicale şi adoptarea limbii; limba natală trece în plan secund.

Finalul deschis este în acelaşi timp reconciliator. Reîntors pentru a-şi vizita oraşul, Aleksandar revine asupra listelor cu neterminaţi, întrucât chiar el se caracterizează a fi un specialist în neterminaţi, pentru a le finaliza. Pentru a se împăca cu trecutul.

Nota mea: 9,5. Un roman revitalizant de factură germană, invator prin stil şi viziune, prin intermediul căruia autorul promite mult. Îl recomand celor care consideră literatura o provocare.

Kitchen

2008-06-28T10:16:00.001+03:00

Banana Yoshimoto - Kitchen, Editura Humanitas, 2004, Traducere de Irina Holca

Nu ştiu de ce am impresia că pe lângă timpul de scriitură oarecum brută, redusă la strictul necesar, japonezii par a avea o afinitate şi pentru subiectele cu un plus de exotism.

Aşa se face că am extras din bibliotecă, din considerente motivate de lipsa de timp şi de atenţie, una dintre cele mai subţirele cărţi pe care le-am putut găsi. Avea pe ea şi o recomandare ce spunea simplu: O meditaţie japoneză despre destin şi iubire. Ceea ce-am găsit în interiorul cărţii nu e foarte departe de aceste cuvinte.

Kitchen este povestea stranie a trei personaje: Sakurai Mikage, Yūichi Tanabe şi Eriko Tanabe.

Povestea este relatată într-o manieră subiectivă, din perspectiva lui Mikage, o tânără orfană căreia îi moare şi ultima rudă, bunica. Acest eveniment o face să-l cunoască pe Yūichi, un tânăr de la aceeaşi facultate cu ea, ce întâmplător era un foarte bun prieten al bunicii, ce obişnuia să-i livreze flori în timpul vieţii.

Titlul este totodată elementul de legătură al întregii cărţi: bucătăria este cea care încă realizează o legătură reală între lume şi Mikage. Bucătăria este paradisul ei pe pământ, spaţiul în care se destinde şi scapă de toate celelalte griji. În bucătărie se refugiază şi după decesul bunicii, şi tot bucătăria o convinge să accepte invitaţia de a se muta în casa familiei Tanabe, la propunerea lui Yūichi. Aici o cunoaşte pe Eriko, mama lui Yūichi, a cărei identitate este una revelatorie: Eriko este de fapt tatăl lui Yūichi, după ce şi-a făcut schimbare de sex în urma morţii copleşitoare a adevăratei mame. El şi-a asumat însă noua identitate ca pe un fel de reconciliere cu soarta, mergând până într-acolo unde preia rolul mamei pentru tânărul Yūichi.

Întreaga viaţă a lui Mikage se învârte însă în jurul gastronomiei şi al bucătăriei: gătitul este singura îndeletnicire ce-o mai binedispune şi ce-i permite să se destindă cu adevărat.

În acest fel reuşeşte să restabilească legătura cu Yūichi într-un timp în care, şi după moartea lui Eriko, destinele par a se spulbera sub trecerea incontrolabilă a timpului.

Al doilea text cuprins în acest volum, intitulat Lumina lunii, are ca temă destinul uman şi posibilitatea existenţei unei legături între oameni şi lumea spiritelor în cazul existenţei unor sentimente puternice.

E cumva acelaşi tip de proză japoneză ce mi-a mai fost dat să citesc: sobrietate lexicală, acţiune compactă, folosirea descrierilor. Pot spune că mi-au plăcut, că a au fost două poveşti interesante, pline de subînţelesuri, uşor de citit. Primeşte nota 8.

Cei cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai

2008-06-09T20:29:00.001+03:00

Mitch Albom - Cei cinci oameni pe care îi întalneşti în Rai (original: The five people you meet in Heaven), Editura Humanitas, 2006, Traducere de Alina Chiriac

S-ar spune că fiecare om trebuie să extragă e-a lungul vieţii lui esenţa acesteia. Că nu trebuie să lase şirul întâmplărilor să-l distragă de la înţelesul propriei vieţi. Romanul Cei cinci oameni pe care îi întîlneşti în Rai este tocmai despre acest lucru: incapacitatea omului de a-şi răspunde în timpul vieţii marilor întrebări. Într-o astfel de situaţie i se oferă o ultimă şansă: existenţa unui Rai în care cinci persoane, cu a căror viaţă s-a intersectat pe parcurs, i se relevă treptat pentru a-i oferi nişte răspunsuri.

Numele lui este Eddie şi e întreţinător la parcul de distracţii Ruby Pier. Are 83 de ani şi se află în ultima zi a vieţii sale. Aşa s-ar putea prezenta pe scurt incipitul romanului. Şi în urma unui accident petrecut la una dintre maşinăriile parcului de distracţii Eddie îşi pierde viaţa.

Cartea ridică în mod expres problematica existenţei vieţii de după moarte şi a caracterului ei moralizator. Cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte sunt defapt, în ciuda caracterului uman pe care l-au avut, reprezentanţii lui Dumnezeu, sunt cei ce trebuie să-l împace pe om cu destinul său şi să-i clarifice haosul petrecut în viaţa lui.

Nu cred că Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte tristă, asta în ciuda tonului în care este scrisă. Pare a fi mai mult un roman cu tonuri profunde, cu înţelesuri plasate în spatele acţiunii. Pentru Mitch Albom, în acest roman, Raiul pare a fi locul în care omul îşi recapată viaţa, însă o viaţă mai fericită, o viaţă cu sens.

Citate:

În fiecare bărbat există un băieţel care fuge, la orice vârstă.

Nu există niciun fapt aflat la voia întâmplării. Suntem toţi legaţi între noi. Nu se poate separa o viaţă de alta, aşa cum nu poţi separa briza de vânt.

Dreptatea nu guvernează viaţa şi moartea.

Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.

Nici o viaţă nu este inutilă. Singurul timp pe care îl irosim este acela pe care îl petrecem gândindu-ne că suntem singuri.

Sacrificiul este o parte din viaţă. Este de la sine înţeles. Nu e ceva de care să-ţi pară rău. Este ceva spre care să aspiri. Sacrificii mici. Sacrificii mari.

Uneori, atunci când sacrifici ceva preţios, nu-l pierzi de fapt. Nu faci decât să-l dai altcuiva.

Şi lucrurile care se întâmplă înainte de a ne naşte ne influenţează. Iar oamenii care au trăit înaintea ta te influenţează şi ei. În fiecare zi trăim în locuri care n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost cei de dinaintea noastră.

Rareori părinţii îşi lasă copiii să plece, aşa că aceştia sunt cei ce trebuie să-i părăsească.

Mânia este o otravă. Te mănâncă pe dinăuntru. Credem că ura este o armă care atacă persoana care ne-a făcut rău. Dar ura este o armă cu două tăişuri. Şi răul pe care îl facem, ni-l facem nouă.

Oamenii spun că „au găsit iubirea”, ca şi cum ar fi un obiect ascuns sub o piatră. Dar iubirea ia multe forme, nu e niciodată la fel pentru orice bărbat sau femeie. Ceea ce găsesc oamenii este o anumită iubire.

Iubirea pierdută este tot iubire. Ia doar o altă formă, asta-i tot.

Am mai citit:

Marţi cu Morrie

Clar de femeie

2008-06-03T19:02:00.001+03:00

Romain Gary - Clar de femeie (original: Claire de femme), Editura Humanitas, 2007, Traducere de Daria-Laura Bârsan

Îmi exprimam într-un alt articol entuziasmul pe care l-am resimţit în faţa lecturii unei prime cărţi scrisă de Romain Gary. Mai repede decât aş fi crezut iniţial mi s-a oferit ocazia să citesc o alta scrisă însă într-o altă manieră şi pe o temă total diferită faţă de ceea ce-am putut întâlni în Ai toată viaţa înainte.

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

În ciuda aparenţei pe care o lasă, per ansamblu Clar de femeie nu este o carte de iubire, cu toate că s-ar putea spune că are în textul său suficiente elemente încât să poate fi numită aşa.

Când două disperări se întâlnesc , pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Ea se numeşte Lydia, el - Michel. Întâmplarea se face să se ciocnească atunci când el coboară dintr-un taxi. Profită de ocazie şi intră împreună în cea mai apropiată cafenea lăsând întâmplarea să le dirijeze vieţile. De-a lungul textului li se prefigurează începutul cu încetul identitatea: fiecare a pierdut într-un fel sau altul persoana pe care o iubea aflându-se acum în plasa disperării, prinşi în cursa singurătăţii. Îşi dau însă seama de un adevăr colectiv: E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire. Capătă însă speranţa că ar putea merge împreună, că şi-ar putea regăsi ceea ce lipseşte în persoana celuilalt. Că ar putea pleca la Caracas, oriunde n-ar mai suna telefoanele, oriunde ar putea uita ceea ce i-a făcut defapt să se întâlnească. Faptul că lasă ceva în urmă. Ajung însă cumva să se iubească, dacă ceea ce ia naştere între ei s-ar putea numi iubire.

Faptul că întreaga carte se reduce a fi, într-o mai mică sau mai mare măsură, alcătuită din dialogul celor doi (cu vagi intervenţii ale altor câteva personaje), îi relevă până la urmă semnificaţiile. Cei doi se află la limita degradării spirituale şi a neîmplinirii în dragoste; fiecare a pierdut ceea ce iubea, fiecare accede neîncetat la trecutul memorabil. (...) iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat era la o femeie, mărturiseşte Michel. Astfel se refugiază în prezenţa Lydiei, în posibilitatea convieţuirii cu ea. Nimic nu merge însă până la capăt; poate că defapt le lipseşte curajul de a se detaşa de trecut.

Una dintre ideile cuprinse pe coperta a IV-a reuşeşte însă să cuprindă chiar şi ideea de ansamblu, până împreună cu finalul: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută. Chiar dacă drumurile ajung să li se despartă iarăşi, rămâne gândul că poate într-un alt timp se vor revedea şi-atunci se vor hotărî să-şi acorde unul altuia o şansă în plus pentru fericire. Căci nimic nu este imposibil şi aşa cum spune Michel, dar dacă într-o zi voi înceta să mai iubesc, înseamnă că nu voi mai avea plămâni. Pentru că aşa cum spuneam, iubirea e ca aerul.

Există o expresie bine-cunoscută, făcută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: „Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.” Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstince, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...

Nota mea: 9. De ce am înceta oare să credem în existenţa iubirii? În puterea ei? De ce într-o viaţă plină de călătorii ne-am teme să apucăm tocmai drumul iubirii? Clar de femeie rămâne tocmai asta: o carte a posibilităţilor. Şi mai presus de orice, o carte a unei iubiri ce se naşte în viitor, se conturează în prezent, dar îşi află toate bazele într-un trecut ce nu-i aparţine.

Am mai citit:

Ai toată viaţa înainte

Alice in Tara Minunilor. Alice in Tara Din Oglinda

2008-05-27T08:16:00.001+03:00

Lewis Carroll - Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Din Oglindă (original: Alice's Adventures in Wonderland Through the Looking-Glass, and What Alice Found There), Editura Univers, 2007, Colecţia Cotidianul. Literatura. Traducere de Antoaneta Ralian. Traducerea versurilor de Ioana Ieronim

Despre Alice numai cuvinte de bine... Cu toate că-n copilărie n-am avut ocazia să citesc acest mic basm cult englezesc, m-am delectat în urmă cu ceva ani, pe când nu trecusem bine înspre vârsta adolecenţei, cu filmul pe care-l difuzau pe Hallmark. Magia filmului a fost mai mult decât puternică. Din păcate acum citirea cărţii nu m-a făcut decât să revăd îm minte filmul şi să cred că filmul e o capodoperă. Cartea e doar o dovadă de imaginaţie englezească, foarte bună, însă nu foarte mult în plus.

Cele două texte cuprinse în această carte nu mi s-au părut a fi decât un mic joc din partea autorului, un exerciţiu de imaginaţie îndreptat înspre atenţia copiilor şi delectarea acestora. În contextul istoriei literare are însă o mare importanţă: cine a mai scris oare aşa ceva înainte? Cine se mai aseamănă cu Alice, în context literar, mai înainte de 1865? Bineînţeles că exemple s-ar mai putea oferi: Gulliver, Tartarin din Tarascon, Robinson Crusoe.

Ce-ar putea fi Alice în Ţara Minunilor mai mult decât un vis? Un vis viu, un vis prin imaginaţie, un vis ce putea fi refuzat... Căci nu-şi pot depăşi limitele decât cei ce îndrăznesc să viseze dincolo de limită. De-a lungul lecturii cititorul întâlneşte personaje fantastice precum Iepuraşul Alb întodeauna grăbit, Domnul Omidă, sau Pălărierul, precum şi a unor situaţii ce sfidează simţul comun, cum ar misteriosul joc de cricket pe care-l organizează Regina de Cupă, un personaj ce întrece limita ridicolului prin multiplele condamnări la decapitare pe care le dă.

Niciunul dintre cele două texte cuprinse în volum nu m-a impresioant în mod deosebit, cu toate că şirul de întâmplări este bine croit. Ele nu sunt defapt decât instigări la imaginaţie, decât chemări silenţioase către imaginaţie, către îndemnul de a ne permite să visăm, să acceptăm că uneori se pot întâmpla şi miracole. Nu trebuie decât să credem că ordinea iniţială a lumii poate fi sfidată şi să facem pasul decisiv pentru asta.

Alice nu este până la urmă decât un copil model: un copil ce-şi permite să intre în alte lumi, să sfideze realităţile din cadrul lor şi să-şi expună propriul punct de vedere.

Nota mea: 9. Nu mi s-a părut a fi o capodoperă. Este însă o lectură bună atât pentru copii cât şi pentru cei ce-ar vrea să redevină copii.

Imparatul mustelor

2008-05-12T20:23:00.002+03:00

William Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.

Eseu despre orbire

2008-05-01T14:46:00.001+03:00

José Saramago, Eseu despre orbire, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Traducere de Mioara Caragea

Porţiunea de timp în care s-a scurs lectura acestei cărţi m-a determinat să mă întorc cu gândul la zilele în care nu mai făceam nimic altceva, fiind prins în plasa unor romane precum Un veac de singurătate, Crimă şi pedeapsă sau Dragostea în vremea holerei. Spun asta pentru că impactul cu acest scriitor portughez, José Saramago, a fost unul devastator.

330 de pagini devorate în decursul unui weekend mi-au fost câmpul de luptă. Totul începe de la moto, unul revelator, pe seama căruia mi se pare că este pus în acelaşi timp un avertisment şi o atenţionare asupra cititorului ce tocmai porneşte în desluşirea tainelor cărţii. El face parte din Cartea sfaturilor şi se enunţă aşa: "Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă." Aceasta este aşadar cheia textului, de care cititorul are nevoie pentru a nu considera textul exact ceea ce-i este dat, adică un simplu roman. Dacă poţi privi atunci îndrăzneşte şi citeşte cartea. dacă o citeşti însă, nu te opri aici. Ascute-ţi simţul observaţiei şi aruncă-ţi gândul printre cuvinte, căci acolo se află cu adevărat mesajul. Aşadar nu te opri la lectură; avansează spre înţelegere, alocă-ţi câteva clipe pentru a reflecta în voie asupra acestor cuvinte ce-ţi vor deschide mintea. Asta pare că-mi spune mie pagina cu motoul, plasată chiar la începutul romanului.

Tema orbirii îmi este familiară de când cu Sábato, aşa că subiectul a reuşit doar să mă impresioneze prin stil. Ideea nu-mi este nici ea străină pe deplin, Eseu despre orbire părând că strânge multe dintre motivele prezente în Ciuma lui Camus. De ce este însă la fel de marcantă pentru cititor rămâne a vedea în continuare.

Într-un oraş oarecare, un bărbat oarecare orbeşte brusc aşteptând în maşina sa să se schimbe culoarea semaforului. Nu orbeşte totuşi comform preceptelor obişnuite, orbirea sa fiind albă. A doua zi merge la un doctor oftalmolog pentru a-şi expune problema. Doctorul se simte nevoit să înformeze autorităţile superioare lui cu privire la acest caz nou. Acestea par a se organiza repede alocând un spaţiu de carantină pe cazurile de orbire care deja se înmulţiseră. A doua zi se puteau număra: doctorul, primul orb, soţia primului orb, hoţul care-l jefuise pe primul orb, tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră, toţi fiind prezenţi (cu excepţia hoţului şi a soţiei primului orb) în cabinetului doctorului în momentul în care primul orb venea să îşi deplângă soarta. Acestora li se adaugă soţia doctorului, neatinsă însă de orbire, dar pretinzând a fi orbit pentru a-şi putea însoţi soţul la spitalul de carantină spre care acest grup fusese trimis. Nu mai rămâne nicio îndoială asupra gravităţii situaţiei astfel încât se declară stare de urgenţă; toate cazurile de orbire şi cei bănuiţi că au avut contact cu orbii sunt izolaţi şi li se întrerupe orice contact cu societatea, cu excepţia strictelor măsuri dispuse pentru a le asigura supravieţuirea, deşi nimeni dintre cei de afară nu-i mai consideră demni de a rămâne în viaţă. Se prefigurează în acest punct cele două laturi ale lumii: cei contaminaţi şi cei liberi, înfricoşaţi de asemenea de ideea orbirii. Mult mai dramatic pare a fi însă înăuntru, unde supravieţuirea constă în primul rând în adaptare, unde orbirea este un fapt real ce-i influenţează direct pe cei prezenţi. Singura capabilă de a menţine ordinea este soţia doctorului, instanţa supremă, a cărei putere e limitată totuşi de nevoia de a-şi menţine secretă capacitatea de a vedea. Romanul reuşeşte să ilustreze foarte bine modul în care grupurile de oameni reuşeşc să se adapteze (sau dimpotrivă) situaţiilor critice, chiar dacă asta înseamnă chiar ca un grup de orbi să se atace între ei doar pentru a obţine o cantitate mai mare de mâncare.

Din păcate nimeni nu ştie modul de transmitere al orbirii sau cum se produce ea asupra corpului uman. Nu se pot face decât presupuneri, toate limitate însă de tristul fapt că toţi au ajuns să orbească şi că timpul este prea scurt pentru a se mai putea face ceva. Sunt în faţa unui pericol orb, orb precum ei, pe care nu-l pot înfrunta. Faptul că asemenea Ciumei, orbirea dispare la fel de brusc precum a venit nu rămâne decât dovada clară a avertismentului în care ea a constat. Soţia doctorului, singura rămasă neatinsă de orbire, s-a dovedit a fi spiritul pur, ce nu se îndreaptă spre josnicie, nici nu accede spre absolut, ce-şi trăieşte soarta în modul în care îi este dat. Ea este singura iertată, şi cea cumva însărcinată cu misiunea de a deschide ochii celor ce-au rămas blocaţi în automatismul şi indiferenţa vieţii obişnuite. Ea trebuie să le arate că hrana se procură greu, că apa poate dispărea în orice clipă, că lipsa luminii (într-o lume deja electrică) înseamnă orbire.

Eseu despre orbire este un roman ce aruncă priviri de atenţionare asupra misiunii omului şi a prezenţei sale în lume, şi cu toate că este scris într-un stil nu tocmai prezent în cărţile obişnuite, ar trebui citit de către toţi exact pentru ceea ce spuneam mai înainte: pentru a ne deschide ochii.

A fost o lectură minunată, ore în şir din care nu m-am dat jos din pat. O recomand din tot sufletul. Primeşte nota 10+.

Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

2008-04-28T23:40:00.002+03:00

George Bataille - Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

N-auzisem de Bataille până înainte să-mi cumpăr această carte. Motivul pentru care am cumpărat-o nu rezidă în imaginea de pe copertă, ce m-a îndemnat să-mi fac o scurtă impresie asupra conţinutului, ci pur şi simplu el a fost preţul de doar 4 lei, pe care-l avea afişat într-o librărie din oraş. Primul pas fusese aşadar făcut. Cealaltă parte de adevăr e că această subţire carte a stat în raftul bibliotecii mai bine de un an până să întind mâna să o scot de acolo pentru a o citi între două lecturi mai consistente.

Cele doar 168 de pagini de text bataillean, pe alocuri doar câteva cuvinte pe pagină, m-au făcut să reconsider cumva literatura franceză şi să mă gândesc de două ori atunci când voi citi aprecieri de înaltă clasă pe coperta a patra, chiar dacă ele aparţin chiar şi unei doamne numite Marguerite Duras, al cărei nume nu-mi putea trece pe lângă ureche. Revenind la ideea iniţială, totuşi nu recomandările de pe spate m-au făcut s-o cumpăr, aşa că ar fi ultimele pe care aş da vina pentru impresia lamentabilă pe care mi-a produs-o. Cărticica prinde în paginile sale trei texte scurte fiecare unic prin felul său, asemănătoare însă oarecum prin temă, ce surprind fapte absurde încărcate de o sexualitate debordantă.

Nu văd ce discuţii aş putea purta pe baza fiecărui text în parte ţinând cont că tot ceea ce ele conţin nu se rezumă decât la voluri, sex, urinări şi defecaţii, încălcări ale tuturor normelor sociale şi umane. Nu mi-aş fi putut închipui că în atât de puţine pagini se pot strânge atâtea imagini de aşa natură. Pe mine, ce-i drept, m-au lăsat indiferent, însă nu văd cum ar putea reacţiona un cititor cu picioarele pe pământ fiind pus în faţa unor imagini împinse la limită descriind profanare religioasă sau josnicie umană până la pragul inferior. Orb sau pervers să fii pentru a-i putea rezista în picioare unei astfel de cărţi.

În ciuda argumentării pe care însăşi autorul o aduce pe seama Istoriei ochiului, n-am putut fi convins de calitatea şi substratul acestor texte, cu toate că este probabil, nu neg acest lucru, să fi pierdut eu acest fapt din vedere. Până când mă voi convinge de talentul scriitoricesc al lui Bataille, citind şi alte cărţi ale lui, volumul de faţă primeşte nota 6.

Ai toata viata inainte

2008-04-05T14:12:00.001+03:00

Romain Gary - Ai toata viata inainte

Cărţile din colecţia Cotidianul prezente la mine în bibliotecă continuau să-şi crească numărul fără ca eu să intervin puţin în ordinea lor. Aşa se face că am scos din raft cartea ce purta numărul unu şi m-am apucat de lectura ei. Faptul că acesta se numea chiar Ai toată viaţa înainte rămâne o simplă coincidenţă, ce s-a dovedit a fi însă binevenită în contextul timpului pe care-l trăiesc. Recunosc că atunci când m-am apucat s-o citesc nu aveam aşteptări, asta datorându-se bineînţeles şi faptului că nu mai ştiam nimic despre autor şi pentru că nu mai citisem nimic de el.

Însă iată că m-am trezit în mâini cu o carte ce m-a fascinat încă de la primele pagini. Ea relatează povestea lui Mohamed, sau mai pe scurt Momo, un copil musulman crescut de către madam Roza, o forstă prostituată ce la vârsta bătrâneţii s-a reprofilat pe crescutul "copiilor de curvă" ce-i sunt daţi în primire atunci când sunt aduşi la viaţă accidental şi mamele nu-şi pot permite să le poarte de grijă. Acestea este aşadar istoria lui Momo, arabul ce-şi rememorează copilăria petrecută în mijlocul unei lumi alambicate, nepotrivite pentru un copil. Cartierul Belleville din Paris, un loc notoriu pentru categoriile rău-famate ale oraşului, adăposteşte imigranţii veniţi din Africa şi Orientul Apropiat, ce în lipsa unui venit constant se dedau furtului, prostituţiei şi altor astfel de activităţi josnice.

Momo trece însă în ritmul său prin agitaţia acestei lumi. În primul rând, el este cam singurul ce se bucură de sfaturile madam-ei Roza, ce-l îndeamnă la o viaţă cinstită şi morală. Dealtfel, Momo este preferatul femeii, cel în care ea îşi pune speranţele că o va ajuta în ultimele clipe ale vieţii. Pentru asta alege chiar să nu-i mărturisească copilului vârsta reală, păstrându-l simbolic tot mai mult pe domeniul copilăriei pentru ca, odată maturizat, acesta să n-o părăsească. Pe de altă parte el este continuu preocupat de propria identitate, motiv pentru care nu ezită să facă apel şi la metode subversive pentru a afla informaţii legate de proprii părinţi sau de vârsta sa, informaţii pe care madam Roza pare că le ascunde cu înverşunare. Nici chiar atunci când fiind pusă în faţa faptului aproape împlinit, când domnul Yusuf Kadâr vine în căutarea fiului său, ea nu îl recunoaşte pe Mohamed ca fiind copilul cu pricina, temătoare asupra faptului că s-ar putea să piardă singura persoană pe care o iubeşte şi care o iubeşte. El este conştient în acelaşi timp de persoanele pe care le simpatizează şi care îl plac. Face astfel dese aprecieri pentru tanti Lola, un travesti, fost boxer, ce-i ajută cu bani atunci când profitul scos de pe urma creşterii copiilor se reduce la zero atunci când Madam Roza se dovedeşte incapabilă de a mai avea grijă de copii. În ciuda inadaptării cu viaţa, Tanti Lola se arată o persoană prietenoasă, gata a sări în ajutorul prietenilor atunci când situaţia i-o permite. Unul dintre motivele cărţii pare a se rezuma aici: oamenii aflaţi la limita societăţii se dovedesc poate chiar mai buni decât ceilalţi, atunci când stai să arunci o privire singulară asupra lor.

Pe de altă parte, madam Roza este prototipul personajului surprins în mai multe etape ale vieţii şi personalităţii sale. Dacă la început este descrisă ca fiind preocupată de propria afacere şi de banii ce i se datorează pentru creşterea copiilor, până în final se dovedeşte a fi o persoană sentimentală, ataşată spiritual de Momo. În ciuda statului de "mamă vitregă", ea se dovedeşte protectoare şi grijulie la adresa lui Momo, copilul preferat.

Ceea ce este remarcabil la această carte este tocmai stilul în care este scrisă. Poate că trebuie ca autorul să fi avut un simţ al realităţii extraordinar pentru a fi reuşit să descrie cu un umor debordant o lume oarecum izolată în ea însăşi, în care cuvinte precum "curvă", "proxinet", "găoază" se îmbină cu lecţii de viaţă bine construite şi chiar foarte bine plasate în contextul cărţii. Este uimitor cum uneori te bufneşte râsul printre rânduri, te apucă entuziasmul în faţa unor imagini bine construite, în ciuda ridicolului lor.

Am aruncat şi câteva priviri pe net. Am găsit cărţi ale lui Romain Gary împrăştiate la trei edituri diferite: Humanitas, Rao, Cartier, iar ediţia mea este un Univers din 2006. Dacă într-adevăr toate cărţile lui se ridică la nivelul acesta atunci ar fi meritat o serie de autor. Am să profit de următoarele ocazii pentru a-mi mai cumpăra cărţi de-ale lui deoarece am un oarecare presentiment că nu voi fi dezamăgit.

Nota mea: 10. Pentru că îmbină umorul cu subiectele acute ale omenirii într-un mod excepţional. Pentru că este o lectură binevenită ce te binedispune, plăcută. O carte scrisă cu vervă. O recomand cu toată căldura.

Identitatea

2008-03-30T01:20:00.002+02:00

Milan Kundera - Identitatea

Milan Kundera este unul dintre scriitorii ale cărui cărţi stau înşiruite pe rafturile librăriilor prinzând în acelaşi punct atât misterul lor cât şi pe cel al autorului. Se creeză astfel un contrast de "unul la mai mulţi" dând naştere întrebării legată de ce a putut să scrie un singur autor în atâtea cărţi. Din acest punct de vedere, totodată şi dintr-o perspectivă contemporană - pentru a nu-i lua în calcul pe Proust sau Balzac, îl asemăn pe Kundera cu scriitori precum Paulo Coelho, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez, chiar și Emil Cioran, pentru care editurile au consacrat serii speciale de autor. Lăsând la o parte motivul cantitativ pe care l-am menţionat îmi întorc privirea asupra interesului meu de acum. Un roman subţirel, de 150 de pagini, ascuns într-o copertă mov. În mijlocul acesteia se află ilustrate două chipuri: unul masculin, ai cărui ochi închişi par că stabilesc armonia Universului, a stelelor ce-l înconjoară, în timp ce al doilea, unul feminin, prezent în planul secund, pare că-l veghează pe primul.

Romanul Identitatea este un bun exemplu de a evidenţia raportul de forţe prezent întodeauna între un bărbat şi o femeie, şi felul în care comunicarea (sau lipsa ei) devine impediment în calea fericirii. Ideea nu e unică; am mai întâlnit-o, de exemplu, mult mai bine realizată de către Sábato în Tunelul sau în Despre eroi şi morminte, unde unde relaţia dintre bărbat şi femeie devine esenţială bunei desfăşurări a vieţii, fără de care totul este fără rost şi dând naştere unor situaţii la limită în care protagoniştii se scindează pe sine în încercarea de a găsi esenţa vieţii şi a bunei convieţuiri. La Kundera însă drama nu se împinge până la limită.

Numele ei este Chantal iar al lui Jean-Marc. Trăiesc împreună în apartamentul ei fără a fi căsătoriţi. Ea a avut cândva un soţ şi un copil ce i-a decedat. Aşa cum se gândeşte, dacă n-ar fi murit copilul ce-i unea ar fi fost dispusă să trăiască în continuare în compromisul unei căsnicii nefericite. Însă deja gândul morţii celui ce i-a dat viaţă n-o mai deranjează. Acum poate fi liberă în revolta sa faţă de lume.

Nu poţi să ai un copil şi să dispreţuieşti lumea, lumea reală, pentru că în lumea asta l-ai adus. Din cauza copilului suntem legaţi de lume, ne gândim la viitorul ei, participăm de bunăvoie la zgomotele ei, la vânzoleala ei, îi luăm în serios prostia incurabilă.

Din acest motiv Chantal este resemnată cu moartea copilului. Pe Jean-Marc l-a întâlnit la o petrecere. Şi-au oferit la început un sărut provocator, mut. Iar apoi o noapte de dragoste. Şi-au rămas împreună locuind în acelaşi apartament, împărţindu-şi viaţa. Doar că într-o zi Chantal constată ceea ce avea să-i mărturisească lui Jean-Marc: că bărbaţii nu mai întorc capul după ea. Simte că îşi pierde farmecul, că în fiecare zi devine tot mai puţin femeie. Acesta este momentul în care Jean-Marc conştientizează faptul că Chantal nu este cea pe care o cunoştea el, că identitatea acesteia stă în spatele unor gânduri foarte rar mărturisite. Astfel devine autorul din umbră al scrisorilor pe care Chantal le primeşte de la un bărbat cu identitate incertă. Acestea nu o deranjează, aşa cum ar fi făcut altădată, pentru că în ele nu se exprimă dorinţa ci pur şi simplu admiraţia pe care bărbatul necunoscut o resimte în faţa ei. Se ascunde astfel, indirect, în faţa scrisorilor primite, despre care alege să nu-i vorbească nimic lui Jean-Marc. Acesta este tăcerea şi în acelaşi timp strigătul după atenţie al lui Chantal.

Însă intervine disputa şi conflictul se extinde. Aflat fiecare în căutarea celuilalt ei se agaţă de singura cale posibilă pe care o pot urma ajungând în cele din urmă la Londra, unde ating fiecare o altă latură a identităţii lor. În cele din urmă însă totul se doveşte a fi un vis, unul cu un început neclar, un vis ce poate fi chiar realitatea. Iar când visul se termină, când sunt unul în faţa celuilalt, când se pot cunoaşte cu adevărat în realitatea concretă, temerile din iubire ias iarăşi la iveală:

- Mi se face teamă când îmi clipeşte ochiul. Teamă că în secunda când privirea mea se stinge în locul tău s-ar putea strecura un şarpe, un şobolan, un alt bărbat.

Până la urmă ideea cărţi mi se pare că rezidă în faptul că cei doi nu pot fi împliniţi decât unul prin intermediul celuilalt. Ei par a fi două suflete pereche ce se completează reciproc, două jumătăţi de personalitate ce o întregesc pe cea comună: identitatea, ceea ce sunt împreună. Şi chiar dacă nu întodeauna totul merge perfect, ei sunt conştienţi că nu poţi măsura afecţiunea dintre două fiinţe umane după numărul de cuvinte pe care le schimbă.

Identitatea este, la urma urmei, o carte a reconcilierii, a resemnării şi a împăcării cu sine, cu atât mai mult importantă ţinând cont că în acest caz sinele nu este reprezentat de o singură persoană.

Nota mea: Oscilam cu gândul între o notă intermediară între 9 şi 10 însă văzând cât de multe am putut spune despre această carte nu-mi rămâne decât să-i ofer un 10, pentru că până la urmă îl merită.

Lorelei

2008-03-24T22:53:00.004+02:00

Ionel Teodoreanu - Lorelei

Iată că am reuşit să duc la capăt şi lupta cu acest roman a cărui lectură a constat, oarecum nejustificat, în trei săptămâni de aşteptare continuă a ultimei pagini, cu toate că n-aş putea spune că romanul de faţă este unul prost. Este scris însă într-un stil fin şi preocupat de esenţa scriiturii ce-i conferă pe de o parte calitatea literară însă pe de altă parte îi răpesşte posibilul entuziasm pe care un cititor i l-ar putea acorda.

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei. Lorelei este defapt avatarul scriitoricesc al Luciei Novleanu, pe care i-l atribuie Gabriela Nei, prietena ei cea mai bună atunci când îi descoperă înclinaţiile şi talentul artistic. În ce măsură este însă Lucia Novleanu, alintată Luli, cu adevărat un scriitor, rămâne un fapt discutabil ţinând cont că scrierile sale se ruzumă la intimităţi, nefiind niciodată scoase în faţa unui public mai larg. Prietenia dintre cele două datează încă de pe băncile şcolii, când copila Luli-Boy o vizitează pe Gabriela la clasele mai mari la care aceasta învaţă. Un timp sunt despărţite, când Gabriela îşi urmează studiile la Bucureşti, după care revine în Galaţi (oraşul lor de proveninenţă), unde o găseşte pe Luli schimbată păstrând doar unele trăsături fizice din prietena ei din copilărie, aflată acum în pragul Bacalaureatului pentru care se pregăteşte. Doar că în timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leşinat în tren, fără a avea cunoştinţă de identitatea acestuia, pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitorul şi profesorul universitar, prezent în oraş pentru a prezida comisia examenului de Bacalaureat. În urma episodului din tren el se îndrăgosteşte instant de tânăra ce-i sărise în ajutor, pe care ajunge să o revadă printre băncile şcolii, printre fetele ce-şi susţin examenul la Limba şi Literatura Romană. Îşi artă slăbiciunea pentru Luli favorizându-le pe toate. Legătura creeată între ei se lărgeşte rapid, astfel că în patru zile Catul Bodan se prezintă în faţa domnului Novleanu, tatăl Luciei, pentru a-i cere mâna fetei, cu care se căsătoreşte în cel mai scurt timp. Singura afectată direct de această ştire este însă Gabriela, ce dezvoltase şi ea în secret o pasiune pentru ilustrul scriitor.

După căsătorie începe o altă etapă a vieții lor. Catul Bogdan împreună cu tânăra lui soție se mută la Iași iar apoi pornesc într-o călătorie ce durează un an în care au parte de aventura vieţii lor. Se întorc însă apoi în Iaşi, unde profesorul universitar constată că nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. Se simte acum aflat la o răspântie decisivă: între mult-iubita lui soţie, între postul de profesor şi între talentul de scriitor, ce par că-l solicită toate. Oscilează periodic între acestea fiind uneori adus cu picioarele pe pământ de către Nathan Saabetai, prietenul şi ajutorul său, personaj simbol al echilibrului şi înţelepciunii. Adevărata sa nelinişte începe atunci când primeşte unele scrisori semnate de o oarecare Lorelei, încărcate de talent şi emoţie, cărora le cade uşor pradă fără a şti că sunt defapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, acum profesoară în Braşov. În momentul în care vizita acesteia este iminentă iar soţul său îi vede scrisoarea Gabrielei, Luli ăşi dă seama că Lorelei, tizul său literar, se întruchipează acum în Gabriela, şi invers, aşa cum probabil că-şi închipuie Catul Bogdan. Însă chiar în ziua sosirii Gabrielei are loc marea nenorocire, când în urma unui accident chirurgical Luli moare. Cu toate că deşi neconsolat şi cu un mare spaţiu în inimă, Catul Bogdan se căstoreşte cu Gabriela, femeia de ale cărei scrisori fusese fascinat. Fiind însă nefericit alături de aceasta şi aflându-i adevărata identitate a misterioasei Lorelei începe să scrie romanul vieţii sale. Când nu mai poate rezista se întoarce la Galaţi, însingurat, şi se oferă Dunării, ca un ultim sacrificiu pe care l-ar mai putea face.

Întorcându-mă la esenţa şi scriitura romanului n-aş putea să-i reproşez autorului decât ce i-au reproşat şi contemporanii: încărcatura metaforică ce transformă textul dintr-un roman într-un lung poem epic, ceea ce-i îngreunează cu mult lectura. În rest povestea nu mi se pare a avea ceva nepotrivit, constituind o experienţă bună în rândul lecturilor mele. Se vede preocuparea autorului pentru calitatea scriiturii precum şi efortul depus pentru realizarea acesteia.

Nota mea: 8. Primeşte 8 doar pentru timpul pe care mi l-a consumat, întrucât nu-i găsesc foarte mari inadvertenţe la nivel de conţinut. Recomand însă citirea acestui roman în timpul unei vacanţe, când timpul şi aerul o permit, şi când cititorul îşi poate permite relaxarea de a se bucura de puterea metaforei lui Ionel Teodoreanu.

Lolita

2008-03-07T18:55:00.003+02:00

Vladimir Nabokov - Lolita

Lolita este altceva. Ştiu, s-a mai spus, însă mi se pare că acest roman nu se limitează (la fel ca altele câteva) doar la cuvintele din care este alcătuit, ieşind cu mult în afara lor şi aducând însuşi cititorul în interiorul lui. Indiferent cât de multe laturi ar avea, Lolita nu este o carte a lecturii, cât a trăirii ei. Este inutil s-o citeşti dacă nu te pui în locul protagonistului, dacă nu acţionezi împreună cu el, dacă nu te simţi impulsionat de prima bucată:

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.Lo-lii-ta : vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întodeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă. Într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Doamnelor şi domnilor juraţi, proba numărul unu este ceea ce au pizmuit serafimii, dezinformaţii, naivii, nobil înaripaţii serafimi. Priviţi această împletitură de spini.

Aşadar, trecut de farmecul acestui fragment, mă avânt în tainele cărţii pentru a-i descoperi misterul. Îl găsesc astfel pe Humbert Humbert, naratorul romanului, ce-şi începe scrierea în timpul arestului. Romanul capătă astfel o formă ciclică deoarece explicaţia incipitului se oferă abia în final. Acest Humbert nu-şi declină fascinaţia pe care o simte faţă de nimfete, copile aflate în preadolescenţă sau în prima etapă a adolescenţei, al căror aer de sexualitate este exuberant. O întâlneşte astfel pe Dolores Haze în casa unei familii în care închiriase o cameră, şi nu doar atât. I se pare că a găsit astfel prototipul nimfetei ideale, a nimfetei cu chip de nimfă. Dolores Haze, strigată de asemenea Lolita, Lola sau Dolly, este fiica lui Charlotte Haze, o văduvă ce-şi creşte necorespuzător fiica de doisprezece ani. Cu aceasta din urmă, Humbert decide până la urmă să se căsătorească doar pentru a rămâne în compania misterioasei fiice. Întâmplarea face ca aceasta să moară, Humbert profitând imediat de situaţie luând-o pe Lolita într-o călătorie de durată pe terioriul întregilor State Unite ale Americii. Chiar de la începutul acesteia Lolita îşi arată afecţiunea de natură sexuală faţă de tatăl său vitreg, numindu-se chiar amanţi. Humbert presupune că ea este deja iniţiată în tainele sexualităţii bănuind-o de experienţe homosexuale cu fetele din tabara de vară din care tocmai o luase, ceea ce nu este improbabil, iar mai târziu tânăra Dolores ajunge să-i mărturisească şi despre partidele de amor pe care ea (o fată de doisprezece ani) le-a avut cu fiul directoarei taberei, singurul băiat din perimetru. Pe parcursul călătoriei însă cei doi trec prin tensiuni ale relaţiei lor, Lolita dovedindu-se mult mai mult decât un simplu copil. După vreo doi ani de călătorie continuă, de popasuri din motel în motel, cei doi se stabilesc în Beardsley, unde Lolita va fi înscrisă la şcoala de fete din localitate. Ajung însă ca după un număr scurt de ani să plece şi de aici, pornind încă o călătorie asemănătoare cu cea dintâi. Pare astfel, cum am mai spus, că lucrurile evoluează ciclic. Acum Lolita este la sfârşitul pubertăţii, este în pragul de a deveni femeie, şi aşa cum a mers în călătorie cu Humbert aşa decide şi acum să-i intindă o plasă, fugind împreună cu doctorul stomatolog din oraşul mamei sale. Humbert porneşte propria investigaţie iar în sfârşit dă de urma obsesivei sale nimfete, trecută deja de vârsta nimfetismelor, care este acum căsătorită cu un tânăr şi totodată însărcinată. Îi propune ceea ce din perspectiva Lolitei nu mai putea fi propus: să lase totul şi să ia viaţa de la zero împreună cu el. Fiind refuzat, nu-i rămâne în final decât răzbunarea, împlinită prin crimă, şi resemnarea prin care se lasă dus la azilul de nebuni iar mai apoi la în arest.

Bineînţeles: s-au spus multe şi se mai pot încă spune multe. În ce măsură este Lolita o carte vulgară, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre Humbert şi Dolores Haze şi în ce grad se înscrie ea sub categoria nonşalantă a pedofiliei? Aici nu rămâne decât judecata lucidă a fiecărui cititor, în funcţie de mentalitatea, cultura şi psihologia sa. Din punctul meu de vedere Humbert nu se face vinovat de nimic. Atracţia pentru nimfete nu începe cu Lolita şi nu se termină odată cu ea, aflându-se în natura lui. De asemenea, fata este din start un simbol al tentaţiei, fiind conştientă tot timpul de actul defăimător la care ea parte.

Lăsând însă la o parte orice prejudecăţi, Lolita este un roman deosebit de complex şi misterios, ce-ar putea începe la fel de bine atunci când se termină. Este un roman al experienţelor iniţiatice, al aparenţelor, al obsesiilor, fascinaţiilor. Este un roman al nimfetelor. Unul încărcat de sexualitate, de tensiune, de cuvinte vibrânde sub puterea extraordinară pe care o poate lăsa în urma sa o singură fiinţă. Lolita. Lo-lii-ta.

Asistam cu ceva timp în urmă la o lansare de carte, la care Mircea Cărtărescu făcea o scurtă pledoarie pentru a susţine cărţile masive şi incapacitatea lor de a se rezuma. Lolita nu este o carte masivă însă Cărtărescu îşi punea acolo o întrebare căreia i-am aflat sensul abia acum. Cum să rezumi Lolita lui Nabokov? Este imposibil! Exact. Abia când te afli în faţa ei, la capătul lecturii, îţi dai seama că ai vrea s-o citeşti iar, iar şi iar, până îţi intră în sânge, până nu te mai poţi despărţi de ea. Apoi poţi exclama liniştit: Oh, Lolita, Lolita mea...

Nota mea: Nu merită decât un zece clar, direct. Lolita nu este ceva de apreciat, ci de exclamat. Ah, Lolita, Lolita mea...

Furie

2008-02-25T17:26:00.002+02:00

Salman Rushdie - Furie

Cu Rushdie e ca şi cu Gabriel Garcia Marquez: este necesar să precizezi câte cărţi ai citit din autorul respectiv. Pentru mine Furie a fost prima carte a lui Rushdie pe care am citit-o, deşi stă de ceva timp în bibliotecă şi Copiii din miez de noapte, pentru care n-am avut încă îndemnul de a o citi. Cunoşteam dinainte că Furie este o excepţie în rândul cărţilor lui Rushdie datorită tematicii abordate, şi poate tocmai de aceea aveam o doză de scepticism în faţa lecturii. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam.

Furie este povestea lui Malik Solanka, profesor de filosofie şi în acelaşi timp creator de păpuşi, ce-şi părăseşte nevasta şi copilul aflaţi în Anglia pentru a se muta la New York. Aici află succesul prin intermediul Isteţei, una dintre păpuşile sale, şi prin care creează o adevărată isterie de piaţă. Asistă neputincios la felul în care pierde controlul propriei sale creaţii, la felul în care Isteaţa îi acaparează întreaga lume, nemaifiind a lui, devenind a tuturor celorlalţi. Se naşte astfel furia împotriva creaţiei, revolta împotriva faptului de a fi creatorul unui fenomen deja incontrolabil, după ce fuga din Anglia a simolizat furia împotriva sinelui şi a calmului familial. Încetează a mai fi inventiv renunţînd la încercările de a creea ceva de calitate.

Intervin însă apoi cele două femei ce-i vor influenţa viaţa: Neela şi Mila, ce-i vor fi amante iar în cele din urmă îşi vor asuma rolul Furiilor, cărora li se va adăuga şi fosta soţie a lui Malik. Cu ajutor Milei, Malik va parcurge încă o perioadă foarte productivă în care dă naştere fenomenului Păpuşilor Suverane. Până în final îşi dă seama că nici acestea nu au putut fi ţinute sub control, devenind iarăşi prizonierul unui curent pe care nu-l dorea.

Furie nu mi s-a părut un roman la îndemâna oricui şi pot spune că-i înţeleg pe posibilii cititori care vor fi sceptici cu privire la aprecierea lui. El rămâne însă, pe lângă şirul poveştii, o morală referitoare la control, o metaforă despre creaţie şi creator şi nu în cele din urmă, o ilustrare a lumii contemporane şi a problemelor sale.

Nota mea: 9,5.

Magicianul

2008-02-23T12:06:00.001+02:00

John Fowles - Magicianul

Magicianul (The Magus, 1966) lui Fowles se doveşte, la sfârşitul lecturii sale, o experienţă livrească de înaltă clasă. Declar aceasta nu pentru că ar fi impecabil scrisă (deşi nu am ce să-i reproşez) ci pentru că de-a lungul celor 650 de pagini provoacă cititorului tot atâte trăiri câte are parte şi protagonistul, Nicholas Urfe, în timpul perioadei în care este profesor la un colegiu englez de pe insula grecească Phraxos. Romanul îl prezintă încă de când se afla în Londra, moment în care o întâlneşte pe Alison, alături de care va dezolta o relaţie, însă dorinţa sa de a evada din propria viaţă şi de a pleca într-un loc special îl ghidează înspre misterioasa Grecie. Până să ajungă încă aici îl caută însă pe predecesorul său la funcţia de profesor de limba engleză la respectivul colegiu. Acesta îi transmite anumite avertismente legate de un locuitor misterios al insulei ce trăieşte izolat în domeniul său privat. Ajuns însă pe insulă, Nicholas Urfe nu ţine cont de acestea şi se aventurează către casa lui Maurice Conchis, un om foarte bogat, însă neapreciat în singurul sat aflat pe insulă. Atras profund de misterul pe care Conchis îl exercită asupra sa, continuă să-i facă vizite săptămânale, ce vor degenera tot mai mult în ample demonstraţii artistice şi aplicaţii psihanalitice, ce-l prind pe Nicholas într-un joc înceţoşat din care nici nu poate, nici nu vrea să se salveze.

Treptat, în cadrul acţiunii îşi face apariţia un cuplu de gemene cu o identitate incertă: Lily/Rose, Julie/June, iar mai apoi sub ipostaza unor doctore specializate în psihiatrie, cu un rol deasemenea neclar. Nicholas se îndrăgosteşte însă de Lily, alături de care va experimenta sentimente şi senzaţii multiple.

Oricum, Magicianul nu este o carte care fi povestită. Ea se trăieşte odată cu lectura ei, se consumă odată cu fiecare cuvânt, ca şi cum ai mânca din ea. La sfârşit, asemenea mie în aceste clipe, îţi dai seama că n-ai ce să rezumi, că în ciuda dimensiunilor mari, ea nu se poate povesti... Rămâne o carte a momentului, totală, mistificatoare în momentul citirii ei. Nu rămâne din ea decât tulburătorul joc de-a Dumnezeu, prin care Conchis îi schimbă de-a dreptul viaţa lui Nicholas.

Pănă în final, nici chiar un cititor avizat nu poate fi sigur de ideea concretă a textului. Cine este într-adevăr Maurice Conchis, cine este Alison, care a fost semnificaţia reală a jocului în care protagonistul a fost atras?

Magicianul rămâne o carte situată la intersecţia unor numeroase influenţe: psihanaliza, artă, mitologie, istorie... aş putea continua mult şi bine pentru că acest text al lui Fowles este mai mult decât orice aş putea eu enumera.

Nota mea: 10. Oricât aş scrie nu cred c-aş putea să ilustrez suficient de mult ce influenţă a avut acestă carte asupra mea. Magicianul rămâne o lectură de suflet pe care n-o voi uita niciodată şi ce se înscrie pe lista nescrisă a cărţilor pe care le voi reciti cândva...

Povestea nopţii

2008-02-20T21:15:00.001+02:00

Colm Tóibín - Povestea nopţii

Povestea nopţii mi s-a părut a fi înainte de toate relatarea unui destin. O viaţă luată cumva de la un capăt până la celălalt, o istorie a unui om ce se descoperă pe sine şi ce ajunge până la urmă să fie nevoit să trăiască cu sine, exact aşa cum este. Numele său este Richard şi este homosexual. Cartea de faţă nu încearcă deloc să explice cum şi de ce, precum în Alexis, însă constituie o bună relatare a modului în care el ajunge să accepte lucrul acesta. Povestea nopţii nu este o carte analitică şi poate tocmai de aceea are farmecul ei aparte, diferit de cel al cărţilor în care preocuparea faţă de opinia cititorului stă în faţă. În plus, este o carte destul de bine scrisă, a cărei acţiune este mai tot timpul la obiect cu subiectul.

Acţiunea este liniară şi porneşte încă din copilăria lui Richard, când locuia cu mama sa, în Buenos Aires, unde dealtfel are loc şi desfăşurarea romanului. Într-un anumit context al lipsurilor financiare ei sunt nevoiţi să se mute pentru o anumită perioadă undeva la ţară, la casa mătuşii Matilda, una dintre surorile mamei. Aici are parte şi de primele experienţe erotice, alături de veri şi de mai mulţi băieţi din zonă, cu care obişnuia să meargă la înot.

Provenind dintr-o familie engleză, principala soluţie pentru a obţine bani este este aceea de a medita persoane din Argentina pentru a învăţa această limbă. Astfel îl cunoaşte pe Jorge, cu care va păstra legătura întreg restul vieţii sale, deşi treptat relaţiile se răcesc. Alături de acesta pleacă şi într-o călătorie în Spania, ocazie prin care se familiarizează cu mediul european.

Singura posibilitate a unei slujbe stabile îi rămâne să accepte postul de profesor de limbă engleză în cadrul unei facultăţi, deşi mai apoi se simte nevoit să recunoască că nu a fost cea mai bună soluţie şi că rolul de profesor nu i se potriveşte. Îi cunoaşte însă pe Susan şi Donald Ford, un cuplu cu identitate incertă, de la care primeşte ajutor şi susţinere, şi prin intermediul cărora îşi găseşte un nou loc de muncă, în industria petrolului.

Viaţa lui se schimbă cu adevărat când, după cîţiva ani trecuţi deja de la moartea mamei, îl întîlneşte pe Pablo, fratele lui Jorge, proaspăt întors din California, pentru care dezvoltă singura iubire adevărată din viaţa sa de până atunci. Având deja o situaţie materială stabilă pricepându-se în ceea ce face, închiriază o casă la malul mării în care se mută împreună cu Pablo; se pare că astfel viaţa lor capătă un calm benefic ce-i cuprinde în "normalitatea" celorlalţi.

Cum nimic bun nu poate dura veşnic, intervine în cadrul romanului şi punctul dramatic. Pablo pare a-l părăsi fără niciun motiv, şi refuză în a-i oferi o explicaţie concretă. Între timp, simţindu-se rău, Richard merge la spital pentru a-şi face o serie de analize, moment în care este diagnosticat cu pneumonie şi SIDA, al cărui moment de infectare este stabilit a se afla înaintea celui în care l-a cunoscut pe Pablo. Coincidenţa face ca în acelaşi spital să-l întâlnească şi pe cel pe care-l iubea, culmea, aflat acolo din acelaşi motiv. Fiind atacaţi astfel de boala nemiloasă, cei doi constată că nu mai au ce rău să-şi facă unul celuilalt nemairămânându-le decât să-şi ofere sprijin reciproc pe parcursul următoarei perioade până când primul dintre ei se va stinge din viaţă. În această parte romanul devine mult mai senzitiv, emoţionant, reuşind să exprime într-o mare măsură sensibilitatea personajelor şi durerea prezentă în viaţa lor.

Acest roman al lui Colm Tóibín reuşeşte destul de bine să descrie o lume tabu fără a fi însă vulgar, fără a cădea în ispita de a oferi amănunte (foarte multe) care să lezeze un posibil cititor. În plus, ceea ce li se întâmplă acestor personaje s-ar putea aplica şi unui cuplu heterosexual, aşadar drama devine una universală.

Nota mea: 10. Pentru că face din scris o artă, chiar dacă nu scrie artistic. Pentru că emoţionează şi te face să te gândeşti că poate ar trebui să fii uneori mai tolerant şi înţelegător...

Despre dragoste şi alţi demoni

2008-02-19T20:48:00.003+02:00

Gabriel Garcia Marquez - Despre dragoste şi alţi demoni

Acest scurt roman al bine-cunoscutului scriitor columbian, publicat în 1994, reface povestea vieţii micuţei Sierva Maria de Todos Los Angeles, al cărei destin stă pus sub semnul unei întrebări sfidătoare şi-n acelaşi timp al unei condamnări stranii de a cărei adevărată esenţă pare că nimeni nu este sigur. Pornind de la un fapt real, descris la începutul romanului, scriitorul reface fictiv destinul adolescentei ale cărei rămăşiţe sunt găsite sunt găsite în ziua de 26 octombrie 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. N-ar fi nimic ciudat aici dacă insă craniul n-ar fi purtat pe el un păr minunat măsurând nu mai puţin de douăzeci şi doi de metri.

Muşcată de un câine turbat, Sierva Maria de Todos Los Angeles, este imediat suspectată de a fi contractat boala. Privată de o atenţie maternă, ea este crescută mai mult de către doică şi de către servitoarele negrese, cu a căror cultură africană devine tot mai familiară. Problema intervine atunci când tatăl fetei o bănuieşte ca fiind posedată şi o trimite la mănăstirea de maici Santa Clara, unde ajunge să fie ţinută asemenea unei deţinute şi chiar persecutată. Momentul cheia al desfăşurării acţiunii îl constituie desemnarea lui Don Cayetano Delaura pentru a-i fi exorcist, misiune acordată de către inchiziţie, cu toate că stareţa se opune. Astfel, cel ce ar fi trebuit s-o excorcizeze ajunge să nu mai creadă că fata ar fi posedată, devoltând o iubire obsedantă pentru aceasta.

Sfârşitul, de această dată nefericit, reface drumul pe care n-a avut curajul să meargă în Dragostea în vremea holerei şi confirmă acum ceea ce atunci n-a fost decât o întrebare... Da, se poate muri din dragoste...

Nota mea: 10, pentru că n-am cum să-i dau altceva, pentru că mi-e imposibil să apreciez altfel valoarea acestei cărţi şi a acestui scriitor. Pentru că, deasemenea, este memorabilă.

Am mai citit:

Un veac de singurătate
Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
Dragostea în vremea holerei
Cronica unei morţi anunţate

Bătrânul şi marea

2008-02-17T22:06:00.001+02:00

Ernest Hemingway - Bătrânul şi marea

Rar mi s-a mai întâmplat să citesc o paroabolă atât de completă şi provocatoare în acelaşi timp referitoare la sufletul omului şi la capacitatea sa de înţelegere a mecanismelor vieţii şi de acomodare la dituaţiile neprevăzute ce pot apărea întodeauna. Limbajul lui Hemingway îl apropie invariabil de geniul universal, de acea sclipire pe care misterul lumii întregi îl exercită. Simplitatea uimitoare a felului în care scrie este combinată strălucit cu complexitatea ideilor şi metaforelor folosite şi are ca rezultat un text curat, direct, fără subterfugii. Bătrânul şi marea este incontestabil o carte care te schimbă, o carte ce asemnea Zborului deasupra unui cuib de cuci sau a minunatei Citadele a lui Antoine de Saint-Exupery, lasă în minte şi inima cititorului părţi din geniul său, transformându-l pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.

Aşa cum tocmai spuneam, să discutăm puţin simplitatea cărţii: bătrânul la care face referire titlul, pescar de profesie, însingurat în faţa satului în care trăieşte, datorită faptului că a trecut o mare perioadă de când nu a mai prins niciun peşte. O singură persoană continuă să aibă însă încredere în el, şi anume un tânăr ce i-a fost ucenic însă pe care părinţii nu-l mai lasă să iasă în larg cu bătrânul datorită lipsei de noroc a acestuia. Tânărul îi aduce momeală şi-l îndeamnă pe bătrân să nu-şi piardă speranţa cu privire la succesul pe care acesta l-ar putea avea până la urmă la pescuit, ceea ce se suprapune în acelaşi timp cu visul şi speranţa absolută a bătrânului, anume aceea de a prinde peştele vieţii sale.

Ieşit aşadar singur în larg bătrânul se loveşte de un eveniment ce nu i se poate întâmpla decât o singură dată în viaţă: momentul la care visa cu ardoare atunci când cel mai mare peşte pe care l-a văzut în viaţa sa se lasă prins în sforile ce susţineau momeala. Aceasta este clipa în care începe lupta, întrecerea de neoprit dintre bătrân şi peşte, în care ambii îşi vor arăta talentele şi ceea ce ştiu pentru a putea ieşi învingător. Se desfăşoară astfel, timp de trei zile, conflictul (şi în acelaşi timp, prietenia) dintre cei doi, dintre om şi forţa naturii până în momentul în care omul îşi dovedeşte superioritatea în faţa creaturii aproape mitice, prin capturarea acesteia din urmă, suspendând peştele de una dintre lateralele bărcii. Până să ajungă însă cu blocul masiv de carne la ţărm, barca îi este atacată pe rând de nişte rechini ce-i distrug treptat peştele lăsând-l pustiit de întreaga avere, ajungând în cele din urmă a se considera norocos pentru că a scăpat cu viaţă.

Revenirea la ţărm îi oferă bătrânului odihna necesară după trei zile de nelinişte şi-i creşte valoarea în ochii celorlalţi săteni şi ai tânărului, ce-l preia ca pe un model şi decide să-l urmeze negreşit. Acostată la mal, barca bătrânului păstrează legat de ea scheletul peştelui uriaş, ce chiar şi mort reuşeşte să învingă slăbiciunea umană.

Bătrânul şi marea va constitui o carte de referinţă în rândul celor citite de mine şi-mi voi aduce mereu aminte de ea atunci când va trebui să ştiu că nu-i nimic, trec eu şi peste asta. Este de asemenea lăudabilă iniţiativa celor de la Polirom de a edita o serie de autor Hemingway după mult timp în care nu am vazut pe piaţă care să poarte numele acestui scriitor genial.

Nota mea: 10+. Pentru că m-a schimbat şi pentru că simt că nu se va opri să-şi exercite mult influenţa asupra mea... şi pentru că o recomand din tot sufletul...

Jurnalul unui bătrân nebun

2008-02-16T17:15:00.001+02:00

Junichiro Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun

Acest roman al lui Junichiro Tanizaki s-ar înscrie cumva în rândul acelora ce se scriu mai mult sub puterea sufletului, decât a aceleia a minţii. Aparent nu am de ce să susţin asta deoarece Jurnalul unui bătrân nebun nu dă dovadă de puritatea pe care am preţuit-o la Alexis, în Maitreyi sau în Invitaţie la vals. Fiind scris în maniera unui jurnal datând între 16 iunie şi 7 februarie, anul următor, acest roman surprinde problematica senectuţii din perspectiva unui bărbat japonez aflat în ultimul an de viaţă, cuprins de bolile bătrâneţii şi de gândurile trepidante ce-l fac încă să acorde vieţii un interes.

Pe langă evenimentele cotidiene pe care este nevoit să le trăiască, bătrânul în cauză dezvoltă o pasiune pentru Satsuko, soţia fiului său, ce pare că-i răspunde avansurilor bătrânului senil, nu însă suficient încât să nu-şi dea seama şi de legătura din afara căsătoriei a femeii asupra căreia el însuşi îşi arunca privirile. Jurnalul unui nebun este mai mult un roman descriptiv al vieţii unui bătrân decât unul analitic, scris din viziunea mai mult decât realistă a senectuţii. Finitudinea, aşa cum pare şi normal în acest caz, o constituie moartea descrisă prin notele personale ale fiicei bătrânului...

Recunosc că mi s-a părut interesantă această carte, în ciuda celor câteva puncte în minus pe care totuşi i le-am găsit. Îi acord nota 8 pentru că merită citită şi chiar dacă nu impresionează, nu se face uitat atât de uşor.

Zidul

2008-02-14T23:33:00.001+02:00

Jean Paul-Sarte - Zidul

Am să mă rezum doar o scurtă prezentare şi la câteva impresii în ceea ce constă rezultatul lecturii acestei cărţi. Ediţia ce poartă acest titlu reuneşte cinci texte scurte: Zidul, Camera, Erostrat, Intimitate şi Copilăria unui stăpân, reprezentative cumva pentru creaţia literară de mai târziu a lui Sartre. Stilul în care ele sunt scrise este foarte accesibil neproducând niciun fel de dificultăţi în ceea ce presupune citirea de către un cititor mai puţin literat. Schiţa care dă numele cărţii, Zidul, face referire la Razboiul Civil din Spania, surprinzând în aceste circumstanţe absurdul unor evenimente ce schimbă pentru todeauna viaţa celor care iau parte la ele. Ultimul text, Copilăria unui stăpân, fiind totodată şi cel mai lung, descrie evoluţia umană şi socială a lui Lucien Flourier şi curprinde deasemenea evenimente din viaţa unor persoane a căror influenţă va rămâne hotărâtoare pentru viitorul copilului ce-şi urmăreşte tatăl în cadrul meseriei sale, pentru adolescentul ce are parte de primele experienţe sexuale şi pentru omul matur ce poate decide sensul vieţii sale... trecutul rămâne în cele din urmă doar un drum către prezent...

Nota mea: 9. Se citeşte foarte uşor şi face o impresie plăcută. Şi este un bun material pentru a aplica filosofia existenţialistă...

Pederast

2008-02-11T20:35:00.001+02:00

William Burroughs - Pederast

Pederast nu este nicidecum ceea ce s-ar fi putut numi un roman complet, şi asta fiind spuse din multe puncte de vedere. Poate chiar dacă nu va suna chiar atât de bine... pe cât spun că nu este complet pe atât spun că este de bun. Pentru a putea denumi o carte completă ar trebui ca, după părerea mea, să inspire fericire, să binedispună cititorul... Dar nu, Pederast nu este nicidecum o astfel de carte... În ciuda dimensiunilor foarte mici, acest roman reuşeşte să acumuleze în cele 160 de pagini ale sale tensiunea sufletească a lui Lee, personajul principal, un toxicoman notoriu pornit in cautarea unei impliniri emotionale. El îl cunoaşte până la urmă pe Allerton, un tânăr cu care începe o relaţie destul de ciudată... În timp ce Lee caută iubirea celuilalt (ce-i va rămâne tot timpul inaccesibilă), Allerton este mai mereu orientat spre alte interese, producându-i astfel, mai mult sau mai puţin voluntar, cumplite dureri sufleteşti lui Lee. Acesta din urmă se simte scindat şi descurajat datorită lipsei unei siguranţe sufleteşti. Allerton îşi declină interesul pentru el, lăsându-l să devină iarăşi prizonierul propriului sine, împărţit între mai multe dorinţe contradictorii fără a putea de fapt să mai împlinească niciuna. Plănuind să pornească în căutarea misterioasei plante Yage, legendar halucinogenă, Lee îl ia pe Allerton în cadrul acestei călătorii, din care se întorc însă descurajaţi: nu doar că planta pare a fi doar un zvon însă şi relaţia lor a rămas la fel de rece şi distantă... Aşadar, Pederast (sau Queer - titlul original, pe care îl prefer celui din română) nu este ceea ce se prefigura a fi de la început: este lipsit de vulgaritate şi de orice alt înţeles care i-ar putea altera calitatea...

Nota mea: 9.

Levantul

2008-02-09T19:21:00.001+02:00

Mircea Cărtărescu - Levantul

Pot afirma de la bun început că Levantul mi s-a părut, în timpul celor două zile pe care i le-am alocat, o adevărată delectare. Nu ştiu ce-aş putea spune acum încât să fiu suficient de cuprinzător în idei pentru a exprima pe de-a-ntregul valoarea acestei cărţi.

Aşa cum poate ştie orice cititor cu o cultură de bază, Levantul este a doua epopee scrisă în literatura română, succedându-i-se Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu. Însă Levantul nu se limitează a fi doar o epopee şi atât, căci astfel nu mi-ar fi creeat niciun interes. Aşa cum iarăşi se ştie, Levantul face trecerea între creeaţia lirică a lui Mircea Cărtărescu şi proza sa fascinantă.

Cartea, printre altele, relatează călătoria într-un dirijabil a lui Manoil, personajul principal, ce porneşte din Levant, un ţinut mitic oriental poziţionat cumva la limita atât culturală cât şi geografică dintre Turcia şi Grecia, pentru a salva Tarile Romane de sub domnia lui Voda, un conducator autoritar. De-a lungul călătoriei, asemenea basmelor populare, el îşi găseşte treptat diferiţi parteneri de călătorie ce-l vor ajuta pe parcurs, ultimul dintre ei fiind însăşi naratorul.

Mi se pare extraordinar procedeul pe care Cărtărtescu îl foloseşte prin care se introduce pe sine în cadrul textului, prin care face referiri la propra sa viaţă. Îmi rămân astfel în minte rândurile în care vorbeşte despre Cristina, soţia sa, şi despre Ioana, fiica (pe care am avut ocazia s-o cunosc la unul dintre concursurile de poezie ceva mai normale ce se organizează prin ţară)...

Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

Limbajul este unul arhaic, însă nu îndeajuns pentru a descuraja posibilul cititor.

- O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
- Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
- Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?

Levantul este de asemenea o lectură extraordinară şi pentru iubitorii de literatură română, datorită numeroaselor referiri la poezia modernă şi reprezentanţii ei.

Închei această scurtă prezentare printr-un fragment ce recunosc că mi-a plăcut în mod deosebit şi căruia i-am găsit numeroase interpretări...

Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!

Nota mea: 10. Pentru că este puţin probabil să mai ajung să citesc vreodată ceva asemănător, pentru că m-a fascinat şi-a mi-a deschis orizonturile minţii către lumi minunate... Oh, Levant, Levant fericie, cum nu simţi a mea turbare...

Am mai citit:

De ce iubim femeile
REM
Mendebilul
Gemenii

Roşu ucigaş

2008-02-02T21:33:00.000+02:00

Jeroen Brouwers - Rosu ucigaş

La sfârşitul lui 2007, din anumite considerente datorate lipsei de timp, am aruncat o privire prin bibliotecă în căutarea unor cărţi de mici dimensiuni a căror lectură să nu-mi ia mai mult de 1-2 zile. Am citit astfel in decursul câtorva zile cărţi precum Fight Club, Fără sânge, Levantul, Pederast şi nu în ultimul rând acestă cărţulie cu copertă roşie din colecţia Cotidianul, ce nu pot să spun concret că mi-a făcut cu ochiul din raft însă spre care mâinile mele s-au îndreptat instinctiv.

Ştiam de la bun început că este un text autobiografic însă nimic mai mult. Nu-l cunoşteam pe autor după nume, nu-mi suna cunoscut. Roşu ucigaş este un roman care nu se ascunde de cititor. Încă din primele pagini te loveşte atmosfera sumbră, rece şi oarecum distantă ce-l înconjoară pe narator.

Se desprind trei puncte de interes ale cărţii: relaţia autorului cu mama sa, relaţia sa cu Liza şi, aproape cel mai important: relatările sale asupra copilăriei petrecute într-un lagăr de concentrare japonez din Indonezia. Impresia pe care o păstrează de-a lungul vieţii cel ce urma să fie Jeroen Brouwers, scriitorul, rămâne definitivă: japonezii nu au fost nicidecum mai blânzi decât corespondenţii lor europeni doar că nu sunt foarte mulţi cei rămaşi în urmă pentru a lăsa mărturie asupra ororilor din lagăre.

Moartea mamei este declanşatoare pentru scrierea cărţii, este punctul în care Brouwers conştientizează dezolarea în care a trăit până în acest moment al vieţii sale. Rememorează astfel copilăria desfăşurată sub teroarea japonezilor, chinurile la care au fost supuse sutele de femei printre care se aflau şi mama şi bunica sa.

Roşu ucigaş este în opinia mea o carte bună. Stilul realist direct, cu imagini nefinisate.

Nota mea: 9. Brouwers reuşeşte să scrie mai mult decât un roman autobiografic; el surprinde în cuvintele acestei cărţi însăşi istoria, istoria trăită de nişte oameni, istoria crudă şi reală. Merită citită.

Fără sânge

2008-01-28T23:17:00.001+02:00

Alessandro Baricco - Fără sânge

Fără sânge este un scurt text ce urmăreşte destinul unei femei de când era copil, moment în care asistă la asasinarea tatălui şi fratelui ei, până la bătrâneţe, când viaţa îi ia deja forma unei legende misterioase şi când pare că ajunge la îndeplinirea propriei misiuni ce i-a guvernat trecerea timpului.

Fără sânge e este structurată în două părţi. În prima bucată a textului se relatează asaltul şi crima pe care trei bărbaţi o realizează la ferma Mato Rujo. Motivele lor sunt puse pe seama răzbunării datorită comportamentului proprietarului fermei, tată a doi copii şi doctor în timpul războiului, în cadrul spitalului de campanie în care erau ţinuţi prizonierii. Faptul că războiul s-a terminat nu mai constituie o scuză sau vreun motiv pentru a da înapoi de la planul mârşav pe care criminalii îl au în minte. După uciderea tatălui şi a fiului, aceşti bărbaţi misterioşi incendiază ferma. Prin slăbiciunea celui mai tânăr dintre ei, abia trecut de adolescenţă, fiica cea mică a doctorului rămâne speriată, închisă undeva într-un beci. Deasupra ei, casa arzândă îi decidea viitorul.

Partea a doua descrie întălnirea dintre o doamnă în vârstă şi un vânzător de bilete de loterie, pe care după o scurtă discuţie îl invită să bea o cafea. El ezită. Ezită şi parcă s-ar teme. Apoi îşi face curaj şi-i spune. Îi destăinuie ceea ce-şi dăduse singur seama: "Cu mulţi ani în urmă dumneavoastră aţi văzut trei bărbaţi ucigându-vă tatăl, cu sânge rece. Eu sunt unicul, dintre acei trei, încă viu." Cu toate acestea acceptă până la urmă invitaţia la cafea iar mai apoi,într-un context aproape dezonorant (suntem bătrîni) se lasă purtat într-o cameră de hotel unde avea să împartă patul cu femeia ce "cu mulţi ani în urmă" rămânea speriată, copilă fiind, în beciul unei case arzând. Se trezeşte totuşi a doua zi dimineaţa, surprins de a fi încă în viaţă. Câteodată viaţa rezolvă lucrurile şi aşa... fără sânge.

Nota mea: 9. Cuvinte ce ţi se strecoară pe sub piele... cuvinte ce te emoţionează... cuvinte parcă întrerupte însă care ajung oricum la inima cititorului...

Am mai citit:

Mătase

Fight Club

2008-01-27T16:45:00.001+02:00

Chuck Palahniuk - Fight Club

"Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden."

Chuck Palahniuk este unul dintre acei scriitori pe care ori îi citeşti fascinat, ori îi urăşti. N-ai cum să faci compromisuri în cazul său. Cuvintele lovesc exact acolo unde trebuie, cu precizia lunetei; impactul este indescriptibil. Fight Club este o carte de referinţă a genului de romane underground şi reprezentativă pentru Generaţia X. este un roman dur, tăios, provocator. Este un roman ce loveşte la propriu şi ce te face K.O. din cuvinte.

"- Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler." Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Astfel ia naştere o idee. Un pact. Astfel ia naştere în stradă Fight Club. Doar doi oameni la o bătaie. Doar doi - faţă în faţă. Dar Tyler nu se mulţumeşte şi iniţiază Fight Club în subsolul unui bar. Oamenii se strâng. Poate fi omul ce-ţi lasă sticla de lapte. Poate fi poştaşul. Poate fi vecinul de deasupra.

"Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre Fight Club." Regulile sunt făcute de Tyler Durden. Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Tyler îl ademeneşte pe narator, niciodată numit, în pânzele nopţii şi-n tainele vieţii de stradă. Într-un anumit context de împrejurări naratorul este nevoit să-i ceară lui Tyler să-l lase să se mute la el. Aşa se întâmplă.

Naratorul, în încercarea de a scăpa de monotonia fiecărei zile, participă la diferite întâlniri ale grupurilor de sprijin. Bolnavii de paraziţi cerebrali. Bolnavii de cancer testicular. Aici o întâlneşte pe Marla Singer, corespondentul său feminin.

Odată cu extinderea ideei de Fight Club apare fabrica de săpun. Apare proiectul Mutilare. Apar celelalte reguli iar naratorul se vede prins în ghiarele violente ale realităţii, într-o lume în care Tyler a dispărut şi-n care Marla îl dispreţuieşte.

..... Ce este Fight Club? Este o Alice în ţara minunilor scrisă într-un stil uimitor de compact şi direct, fără rezerve şi fără disimulări. Nu cred că am greşit făcând această comparaţie. Fight Club este acea lume în care ne-am dori să trăim chiar şi o singură zi pentru a ne bucura mai mult apoi de deliciile vieţii curente. Filmul, avându-i în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton, este de asemenea foarte bun şi reprezintă un atu pentru înţelegerea textului. Deşi nu mi s-a părut atât de bună precum Sufocare, Fight Club este un roman modern uimitor pe care n-ar trebui să-l ratăm.

Nota mea: 9. Pentru motivele precizate mai sus.

Am mai citit:

Sufocare

Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

2008-01-27T13:38:00.001+02:00

Albert Camus - Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Oare cine nu a auzit de Străinul sau de Ciuma lui Camus? Oricum... mi-a luat aproape un an de zile pentru a scoate această carte din bibliotecă pentru a o citi. Motivul nu a fost constituit de grosimea cărţii ci este chiar unul foarte simplu: am avut ce să citesc înainte. Şi aşa cum o credinţă de-a mea îmi tot spune: cărţile vin singure înspre noi la momentul potrivit pentru a ne determina să ne găsim propriile răspunsuri pe drumul vieţii.

Stăinul mi s-a părut a fi textul ce mi-a suscitat cele mai multe întrebări şi posibilităţi de interpretare. Unui bărbat îi moare mama iar după o scurtă perioadă ucide el însuşi un alt bărbat pe o plajă din Alger. Astfel devine acuzat în cadrul unui proces ce captează atenţia presei. N-ar fi nimic special în toate astea dacă procesul nu şi-ar ieşi din cadrul firesc extinzându-şi capetele de acuzare la lucruri absurde. Omul nostru nu mai este acuzat acum de simpla ucidere a unui om ci chiar de indiferenţa arătată mamei sale, este învinuit de a avea propria personalitate şi de a acţiona în limitele epropriei sale libertăţi. Ajunge în final să ajungă atât de derutat încât să nu mai ştie nici el singur motivul pentru care este acuzat şi chiar se simte învinuit de fapte pe care nu le-a comis. Sentinţa este la fel de absurdă: crima sa este de acum neînsemnată, el fiind acuzat de crimele întregii lumi.

Ciuma este un roman minunat şi totodată "o parabolă perfectă, complexă a solidarităţii umane în faţa nenorocirii". Epidemia de ciumă se instalează în Oran, un oraş din Alger. Ciuma apare asemenea unei fiinţe misterioase: brusc, apăsător, violent. Şobolanii îi sunt mesageri. Se manifestă asemnea unui criminal în serie şi destul de repede începe să-şi însemneze victimele. Romanul vizează într-un prim plan modul în care societatea, în care toţi oamenii se organizează pentru a face faţă situaţiei de criză. Introducerea oraşului în carantină şi gestionarea securităţii astfel încât epidemia să nu se extindă constituie încă un punct esenţial în evoluţia romanului. Iar apoi dispariţia bolii la fel cum venise: brusc. Era ca şi cum s-ar fi speriat. Ca şi cum oamenii reuşiseră s-o alunge. Minunat...

Căderea este un monolog al unui bărbat ce pare abandonat lumii, rămas fără speranţă şi pierdut în amalgamul societăţii în care nu se mai regăseşte.

Exilul şi împărăţia este o colecţie de şase texte scurte ce aparent nu au nicio legătura unul cu celălalt. Personajele par însingurate; îşi caută propriul adevăr însă par a nu rămîne decât cu sinele, o limită absurdă a identităţii umane.

Citate:

"Marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, cînd timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu sfârşească decât în ziua revederii."

"Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează."

"Ceea ce mă interesează este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea ce iubeşte."

"Iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe."

"Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, greu de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea."

"Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce."

"Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem."

"Această lume fără dragoste era ca o lume moartă şi vine întodeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca şi curajul, şi implori inima unei fiinţe şi inima vrăjită a tandreţei."

"Nu e mare lucru să iubeşti pe cineva... o iubire nu este niciodată de ajuns de puternică pentru a-şi găsi propria ei expresie."

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întodeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană."

Nota mea: 10. Nu cred că mai are vreun rost să precizez vreun motiv pentru care această carte m-a fascinat. A meritat pe deplin s-o citesc şi o voi păstra mereu în minte gândindu-mă că am învăţat multe lucruri din ea. În plus, ediţia mea are o dedicaţie pe prima pagină, la care ţin enorm... este una din cărţile ce vor sta la loc de cinste în biblioteca mea.

Demiurgul cel rău

2008-01-24T18:13:00.001+02:00

Emil Cioran - Demiurgul cel rău

Demiurgul cel rău, publicată de editura Humanitas, cuprinde cinci secţiuni: Demiurgul cel rău, Noii zei, Paleontologie, Întâlniri cu sinuciderea, Neizbăvitul, Gânduri sugrumate. Ideile pe care Cioran le propune sunt în general pesimiste, înclinate spre finitudine decât spre evoluţie... recunosc că mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, în ciuda mesajului negativ pe care l-ar fi putut îndrepta asupra mea. Nu este chiar literatură, însă asta nu constituie o problemă... Filosofia ne ajută şi ea să căpătăm experienţa învăţării şi ce altceva dacă nu conştiinţa înţelepciunii....?

Citate:

"Nu se dau bătălii în numele unui regret"

"Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate."

"Ce-i foloseşte omului să dobândească lumea, dacă îşi pierde sufletul?"

"Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun."

"Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda."

"A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat."

"E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit."

Nota mea: 9. Este o carte care merită citită şi din care avem ce învăţa. ... atât timp cât nu luăm în calcul îndemnurile mai mult sau mai puţin directe referitoare la sinucidere...

Invitaţie la vals

2008-01-23T19:00:00.001+02:00

Mihail Drumeş - Invitaţie la vals

Câteodată te simţi obligat pur şi simplu să citeşti vreo carte anume, câteodată vine cineva şi-ţi pune cartea în mâini şi-ţi impune s-o citeşti. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Invitaţie la vals. Nevoit fiind deci să o citesc trebuie să recunosc acum că a meritat pe deplin. Şi gândindu-mă mai bine observ că această carte trebuie neapărat citită acum, când eşti tânăr, şi când ai ce să înveţi din ea. Iubirea dintre Tudor şi Mihaela, deşi nu este atât de exotică precum cea dintre Allan şi Maitreyi, se extinde în plan universal, prinzând cititorul în plasele ei. Este o poveste care are de toate: iubire cu nemiluita, gelozie, despărţiri iar în cele din urmă moarte. Este o carte ce se trăieşte mai mult decât se citeşte. Este o carte ce se simte odată cu fiecare cuvânt. Mă bucur că am citit-o acum, când chiar simt că a fost momentul potrivit. Invitaţie la vals mi s-a părut a fi o carte exuberantă şi chiar dacă nu excelentă din punct de vedere literar, suficient de motivantă pentru un tânăr ce-şi doreşte să se bucure de viaţă.

Nota mea: 10. O recomand tuturor tinerilor şi nu numai, tuturor acelora care-şi doresc să citească o poveste de dragoste bună şi emoţionantă.

Parfum de femeie

2008-01-23T18:28:00.002+02:00

Giovanni Aprino - Parfum de femeie

Chiar dacă s-au vorbit atât de multe despre film (pe care nu l-am văzut) şi despre succesul său, mă simt nevoit să declar că acestă carte nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Motivul este cât se poate de simplu: nu am înţeles-o. Mi se pare că scrisul nu are nicio noimă, că acţiunea (dacă există) este suspendată între nişte evenimente nedeterminabile şi că personajele nu fac nimic notabil. Nu mi-a rămas în minte decât imaginea orbului şi a tînărului său partener de călătorie şi apoi episodului dansului cu una sau două femei (?). Atât am înţeles. În rest parcă a fost o lectură fără sens. Urmează să văd filmul şi să mă clarific. Poate ulterior am să recitesc cartea şi poate că filmul mă va ajuta să-mi limpezesc imaginea asupra acestei poveşti.

Later edit: Vizualizarea filmului (care schimbă destul de mult instanţele textului) mi s-a părut o necesitate pe care ar fi trebuit să mi-o asum (de acestă dată) înaintea citirii cărţii. Filmul este foarte bun şi merită văzut.

Nota mea: 5. Pentru că nu am învăţat nimic... şi pentru că nu-mi permit să dau o notă mai mică...

Senso

2007-12-05T23:45:00.001+02:00

Camillo Boito – Senso

Atât dimensiunile considerabil reduse cât şi tematica abordată de acest text m-au determinat să fac o asociere între el şi Lovitura de graţie
a lui Marguerite Yourcenar. În ciuda puţinelor pagini pe care le ocupă, Senso este o metaforă bine construită la adresa unei iubiri trădate, în care războiul şi circumstanţele devin elemente esenţiale de conjunctură ale întâmplărilor.

Asemenea textului cu care îl asemănam, Senso se sfârşeşte tragic, prin moartea elementului perturbant, a aceluia care încalcă armonia de cuplu, izolată oricum în faţa influenţei covârşitoare a războiului. Ea nu este nicidecum o moarte oarecare, ci una eliberatoare, venită ca o ultimă soluţie – necesară.

Pentru o carte scurtă, cuvinte pe măsură.

Nota mea: 8,5. Pentru că merită citită într-o zi în care singurătatea te învăluie; pentru că îţi oferă o bună lecţie de viaţă.

Arhanghelii nu mor

2007-12-04T20:37:00.001+02:00

Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor

Arhanghelii nu mor a fost una dintre cărţile luate de la un Schimb de Cărţi, pe care trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu. Nu mi-a plăcut în mod deosebit iar motivul nu a fost constituit de lipsa acţiunii concrete (ce în alte cărţi nu a fost deranjantă) ci poate tocmai de acea încercare a autoarei de a transpune prezenţe şi gânduri în rememorări şi fluxuri de conştiinţă. Părerea mea e că i-au ieşit prost. Cartea este înceată, fără vreo cheie principală care să-i ofere cititorului posibilitatea de a urmări lejer logica întâmplărilor şi mesajul autoarei. Frazele bine lucrate constituie însă unul dintre punctele salvatoare ale cărţii, mai mult literare decât adresate cititorului, ceea ce din punctul meu de vedere nu-i creşte valoarea sau potenţialul de citire cu nimic. Faptul că a fost romanul de debut al acestei doamne i-ar mai ierta cumva din vina pe care i-o atribuit pentru scrierea acestei cărţi însă dacă stau să mă gândesc cărţi de debut de o valoare indiscutabilă atunci aş trece şi peste acest amănunt. Acum ar fi fost normal să expun momentele acţiunii, însă cartea nu mi-o permite. Cu excepţia unei reîntoarceri la o veche reşedinţă a vocii narative feminine, a reîntâlnirii ei cu fostul iubit şi cu actuala parteneră a acestuia (personaje ce continuă să o viziteze ocazional) şi a morţii celor doi bătrâni vecini de imobil altceva concret nu există. Repet, nu cred că ar fi fost o problemă dacă îmi oferea altceva în schimb, precum nişte idei demne de citit sau relaţii mentale solide.

Nota mea: 6. Pentru stilul lucrat.

De profundis

2007-11-20T20:30:00.001+02:00

De profundis – Oscar Wilde

Este aproape imposibil de delimitat care latură a lui Oscar Wilde a fost mai puternică sau mai plină de geniu: Oscar Wilde – omul sau Oscar Wilde – scriitorul. El însuşi recunoaşte că scrierea singurului său roman – Portretul lui Dorian Gray – n-a fost decât un pariu cu sine şi cu societatea, cum că ar fi capabil de a scrie o operă literară de întinderi mai mari, care să-i depăşească binecunoscutele nuvele şi piese de teatru. Cât despre scrierea acestui text despre care mă opresc să vorbesc acum, De profundis, se pot spune deasemenea câteva lucruri de importanţă. Se cunoaşte faptul că Oscar Wilde a fost nevoit să execute doi ani de muncă silnică, fiind acuzat public de comportament imoral, sau altfel spus de homosexualitate. Pe lângă scrisorile trimise din închisoare Lordului Alfred Douglas, el a scris şi acest scurt text în regim de prizonierat. De profundis este un eseu de natura filosofico-artistică în care Wilde-omul întrece în valoare scriitorul, în opinia mea, bineînţeles. Cuprins de neliniştea iscată de propria conştiinţă, Wilde ajunge să aştearnă pe hârtie cuvinte de o sensibilitate crescută, marcate de sentimentul vinovăţiei dar totodată şi de cel, contradictoriu, al împăcării cu sine. Exilat de societate, condamnat pentru propria viaţă, Oscar Wilde scrie acest sumar de gânduri definitorii pentru acea perioadă din viaţa sa. Pot presupune că acest text a fost unul de cotitură în viaţa scriitorului, unul revelatoriu şi consistent în puterea de diciţie pe care acesta a avut-o mai târziu.

Nota mea: 8. Indiferent ce notă i-aş da eu până la urmă, De profundis ar merita mai mult; niciodată oamenii nu se vor putea ridica la nivelul cărţilor.

Quo Vadis

2007-11-08T18:25:00.001+02:00

Quo Vadis: O întâmplare din timpul lui Nero - Henryk Sienkiewicz

Henryk Sienkiewicz este în primul rând un clasic polonez, cât şi un scriitor de valoare al literaturii universale. Romanul Quo Vadis, publicat pentru prima dată în 1896, ar putea fi clasificat pe mai multe criterii în funcţie de unghiul din care este privit. Este într-o primă fază un roman istoric deoarece are loc, aşa cum se precizează şi în partea a II-a a titlului, în timpul împăratului Nero, în jurul anului 64 d.Hr. El este deasemenea şi un roman de dragostea, de altfel şi cea mai evidentă ramură a sa, deoarece urmăreşte povestea de iubire dintre Marcus Vinicius, un patrician roman, şi Ligia, pe numele său original Calina, fiica unui rege înfrânt din neamul ligienilor.

Nu îmi doresc să expun firul narativ din motive aproape nesemnificative. Ce mă interesează mai mult este contextul religios şi istoric în care iubirea celor doi se dezvoltă. Apare bine diferenţiată ideea de propovăduire a religiei creştine în Roma acelor vremuri; Ligia este deja creştinată în momentul în care Marcus se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea sa pentru Hristos pare a fi mai puternică decât orice alt fel de iubire omenească. Prezenţa unor personaje atestate istoric, precum Nero sau chiar apostolii Petru şi Pavel, oferă un plus de autenticitate romanului. Deoarece începe să intuiască natura religioasă a perosanei pe care o iubeşte însă care în acelaşi timp îl respinge, Marcus apelează la sfaturile bunului său prieten, Petronius.

Ceea ce mi se pare extraordinar este procesul de transformare al lui Marcus dintr-un bărbat "roman", dedicat plăcerilor şi vieţii carnale, până în final când prin intermediul dragostei pentru Ligia şi a cuvintelor apostolilor ajunge să se creştineze. Transformarea sa este deplină, ajutându-l să suporte durerea de-şi vedea în chinuri persoana iubită.

Nota mea: 10. Iubirea dintre Ligia şi Marcus este una deplină, crescută pe marginea unor valori inviolabile, aşa cum ar trebui să fie toate iubirile. Să lupte împotriva societăţii, timpului, istoriei, să creadă în puterea lor de a exista. Să creadă. Am învăţat unele lucruri din această carte pe care le voi păstra în interiorul meu şi mai târziu. Nu cred că o voi uita.

Orele

2007-11-08T08:15:00.001+02:00

Orele – Michael Cunningham

Orele a fost încă din primele pagini o carte pe gustul meu. N-aş găsi exact motivul să-mi susţin această afirmaţie. Ea este un roman despre trei femei, despre vieţile a trei femei, chiar mai mult: despre raţiunile a trei femei, al căror destin se învârte în jurul unei nume: Mrs. Dalloway. O carte, un nume, un destin. Virginia Woolf, autoarea volumui, este ea însăşi personaj în această carte, surprinsă chiar în timpul în care încercă să scrie Mrs. Dalloway, în 1923. Clarissa Vaughn este simbolul unei Doamne Dalloway moderne de la sfârşitul secolului XX, surprinsă de asemenea în ansamblul gândurilor sale. Ea duce o viaţă aparent tulbure şi nesigură. Laura Brown pregăteşte un tort de aniversare pentru soţul său, în 1949. În acest timp în acest timp citeşte ce alteceva dacă nu tocmai respectiva carte, şi anume Mrs. Dalloway.

Deşi este în mare parte cu şi despre femei, Orele nu se limitează a fi numai atât. Norocul meu a fost că o citisem înainte pe Virginia Woolf şi i-am putut percepe clar influenţa asupra textului lui Cunningham. Fluxul conştiinţei personajelor se evidenţiază şi el, la fel ca şi trecerea de la planul mental la fel fizic, arătându-se interdependenţa iminentă dintre ele.

Deşi influenţat destul de mult de stilul Virginiei Woolf, Orele rămâne în opinia mea un roman modern, chiar dacă adoptă un stil sobru – nu neapărat clasic. Ceea ce se remarcă iarăşi la o primă cititre a cărţii rămâne înclinaţia lui de a dezbate un subiect nonconformist, şi anume relaţiile homoerotice dintre femei şi bărbaţi deopotrivă, şi includerea unor astfel de întâmplări în cadrul unor vieţi ce din exterior nu par altceva decât guvernate de calm. Realitatea de multe ori ne sperie. Virginia Woolf îşi sărută sora. Laura Brown profită de ocazie şi o sărută pe Kitty, o vecină şi totodată bună prietenă. Clarissa Vaughn îşi sărută fiica, surprinsă deasemenea în cadrul unei legături cu o femeie mult mai în vârstă decât ea. Personajele nu par a avea vreo problemă legată de toate acestea; tot ce li se întâmplă nu pare a fi decât o serie de evenimente surprinse în cadrul acestor câteva ore din viaţa acestor femei. Fiecare cu propriile iubiri, fiecare cu propriile tentaţii. Fiecare cu propria viaţă.

Mi-a plăcut această carte pentru că îmi place în primul rând Virginia Woolf, şi pentru că am încercat să o înţeleg în primul rând ca om. Nu este o carte grea şi consider că şi-a meritat pe deplin Premiul Pulitzer primit în 1999.

Nota mea: 10. Desemenea, n-aş putea spune de ce. Subiectul fără geniul creator n-ar avea nicio valoare. Orele rămâne oricum o carte de referinţă, scrisă exact atât cât ar fi trebuit să fie scrisă, fără nimic în plus. Îţi spune exact ce trebuie să îţi spună fără a te complică şi fără a-ţi răpi însă farmecul lecturii.

Shogun

2007-10-24T13:07:00.001+03:00

Shogun – James Clavell (2 volume)

Eram conştient, la momentul când dădeam ultima pagină a acestui roman, că am citit o carte scrisă de un englez în secolul al XX-lea despre societatea japoneză a secolului al XVII-lea. Aşadar nu ştiam cât să cred că ceea ce am citit ar fi fost posibil cândva însă în orice caz trebuia să recunosc că lumea descrisă acolo era ceva hipnotizant, că Japonia lui Clavell avea ceva ce-mi producea fascinaţie, ce mă prinsese cu totul în lumea ei.

A fost un roman ce mi-a luat destul de mult timp până să-l termin (oare de ce?) însă am luat acest lucru şi ca pe un avantaj deoarece mi-a permis să meditez pe marginea cărţii şi a subtilităţilor sale.

Este imposibil să citeşti Shogun şi să nu te laşi prins în universul aproape prea bine clădit al acestei cărţi. Mă chinui de ceva timp să pot scrie ceva despre această carte, despre cele două volume pe care tocmai le-am scos scos din bibliotecă punându-mi-le pe birou – lângă tastatură, şi văd că tot nu pot să scot ceva cuvinte de calitate, ceva care să poate cuprinde cât de cât tot ceea ce-mi doresc să spun. Dacă este un timp potrivit când să citeşti acest roman atunci acesta este, să-l citeşti în adolescenţă, să te bucuri de farmecul lui, de puterea pe care o are de a te captiva.

John Blackthorne este pilotul unei corăbii pe nume Erasmus, singura supravieţuitoare a unei flote formată din cinci nave corsar din flota olandeză. Reuşind să treacă prin strâmtoarea Magellan, el şi echipajul său ajung să acosteze în Japonii, tărâmul vizat pentru a face comerţ. Ajunşi aici ei constată că populaţia este cu mult mai civilizată decât Anglia sau Olanda şi că oamenii sunt foarte bine organizaţi în diferite trepte ierarhice comform codului samurailor, Bushido. Ei constată că li se confiscă nava şi se trezesc brusc întemniţaţi şi trec treptat prin inspecţia conducătorilor locului, Omi-san, Yabu-sama şi ajung până la urmă în faţa celui mai mare daimyo, însuşi Toranaga-sama, cel mai înţelept şi temut conducător din acele vremuri. El ordonă ca Blackthorne, căruia i se schimbă numele în Anjin-san pe motivul complexităţii celui dintâi, să meargă împreună cu el la Osaka, unde urma să se întâlnească cu Ishido, principalul inamic al lui Toranaga.

Încă un amănunt foarte important îl constituie prezenţa portughezilor în insulele japoneze, de religie catolică, cu o impicare destul de semnificativă în viaţa socială a oraşelor, ceea ce iscă un conflict între Blackthorne, protestant, şi preoţii catolici. Norocul face ca Toranaga să sesizeze conflictul de interese şi să o aleagă drept traducător pe Mariko-san, cea mai de seamă femeie pe care ei o puteau aprecia.

Deoarece situaţia politică nu era foarte stabilă, Toranaga îl trimite pe Blackthorne înapoi la Anjro, oraşul unde a acostat, pentru a instrui legiuni întregi de samurai în lupta cu muschetele, o noutate absolută în tehnicile de război japoneze de pe atunci. Înţelepciunea lui Toranaga îl face să sesizeze importanţa lui Blackthorne, motiv pentru care profită de orice ocazie pe care o poate avea pentru a-i folosi cunoştinţele şi spiritul personal pentru a-şi atinge el însuşi obiectivele.

John Blackthorne este personajul ce duce de la un capăt până la celălalt firul poveştii, el este cel a cărui intervenţie în şirul narativ schimbă întâmplările şi reuşeşte imprevizibil să ducă lucrurile un bun sfârşit, chiar dacă fără conştiinţa sa directă. Cunoştinţele şi experianţa sa pe mare îl fac o valoare nepreţuită pe care Toranaga şi-o asumă de partea sa reuşind să-i câştige prietenia. Deasemenea, de-a lungul romanului, Blackthorne îi salvează viaţa de trei ori lui Toranaga, motiv pentru care acesta din urmă îi oferă titlul de hatamoto, o disticţie foarte importantă pe care nu o au decât puţini samurai, ceea ce îl evidenţiază ca fiind un preferat al lui Toranaga, ceea ce îl face mai mare în rang decât mulţi din ceilalţi daimyo subordonaţi lui Toranaga. El este astfel primul venetic (străin de ţinuturile Japoniei) ce primeşte ce primeşte un astfel de titlu, şi primul totodată ce are un venit anual şi un teren propriu, o consoartă şi propriii oameni în subordine. Blackthorne trece vizibil printr-un proces aproape metamorfozic prin care pare că se transformă chiar într-un japonez. Ajunge să aprecieze orezul, sake, kimonoul, limba, cultura, ajungând până la urmă să fie un adevărat samurai atât în acţiune cât şi în spirit.

Mariko reprezintă idealul de înţelepciune şi tărie feminină, şi curajul pe care îl pot avea uneori femeile atunci când vine vorba de datoria pe care o au. Ea este consoarta lui Buntaro, unul dintre principalii comandanţi ai lui Toranaga, şi una din cele mai de seamă femei din imperiu. Cu toate că a adoptat religia creştină, nu se speteşte să recunoască faptul că înainte înainte să fie creştină este japoneză, de aceea cultura şi valorile japoneze par a sta neclintite în ea. Ajunge să se îndrăgostească de Blackthorne (iar acesta implicit de ea) şi să se arunce într-o aventură interzisă din care însă nu mai pare a avea vreo şansă de scăpare. Chiar dacă pe parcurs există persoane care bănuiesc legătura dintre ei, jocul de putere şi de interese este mai puternic, reuşind ţină piept eventualelor piedici. Mariko sfârşeşte însă printr-o moarte ce i-a întărit şi mai mult credinţa pe care a avut-o de-a lungul vieţii, aceea a unei datorii mai presus de om, numai şi numai pentru stăpânul său legitim, adică pentru Toranaga.

Toranaga este însă de departe personajul cheie al romanului, cel ce trage sforile şi deţine adevărul total asupra celorlalte. Prin intermediul unei înţelepciuni uimitoare el reuşeşte să-l câştige pe Blackthorne de partea sa, să scape din plasele întinse de Ishido, să îşi ducă planurile până la capăt într-un mod cu totul special, folosindu-se de toate resursele şi profitând de fiecare ocazie ce se ivea. Cu toate că afirmă pe tot parcursul romanului că nu îşi doreşte să devină shogun (cel mai mare grad militar din Japonia; cel ce deţine acest rang are o putere mai mare chiar decât împăratul), se dezminte în final demonstrând că şi cel mai nesemnificativ gest pe care l-a făcut a avut rostul de a-l ajuta să atingă treapta supremă. Moartea lui Mariko a constituit o jertfă în faţa puterii pe care el urma să o obţină, în faţa măreţiei sale de neatins. El este geniul acestui roman, shogun-ul în carne şi oase, pentru a cărui putere este nevoie să se sacrifice o întreagă masă de oameni.

Când războiul este pe punctul de a începe, Toranaga pune tot ceea ce s-a întâmplat pe seama soartei, karma, considerând că totul s-a desfăşurat în sensul îndeplinirii misiunii fiecăruia. "Mariko-san, asta a fost karma ta, să mori glorios şi să trăieşti de-a pururi. Anjin-san, prietenul meu, karma ta e să nu poţi părăsi niciodată acest tărâm. Karma mea e să fiu shōgun."

Romanul se sfârşeşte cu aceeşi împăcare în faţa vieţii şi a morţii, în jurul cărora se învârte, punând într-un fel punct tuturor învinuirilor pe care eventualul cititor i le poate aduce lui Toranaga. "Nu eu am ales să fiu ceea ce sunt. Asta mi-e karma."

Nota mea: 10, pentru că te ţine cu sufletul la gură, pentru că este o poveste bine spusă, pentru că te îndeamnă să te gândeşti mult la cele întâmplate; pentru că este o carte frumoasă, pentru că am primit-o cadou şi pentru că mi-a plăcut. Pentru că poate peste ani o voi citi din nou. Pentru că am învăţat ceva din ea. Pentru că dacă scopul nu scuză mijloacele, atunci viaţa omului este tot ceea ce avem nevoie pentru a ne urma calea. Karma. Dacă aceasta ne este viaţa atunci nimic nu ne poate face să renunţăm la ea. Pentru că urmează să pun cele două volume înapoi în bibliotecă trecându-mi uşor degetul pe cotorul lor, pentru că le voi zâmbi. Zece. Pentru că nu există o notă mai mare.

Metafizica tuburilor

2007-08-30T09:59:00.001+03:00

Autor: Amélie Nothomb

Din când în când mai citim şi cărţi care se sustrag normelor... Metafizica tuburilor este tocmai una din acele cărţi ce par rupte dintr-un univers paralel celui pe care îl trăim.

Dacă Dumnezeu nu s-ar afla în cer atunci el ar avea doi ani şi jumătate şi ar fi fată; ar fi pe Pământ, s-ar fi născut în Japonia pentru a doua oară. Bineînţeles: Dumnezeu ar şti că este Dumnezeu. Iar de la cea de a doua naştere a sa, când Dumnezeu încetează a exista sub natura unui tub, începe să exploreze lumea. Descoperă apa şi ceea ce înseamnă a te afla la un pas de moarte; descoperă peştii şi simbolurile. Dumnezeu începe să pună întrebări.

Metafizica tuburilor este o carte haioasă ce nu are cum să nu-ţi fure câteva zâmbete sau fragmente de râs în timpul citirii ei. Este o carte despre ce înseamnă să înveţi să trăieşti.

Citate:

Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu vede cum trece timpul. P17
Singura alegere proastă este absenţa unei alegeri. P19
Plăcerea e o minune care mă învaţă că eu sînt eu. Plăcerea sînt eu: de fiecare dată cînd va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu fără plăcere! P36
Amintirea este unul dintre aliaţii indispensabili ai voluptăţii. P41
Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sînt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. P156
Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim la problemele noastre, am fi o rasă fericită. P157

Nota mea: 8,5. Din punct de vedere literar nu este o capodoperă. Poate fi luată însă într-o zi tristă spre a fi citită lin. N-are cum să nu te binedispună. Dacă Dumnezeu ar fi pe pământ atunci ar recomanda-o.

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?

2007-08-30T08:55:00.001+03:00

Autor: Mario Vargas Llosa

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un scurt roman cu tentă poliţistă în cadrul căruia se încearcă elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă. Protagoniştii principali par a fi locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, din corpul de jandarmi ai localităţii, cei desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.

Ciudata descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie. În timp ce aceasta se află în desfăşurare toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi, că ei sunt tocmai peştii cei mari , cei ale căror nedreptăţi nu se vor lăsa niciodată demascate. În timpul intensei cercetări intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru doña Adriana, patroana unui birt local – apreciată în primul rând pentru formele ei deosebit de proeminente.

De-a lungul întregului roman se diferenţiază astfel două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului. Cu toate că era aproape o crimă imposibilă, în sensul că nu era niciun indiciu care să-i trimită înspre făptaşi, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printr-o scrisoare anonimă, căruia se decid să-i dea curs. Ceea ce ajung să afle întrece până la urmă orice aşteptare: dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând – dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fiica curtată de doi dintre subordonaţii săi.

După ce cazul pare a fi rezolvat în cele din urmă rămân oricum câteva semne de întrebare... Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

Nota mea: 8,5.

Pedro Paramo

2007-08-11T12:34:00.001+03:00

Autor: Juan Rulfo

Romanul Pedro Páramo mi s-a părut unul dintre cele mai complexe cărţi pe care le-am citit. Asta în ciuda dimensiunilor reduse sau a limbajului de influenţă populară. Prin numai două volume Juan Rulfo şi-a câştigat un rol incontestabil în cadrul literaturii universale, mai ales de limba hispanică. După ce debutase cu volumul de povestiri Câmpia în flăcări a publicat singurul său roman, Pedro Páramo în 1955, deschizător de drumuri în domeniul realismului magic, cu aproape șapte ani înainte ca Gabriel Garcia Marquez să-şi publice primul roman (Ceas rău).

Pedro Páramo este o carte pe care nu o recomand începătorilor şi nici celor care nu prea au răbadare. Pedro Páramo nu este un roman bun de savurat într-o zi plictisitoare, nu este o carte de relaxare, nici de petrecere a timpului liber. Pedro Páramo este o carte destinată celor care caută ceva în spatele cuvintelor, celor ce încearcă. Nu este uşoară, nu este neapărat frumoasă însă din punctul meu de vedere este o experienţă livrească nemaipomenită.

Cea mai mare problemă pe care o poţi întâmpina la lectura cărţii este stilul. Scris discontinuu, salturi cronologice, lipsa unei realităţi în care să te încrezi. Poate fi o adevărata derută pentru cititor.

Juan Preciado vine la dorinţa mamei - acum decedată - în satul Comala, un Macondo arhaic, să-şi caute tatăl, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Motivul căutării tatălui se transformă doar în pretextul de a-şi găsi până la urmă propriile origini. Problema este însă nu doar aceea că nu-şi găseşte tatăl dar întregul sat pare a fi cufundat într-o zonă crepusculară. Deşi găseşte pe alocuri unii locuitori impresia ce mi-a rămas este că nimeni nu mai era viu, moartea luând locul vieţii şi surclasând-o. Pătrunde astfel, prin mărturisirile morţilor, în istoria tatălui său, în viaţa şi aventurile sale amoroase.

Nota mea: 8. I-am recunoscut valoarea acestei cărţi şi potenţialul inovator pe care îl are. Recunosc că este o carte bună. Foarte grea însă...

Hiroshima dragostea mea

2007-08-10T11:07:00.001+03:00

Marguerite Duras – Hiroshima dragostea mea

Hiroshima dragostea mea este un scenariu de film ce a stat la originea cunoscutului film cu acelasi nume turnat în 1959. Precizez din start că această carte nu este un roman părând mai degrabă o piesă de teatru în care pe lângă succesiunea de replici se mai includ şi unele indicaţii şi precizări din partea autoarei.

Cartea relatează foarte scurta poveste de dragoste dintre un arhitect japonez şi o actriţă franţuzoaică venită la Hiroshima pentru a turna un film despre pace, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când pacea părea acum ascunsă printre dărâmături.

Nu ştiu ce-aş putea spune pentru a fi cât mai la subiect. Totul nu este decât o dragoste fugitivă însă deosebit de intensă ameninţată de imediata ei plecare. S-ar vrea o dragoste permanentă, consolidată de umanitatea din urma războiului, de imaginea oraşului ruină... S-ar vrea o dragoste pură, ceea ce până la urmă ar putea reieşi în urma replicilor lor... S-ar vrea... o ruptură din timp.

Este însă imposibil ca diferenţele să nu-i despartă... Timpul... Cultura... Propriile lor vieţi... Cea mai importantă diferenţă pe care insăşi protagoniştii o subliniază rămâne marcantă: viaţa lor rămâne la origine în oraşele de provenienţă:

Ea: Hiroshima e numele tău.

El: Da, Hiroshima e numele meu. Iar al tău Nevers. Nevers-în-Franţa.

Nota mea: 9. Pur şi simplu.

Am mai citit:

Ochi albaştri, părul negru
Amantul

Matase

2007-08-10T10:02:00.001+03:00

Alessandro Baricco – Mătase

Mătase a fost primul roman pe care l-am citit scris de Baricco. Mi-a plăcut. Un love story îmbrăcat în hainele a două civilizaţii opuse, o poveste condusă de tăceri şi dorinţe ascunse. Mătase este romanul cuvintelor nerostite, gândurilor libertine, aspiraţiilor niciodată asumate.

Herve Joncour a fost cândva sublocotenent; întâlnirea cu Baldabiou îi schimbă soartă şi-l determină să înceapă o activitate de negoţ cu ouă de viermi de mătase. Din acest motiv drumurile îl poartă către Japonia. Asistăm la întâlnirea a două civilizaţii, cea franceză şi cea japoneză, a două tipuri de oameni şi a două tipuri de gândiri. În Japonia vede o tânără fată de care se îndrăgosteşte, acesta fiind şi motivul reîntoarcerilor sale în Ţara Soarelui Răsare chiar şi atunci când comerţul cu viermi părea că nu mai are nicio şansă, chiar şi atunci când îi era pusă viaţa în joc. Cu toate acestea nu-l controla decât tăcerea; n-a schimbat niciodată vreun cuvânt cu fata asiatică şi chiar mai mult, acasă în Franţa îl aştepta soţia sa.

Acasă, în Franţa, primeşte o scrisoare misterioasă scrisă în japoneză şi apelează la traducerea unei faimoase doamnă de companie venită de mulţi ani din Japonia. Scrisoarea cuprindea aspiraţiile erotice ale presupusei amante asiatice.

Moartea soţiei îl conduce întâmplător la tragicul adevăr: scrisoarea era defapt scrisă chiar de soţia sa prin complicitatea damei de companie iar cuvintele sale erau defapt dorinţele tainice, niciodată exprimate, ale soţiei... ce a fost tot timpul lângă el.

Mătase este până la urmă construit din necuvinte, dacă aş putea spune asta. Repetiţia devine un procedeu abolut necesar, cuvintele se transformă în spaţii ce nu-şi găsesc forma. Teama de a comunica se tranformă în criză existenţială ce duce până la urmă la moarte, la moartea în toate formele ei.

"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată". Nimic mai pur decât atât... Să mori de dorul amantei pe care ţi-ai imaginat-o, să mori de dorul tăcerii, să mori de dorul mătăsii... Să mori de dorul celui iubit... de dorul propriilor tale cuvinte.

Nota mea: 9. Este o carte frumoasă, ce-ţi lasă în suflet un gust rece... ce reci sunt oamenii când vine vorba de propria lor realitate... Dacă nu este o carte despre drumurile mătăsii atunci în mod clar este una a temerilor umane.

Moartea la Venetia (Povestiri)

2007-07-29T12:12:00.001+03:00

Thomas Mann – Moartea la Veneţia (Povestiri)

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Nota mea: 9,5. Pentru că face din lucruri verosimile o întreagă artă narativă.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu

2007-07-29T11:14:00.001+03:00

Rainer Maria Rilke – Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Îi cunoşteam faima acestui poet german, ştiam cât de excepţional este în poezie, şi cu toate acestea am început să-l citesc în proză.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele. Aş spune mai mult datorită impresiei pe care mi-au lăsat-o că sunt destrinate copiilor deşi mă văd nevoit să recunosc că mi-au ridicat şi mie destul de mari probleme de înţelegere, aşa că sunt destul de sceptic în privinţa publicului căruia i se adresează această carte.

Gândindu-mă puţin în urma citirii acestei cărticele aş spune că proza lui Rilke e formată dintr-o scriitură lirică, bogat metaforizată, poate şi datorită naturii poetice a scriitorului. A trebuit să mă gândesc puţin dacă impedimentele pe care le-am întâmpinat pe parcursul cărţii s-au datorat ediţiei sau pur şi simplu autorului iar răspunsul nu-l pot găsi până n-am să confrunt o altă ediţie. Am găsit în Povestiri despre Bunul Dumnezeu un stil încurcat (după părerea mea – nu însă greu sau imposibil) în care modurile de expunere se atacă unele pe celelalte: dialogul intră în mijlocul naraţiunii pentru ca apoi să-i cedeze locul – şi asta în cadrul unei singure fraze.

Aş putea spune că povestirea Cum a ajuns trădarea în Rusia mi-a plăcut cel mai mult chiar dacă poate n-am un motiv bine întemeiat. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele...

Nota mea: 8. Asta înseamnă că recomand cartea şi aştept ca altcineva să ofere mai mult...

Marti cu Morrie

2007-07-29T10:25:00.001+03:00

Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Navala apelor

2007-07-29T10:01:00.001+03:00

Evgheni Zamiatin – Năvala apelor

Aproape ai putea jura că Năvala apelor este scrisă de un rus. Un stil sobru, totuşi fluid, învăluit de amănunte ce constituie însăşi cheia textului face din această carte, aşa cum scrie şi pe spatele ei, "una din micile capodopere ale marii literaturi ruse."

Năvala apelor este un text obiectiv-realist, cu un puternic ax central constituit din dorinţa Sofiei de a avea un copil. În primul rând este un text psihologic.

Aşadar, Trofim Ivanovici şi soţia sa – Sofia – îşi doresc un copil de foarte mult timp însă în ciuda eforturilor lor se pare că nu îl pot avea. Asta până când ei se hotărăsc să o adopte pe Ganka, fiica unui vecin văduv decedat. Problema apare atunci când Trofim Ivanovici începe să aibă relaţii cu Ganka ignorând-o pe soţia sa. Într-o stare de exces psihic Sofia o ucide pe tânăra adoptată. După acest episod reuşeşte să rămână însărcinată nu fără a avea însă sentimentul că ceea ce se află în ea este tocmai sufletul Gankăi. În final îşi mărturiseşte crima.

Nota mea: 7,5. Nu mi-a lăsat niciun sentiment în urma citirii ei însă în mod cert nu o voi uita.

Cronica unei morti anuntate

2007-07-29T09:37:00.001+03:00

Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate

Cronica unei morţi anunţate este un roman de natură realist-fantastică, aşa cum de altfel ne-a şi obişnuit Gabriel Garcia Marquez.

Povestea în sine nu este foarte complexă: Angela Vicario tocmai s-a căsătorit cu Bayardo San Roman. În noaptea nunţii el constată că ea nu era fecioară, motiv pentru care proaspătul soţ o aduce înapoi, bătută, la familia ei. Cerându-i-se să spună numele făptaşului ea îl desemnează pe Santiago Nasar. Astfel, doi dintre fraţii săi – gemeni, Pedro şi Pablo Vicario, se hotărăsc să-l ucidă. Ironia pe care pune accent cartea este că până la sfârşitul zilei destinată crimei întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. În urma crimei gemenii primesc trei ani de închisoare iar Angela Vicario începe să-i trimeată scrisori fostului soţ, în care şi-ar dori o oarecare reconciliere a căsătoriei.

Viziunea narativă este subiectivă însă de această dată, inovativ, naratorul nici nu ia parte la întâmplări, nici nu asistă măcar la ele; totul este scris din punctul de vedere al unei investigaţii asupra a tot ceea ce s-a întămplat, chiar cu scopul scrierii acestei cărţi.

Nota mea: 10. Dacă moartea vrea neapărat să te cunoască atunci nici chiar toate încercările de o opri nu o vor face să dea înapoi.

Citat: "Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice."

Am mai citit:

Un veac de singurătate
Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
Dragostea în vremea holerei

Amantul

2007-07-25T12:54:00.001+03:00

Marguerite Duras – Amantul

N-aş putea spune clar de ce îmi place atât de mult Marguerite Duras. Ar putea foarte bine să fie tematica pe care o adoptă, stilul deosebit de calm sau poate tăcerea în care îşi îmbracă cuvintele. Nu ştiu sigur însă în orice caz îmi place foarte mult modul în care transformă arta narativă într-un zbucium al inimii.

Inspirat din viaţa reală a autoarei, romanul Amantul este un cumul de sentimente şi senzaţii pe care o tânără – iar mai apoi imaginea ei de la bătrâneţe, prin intermediul amintirilor, reuşeşte să-l amorseze în interiorul său.

Amantul este povestea de dragoste dintre autoare – franţuizoiacă – şi un bărbat chinez, primul bărbat din viaţa ei şi aproape imposibilul. Fiind nevoită să trăiască tot timpul sub atenta supraveghere a mamei şi violenţa tulburătoare a fratelui cel mare, fata îşi găseşte refugiul în limuzina neagră în care s-ar găsi întodeauna acest bărbat pe care însă se vede obligată să îl nege mereu în ochii familiei. Căsătoria dintre ei este imposibilă, de aceea ia naştere doar în mintea lor, niciodată ideea nu devine reală de-a dreptul; nu rămân decât posibiliăţi şi în acelaşi timp negarea acestora. Sărăcia în care a ajuns familia fetei o obligă să se mute înapoi în Franţa. El se lasă victima unei căsătorii aranjate de tatăl său. Când s-au reîntâlnit după ani "n-a mai ştiu ce să-i spună. Apoi i-a spus. I-a spus că totul era ca înainte, că o iubea şi acum, că nu va putea înceta s-o iubească vreodată, că o va iubi până la moarte."

Nota mea: 10. Simte. Simte. Simte. Parcă întreaga carte e alcătuită doar din senzaţii.

Am mai citit:

Ochi albaştri, părul negru

Pivnitele Vaticanului

2007-07-25T12:51:00.001+03:00

Andre Gidé – Pivniţele Vaticanului

Pivniţele Vaticanului este un roman conceput pe mai multe centre de interes asemenea unui soap-opera ce pleacă de la un personaj la altul, al căror destine vor ajunge să se intersecteze până în final.

Intriga, de natură politico-religioasă, relevă faptul că Papa Leon al XIII-lea, pe undeva la 1880, este răpit şi ţinut sechestrat de loja francmasonică. Sub acest pretext, însă într-o tăcere ce s-ar fi dorit sacră, Biserica începe o strângere de fonduri, mai mult sau mai puţin cinstită, pentru a realiza o nouă cruciadă – Pentru Salvarea Papei. Se găseşte însă un credincios mai plin de zel, Amédée Fleurissoire ce se hotărăşte să plece singur în călătorie pentru a –şi îndeplini misiunea. Aici ajunge să devină aproape un paranoic, să nu mai ştie în cine să aibă încredere. Neprevăzutul face ca el să fie ucis de Lafcadio Wluki, fratele bastard al cumnatului său, pe care însă din păcate nu îl cunoştea.

Până la urmă nu se poate spune clar dacă a fost într-adevăr o acţiune a francmasonilor sau totul nu este decât o încercare a Bisericii de a lua bani de la credincioşi.

Nota mea: 7,5. Acţiunea nu are puterea să te ţină în priză.

Lovitura de gratie

2007-07-15T11:22:00.001+03:00

Marguerite Youcenar – Lovitura de graţie

Aş putea spune că Marguerite Yourcenar mi-a oferit lovitura de graţie încă de la Alexis
şi astfel nu mi-ar mai rămâne nimic de spus. Oricum poate mai rămân câteva cuvinte.

Lovitura de graţie este o carte finuţă, scrisă într-un stil feminin care şi de această dată abordează o viziune subiectivă a unui bărbat. Nu ştiu dacă este un roman de dragoste (sau doar atât), sau poate psihologic deşi în puţinele pagini pe care le are ar putea fi orice.

Povestea pe scurt ar suna aşa: ei doi sunt buni prieteni. Sora celuilalt s-a îndrăgostit de el. El nu o iubeşte. Astfel începe drama. Totul se întâmplă în timpul războiului. Nu ştii în cine să ai încredere. Ea alege să trădeze cauza lor şi fuge în tabăra cealaltă. Este prinsă şi acuzată de trădare. Pedeapsa este moartea. Însă ca ultimă dorinţă alege să-l poată numi pe cel ce o va executa.

Asta e tot iar ceea ce ar fi urmat se subînţelege.

Se vede că este o carte feminină scrisă însă pentru toţi cei care simt nevoia să-şi revigoreze spiritul.

Nota mea: 9.

Am mai citit:

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

În căutarea oii fantastice

2007-07-10T07:45:00.001+03:00

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.

Despre eroi şi morminte

2007-06-27T01:43:00.001+03:00

Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte

Original: Sobre heroes y tumbas

Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

Tunelul
Abaddon exterminatorul
Inainte de tăcere

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

2007-06-24T19:08:00.001+03:00

Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Sunt cărţi care îmi plac, sunt cărţi care îmi plac mai mult şi sunt cărţi care mă obsedează. Alexis sau tratat despre lupta zadarnică se încadrează sigur în cea de a treia categorie. Pe de altă parte pot spune clar că nu îmi plac persoanele care citesc doar pentru a citi şi nu îmi plac cărţile care sunt scrise doar pentru a fi citite. Orice aţi avea de obiectat la asta eu ştiu că sunt şi cărţi care au şi un alt scop mult mai puternic decât acela de a fi citit, şi anume acela de a schimba lumea. Pentru mine Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este una dintre aceste cărţi.

Această carte ascunde în primul rând un tip de scriitură extraordinar pe care foarte rar l-am mai întâlnit şi niciodată nu a ajuns să mă marcheze atât de rău. Un ritm de scriere de o sinceritate debordantă ce nu are cum să nu te emoţioneze, să nu te pună măcar să te gândeşti câtuşi de puţin la tot ce ţi se spune şi la întreaga dramă a personajului ce se transpune într-o relatare blândă dar profund de tristă a unei întregi vieţi.

Întregul roman este de fapt o scrisoare adresată de Alexis soţiei sale Monique în care decide, într-un moment hotărâtor pentru starea sa sufletească, să spună lucrurilor pe nume şi să fie sincer în primul rând cu el însuşi iar mai apoi cu cei pe care îi influenţează direct.

Este greu să trăieşti, dar să spui de ce anume ai trăit cum ai trăit este cu mult mai greu. Aşa îşi începe Alexis mărturisirea ce va reuşi să redea exact ceea ce dă numele părţii a doua a romanului: întreaga viaţă de până acum a lui Alexis n-a fost decât o luptă zadarnică pe care în cele din urmă a reuşit să o lase în urmă – totul numai prin acceptare.

Este uimitor cât de lin este scrisă şi cu câtă frumuseţe sunt redate zbaterile interioare ale protagonistului. Explicaţie asupra unui impus intern, nicidecum pledoarie. Te-ai aştepta să se ofere mai multe amănunte, să te facă mai repede să înţelegi ce se tot încearcă să se spună. Cu toate astea parcă scrisoarea evită cu orice preţ să spună ceva clar, să fie la obiect su subiectul pe care tot încearcă să-l abordeze. Ajungem însă la final şi ni se pare că până şi efortul nostru de a citi nu a fost decât tot o luptă zadarnică deoarece acum parcă am înţeles totul chiar dacă, aşa cum spuneam, nu ni s-a spus nimic.

Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nicio putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine. Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte. Aceasta este resemnarea lui Alexis în faţa propriei sale vieţi, în faţa propriului destin, motivul pentru care a început să scrie această scrisoare de despărţire în care, pe tot parcursul ei, nu face decât să-şi descrie propria luptă împotriva propriei identităţi.

La 26 de ani, o femeie, Marguerite Yourcenar, se incumeta sa scrie un mic roman si un mare poem despre viata unui barbat care e atras de barbati. O face cu o incredibila simplitate, cu o enorma putere de convingere. Fara necuviinta compasiunii si fara indecenta echivocului. Explicatie, nu pledoarie. Incercare de a fi partas la realitatea celuilalt. Intelegere a faptului ca ingaduinta ta si libertatea lui nu sint acelasi lucru. "Ma multumeam sa le ascult viata, care este taina oricarei fapturi", scrie la un moment dat Alexis. Oare nu e aceasta cea mai fireasca definitie a acestei carti, a scrisului insusi?

"Alexis este analiza completa (de aici si subtitlul Tratat) a unei forme de a te afla in infern. Si de a iesi din el, tagaduindu-l, denuntandu-l ca pe un fals la care ai consimtit prea multa vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Pe de alta parte, cititorul nu trebuie sa se lase amagit: cartea aceasta, in care este vorba de inclinari erotice neconforme destinului nostru biologic, depaseste problematica lor specifica. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. Frumusetea cartii rezida insa nu atat in lectia pe care o da, fie ea si eliberatoare, cat in modulatia ei formala, in tonalitatea ei, in nobletea morala a stilului." (Petru Cretia)

Daca avem nevoie de cărţi care să ne schimbe concepţia asupra lumii şi să ne facă mai buni atunci Alexis este una dintre ele. Nota mea: 10. Motivul? L-am spus mai înainte...

Mantaua

2007-06-22T21:27:00.001+03:00

Nici macar nu stiu de ce nu mi-am mai facut ceva timp sa scriu recenziile ultimelor carti pe care le-am citit pentru ca, privind putin in urma, s-au facut deja trei si simt presiunea timpului ce ma obliga sa scriu. Prima carte la care trebuie sa ma opresc cuprinde cam sase nuvele alui lui Nikolai Gogol reunite sub numele celei mai reprezentative dintre ele: Mantaua. Cartea a fost luata de la bookcrossing nr.2. Problema cu care ma confrunt este aceea ca am dat cartea si nu mi-am notat numele nuvelelor cuprinse in ea; încerc totuşi să-mi amintesc. Aşadar: Nevski Prospekt, Nasul, Mantaua, Portretul, Însemnările unui nebun. Toate se remarcă printr-un realism combinat cu elemente fantastice ce îmbină normalitatea de fiecare zi cu evenimentele pur întâmplătoare ce-l pot perturba total pe protagonist.

M-aş opri la două dintre aceste nuvele, şi anume la Portretul şi Mantaua, ce mi s-au părut a fi cele mai reprezentative pentru această carte şi poate chiar şi pentru stilul lui Gogol, în plan secundar.

Portretul relatează povestea unui pictor ce-şi cumpără un tablou. Asta nu ar fi nimic deosebit dacă respectivul tablou, portretul unui anume domn, denotă un realism debordant dându-ţi impresia că ochii individului te urmăresc oriunde te-ai mişca. Norocul face ca în rama tabloului să găsească şi o impresionantă sumă de bani cu care pictorul îşi începe o rapidă creştere a bunăstării sale. Până în final ajunge să ni se dezvăluie povestea portretului ce ascunde în el un întreg mister. Bărbatul din portret a fost cândva un malefic cămătar şi aproape nimeni dintre cei ce-l cunoscuseră şi apucaseră să vorbească despre el nu se îndoia că era însuşi Diavolul.

Mantaua este povestea unui bărbat sărac ce-şi doreşte cu ardoare să nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă asupra sa. Depune tot efortul reducându-şi porţiile de mâncare şi cheltuielile zilnice, făcând împrumuturi, negociind cu croitorul iar în finar reuşeşte să-şi plătească o manta. Tristul ghinion de care are parte apoi, acela de – ca o ironie – a i se fura tocmai mult-dorita manta, face ca apoi să umble pe la persoanele care ar fi putut lua ceva măsuri juridice pentru a-l găsi pe vinovat. Rămânând fără nicio speranţă nu-i rămâne decât să se arunce în râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflaţi pe podul de pe care el însuşi s-a aruncat, furându-le mantalele.

În concluzie: mi-a plăcut. Acum nu-mi rămâne decât să citesc Suflete moarte.

PS: Vin curand si cu restul recenziilor pe care trebuie sa le mai scriu.

Medicine for love

2007-06-07T21:25:00.001+03:00

James Ene Henshaw - Medicine for love

Medicine for love este o piesa de teatru, mai precis o comedie in trei acte, ce prin continutul tematic reuseste sa reuneasca o serie de motive ce se restrang in jurul aceleiasi axe. Povestea s-ar putea reduce in felul urmator: un dornic pretendent la postul de primar dintr-un oras din Africa (imi permit sa-mi cer scuze daca n-am sa precizez niciun nume – toate sunt denumiri originare din Africa, destul de complicate pentru a putea fi scrise) se trezeste aruncat peste noapte intr-o poveste conjugala ce presupune nu mai mult de trei sotii, doua dintre ele venind din partea unor persoane influente apropiate lui, iar a treia vine trimisa direct de matusa lui, o persoana foarte greu de refuzat.

Intreaga harababura ce ajunge sa se produca se datoreaza in primul rand faptului ca Ekuniah (sper ca asa il cheama – nu mai am cartea ca sa verific) il cheama pe vraciul Agatarta sa-i faca farmece pentru a-l scapa initial de nevestele buclucase, iar mai apoi pentru a castiga campania electorala.

Faza proasta este ca in final ramane si fara neveste (pe care nu mai vroia sa le lase sa plece), pierde si campania electorala, si parca printr-un artificiu caragialian, totul se readuce la normalitate prin conventii fara semnificatie reala.

Accentul cade pana la urma pe antiteza dintre nou si vechi, dintre Biserica si traditie, dintre real si conventional. Este o piesa a contrastelor si presupun ca poate i-as fi sustras mult mai bine stratul comic daca as fi vazut-o pe scena... insa oricum, in ansamblu mi-a placutJ

Nota mea: 8.

Factotum

2007-05-19T09:48:00.001+03:00

Citisem undeva intr-o recenzie la Sufocare a lui Palahniuk ca pentru a suporta acea carte ar trebui sa ai mai intai parte de doze dintr-o lista de scriitori printre care se afla si Bukowski. Eu, tocmai invers, l-am citit pe Palahniuk primul iar mai apoi pe Bukowski, ceea ce insa nu mi s-a parut a fi o problema atat de mare.

Imi place Bukowski pentru ca reuseste sa se transpuna in cartile sale intr-un mod atat de direct incat poate nici cartile biografice n-ar reusi sa ilustreze lucrul asta atat de bine. Revenind la carte pot spune ca Factotum este un drum al omului american din secolul XX, decazut, in cautarea unui loc de munca. Personajul principal, Henry Chinaski, nu este altceva decat un alter-ego al scriitorului, tipul tot timpul mahmur si obsedat de femei, cum de altfel se cunoaste ca ar fi fost si autorul cartii. Adevaratul conflict interior ce se isca in Chinaski este acela ca nu este apt sa pastreze o sluja pentru un foarte lung timp; printre motivele acestui fapt se numara faptul ca vine beat la munca, este prins incercand sa faca sex cu una dintre colegele de serviciu, doarme in timpul orelor de lucru. Chinaski nu este pana la urma decat tipul superficial al societatii, dornic intodeauna de bani fara a depune insa prea mari eforturi pentru a-i obtine. Deasemenea, idealul sau feminin, in cautarea caruia se afla: femeia cu picioare lungi si posesoare a unor sani planturosi, este un motiv recurent in roman, asemenea alcoolului, ba mai mult, reuseste sa gaseasca in persoana lui Jan chiar o combinatie intre acestea doua: femeia cu picoare lungi si sani mari care il si intretine in momentele de betie si cele care duc pana acolo. Cartea pana la urma nu este decat povestea unui tip aflat in calatoria prin viata, si indirect: a unui loc de munca care, cu toate ca spune ca ar putea face orice, nu-l multumeste cu nimic, nici chiar atunci cand il are.

Nota mea: 6. Eu nu prea am carti care sa nu-mi placa, nici despre asta nu pot sa spun ca nu mi-a placut, insa as fi putut citi ceva mai bun...

Am mai citit:

Povesti despre nebunia obisnuita

Gemenii

2007-05-14T13:41:00.001+03:00

Mircea Cărtărescu

Gemenii

Editura: Humanitas, 2006

Iată că pot spune liniştit că literatura română contemporană nu doar că nu e în ruine, ci chiar loveşte în plină forţă prin intermediul unor scriitori precum Mircea Cărtărescu. După ce mai trecusem prin lecturile unor alte scrieri ale sale eram într-un fel lămurit de ceea ce-mi poate oferi acest scriitor şi pot spune foarte sigur că am avut în mâini cărţi cu adevărat speciale.

Gemenii este un roman(?) întins de-a lungul a 150 de pagini 11x18 cm, adică nu foarte mare însă suficient încât să-i simţi emoţia şi să-i percepi mesajul. L-aş putea denumi un bildungsroman sau o simplă povestire fantasy însă încadrarea undeva nu cred că are vreun rost. Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în care mintea unui trup de bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă, descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii: de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze, chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut, dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...

Nota mea: 10. Trebuie să visăm, să visăm... chiar dacă asta înseamnă să ne prindem fluturi morţi în piept şi să le simţim aripile cum încep să bată nervoase...

Am mai citit:

De ce iubim femeile
REM
Mendebilul

Mic dejun la Tiffany

2007-05-13T08:30:00.001+03:00

Truman Capote

Mic dejun la Tiffany

Editura: Univers, 2007 (Colectia Cotidianul)

Cartea reuneste un numar de patru povestiri scrise de Truman Capote, cel mai apreciat scriitor american – cum aveam sa citesc recent intr-o alta recenzie. Asadar: Mic dejun la Tiffany, Casa florilor, Chitara cu diamante, O amintire de craciun. Textele se remarca printr-un impuls realist de abordare a problemei desi personajele se confrunta deseori cu situatii pe care un om nu le intalneste in fiecare zi.

Mic dejun la Tiffany (Breakfast at Tiffany's) este povestea unui scriitor care peste ani isi aminteste de ciudatele intamplari la care a luat parte in urma circumstantelor de a locui in acelasi imobil cu Holly Golightly, o tanara actrita cu un mod de viata destul de diferit fata de restul societatii. Este unul din primele texte ale lui Capote si poate chiar daca actiunea nu m-a impresionat in vreun fel aparte, cartea in ansamblu are ceva special care ar merita sa te faca sa o citesti.

Casa florilor (House of flowers) este povestea lui Otillie, o tanara ce-si doreste sa evadeze cumva din viata de pana acum alegand sa plece intr-o alta calatorie si chiar sa se marite. Neintelegerile cu mama sotului o determina sa ia masuri ajungand in cele din urma pana la crima. Primind in final vizita celor doua foarte bune prietene ale sale, ce dezaproba si atitudinea sotului la adresa sa, ea alege sa ramana pana la capat alaturi de el. Este pana la urma o poveste despre decizie si evadarea dintr-o viata pe care nu ti-o doresti, alegand in schimbul acesteia una care poate nu-ti ofera atat de mari satisfactii, insa este suficienta sa te faca fericit.

Chitara cu diamante (A Diamond Guitar) este povestea a doi detinuti dintr-o inchisoare de securitate scazuta ce ajung sa inchege aparent o stransa prietenie. Relatia cu titlul este aceea ca unul dintre ei, mai mic in varsta, este un foarte bun interpret la chitara, motiv pentru care intra repede pe placul celorlalti detinuti. Senzationalul acestei povesti vine in punctul in care acesta ii propune prietenului sau in varsta o evadare pe care pana la urma doar el o duce pana la capat, vitalitatea celuilalt nepermitandu-i sa reuseasca. Este pana la urma o poveste despre aparente, tradarea increderii si de ce nu, teribila insingurare la care se vede condamnat omul...

O amintire de Craciun (A Christmas Memory) este poate cea mai emotionanta povestire din acest volum... o poveste despre sfarsit... sau poate despre faptul ca sfarsitul nu are sfarsit... totul este compus din amitiri: prajiturele de Craciun, oase ingropate, oameni fericiti... doar amintiri...

In ansamblu cartea primeste nota 8 din partea mea. Nu este senzationala insa are ceva dragut, special, ce te face sa o indragesti...

De ce as recomanda-o: pentru ca este una din acele carti care nu-ti prezinta viata frumoasa idealista, chiar daca viata de aici este frumoasa. Este o realitate posibila chiar daca incununata de finalitati triste...