Clar de femeie

Romain Gary - Clar de femeie (original: Claire de femme), Editura Humanitas, 2007, Traducere de Daria-Laura Bârsan

Îmi exprimam într-un alt articol entuziasmul pe care l-am resimţit în faţa lecturii unei prime cărţi scrisă de Romain Gary. Mai repede decât aş fi crezut iniţial mi s-a oferit ocazia să citesc o alta scrisă însă într-o altă manieră şi pe o temă total diferită faţă de ceea ce-am putut întâlni în Ai toată viaţa înainte.

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

În ciuda aparenţei pe care o lasă, per ansamblu Clar de femeie nu este o carte de iubire, cu toate că s-ar putea spune că are în textul său suficiente elemente încât să poate fi numită aşa.

Când două disperări se întâlnesc , pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice... Ea se numeşte Lydia, el - Michel. Întâmplarea se face să se ciocnească atunci când el coboară dintr-un taxi. Profită de ocazie şi intră împreună în cea mai apropiată cafenea lăsând întâmplarea să le dirijeze vieţile. De-a lungul textului li se prefigurează începutul cu încetul identitatea: fiecare a pierdut într-un fel sau altul persoana pe care o iubea aflându-se acum în plasa disperării, prinşi în cursa singurătăţii. Îşi dau însă seama de un adevăr colectiv: E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire. Capătă însă speranţa că ar putea merge împreună, că şi-ar putea regăsi ceea ce lipseşte în persoana celuilalt. Că ar putea pleca la Caracas, oriunde n-ar mai suna telefoanele, oriunde ar putea uita ceea ce i-a făcut defapt să se întâlnească. Faptul că lasă ceva în urmă. Ajung însă cumva să se iubească, dacă ceea ce ia naştere între ei s-ar putea numi iubire.

Faptul că întreaga carte se reduce a fi, într-o mai mică sau mai mare măsură, alcătuită din dialogul celor doi (cu vagi intervenţii ale altor câteva personaje), îi relevă până la urmă semnificaţiile. Cei doi se află la limita degradării spirituale şi a neîmplinirii în dragoste; fiecare a pierdut ceea ce iubea, fiecare accede neîncetat la trecutul memorabil. (...) iubisem prea mult ca să mai fiu în stare să trăiesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolută, organică: tot ce făcea din mine un bărbat era la o femeie, mărturiseşte Michel. Astfel se refugiază în prezenţa Lydiei, în posibilitatea convieţuirii cu ea. Nimic nu merge însă până la capăt; poate că defapt le lipseşte curajul de a se detaşa de trecut.

Una dintre ideile cuprinse pe coperta a IV-a reuşeşte însă să cuprindă chiar şi ideea de ansamblu, până împreună cu finalul: Se pare că nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună - dar încercarea merită făcută. Chiar dacă drumurile ajung să li se despartă iarăşi, rămâne gândul că poate într-un alt timp se vor revedea şi-atunci se vor hotărî să-şi acorde unul altuia o şansă în plus pentru fericire. Căci nimic nu este imposibil şi aşa cum spune Michel, dar dacă într-o zi voi înceta să mai iubesc, înseamnă că nu voi mai avea plămâni. Pentru că aşa cum spuneam, iubirea e ca aerul.

Există o expresie bine-cunoscută, făcută să placă, pentru că se vrea înţeleaptă: „Mai bine să laşi focului ceva decât să pierzi tot.” Ei bine, nu, şi pe bună dreptate: focul este cel care nu se stinge niciodată. Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstince, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puţin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi...

Nota mea: 9. De ce am înceta oare să credem în existenţa iubirii? În puterea ei? De ce într-o viaţă plină de călătorii ne-am teme să apucăm tocmai drumul iubirii? Clar de femeie rămâne tocmai asta: o carte a posibilităţilor. Şi mai presus de orice, o carte a unei iubiri ce se naşte în viitor, se conturează în prezent, dar îşi află toate bazele într-un trecut ce nu-i aparţine.

Am mai citit:

• Ai toată viaţa înainte

Ai toata viata inainte

Romain Gary - Ai toata viata inainte

Cărţile din colecţia Cotidianul prezente la mine în bibliotecă continuau să-şi crească numărul fără ca eu să intervin puţin în ordinea lor. Aşa se face că am scos din raft cartea ce purta numărul unu şi m-am apucat de lectura ei. Faptul că acesta se numea chiar Ai toată viaţa înainte rămâne o simplă coincidenţă, ce s-a dovedit a fi însă binevenită în contextul timpului pe care-l trăiesc. Recunosc că atunci când m-am apucat s-o citesc nu aveam aşteptări, asta datorându-se bineînţeles şi faptului că nu mai ştiam nimic despre autor şi pentru că nu mai citisem nimic de el.

Însă iată că m-am trezit în mâini cu o carte ce m-a fascinat încă de la primele pagini. Ea relatează povestea lui Mohamed, sau mai pe scurt Momo, un copil musulman crescut de către madam Roza, o forstă prostituată ce la vârsta bătrâneţii s-a reprofilat pe crescutul "copiilor de curvă" ce-i sunt daţi în primire atunci când sunt aduşi la viaţă accidental şi mamele nu-şi pot permite să le poarte de grijă. Acestea este aşadar istoria lui Momo, arabul ce-şi rememorează copilăria petrecută în mijlocul unei lumi alambicate, nepotrivite pentru un copil. Cartierul Belleville din Paris, un loc notoriu pentru categoriile rău-famate ale oraşului, adăposteşte imigranţii veniţi din Africa şi Orientul Apropiat, ce în lipsa unui venit constant se dedau furtului, prostituţiei şi altor astfel de activităţi josnice.

Momo trece însă în ritmul său prin agitaţia acestei lumi. În primul rând, el este cam singurul ce se bucură de sfaturile madam-ei Roza, ce-l îndeamnă la o viaţă cinstită şi morală. Dealtfel, Momo este preferatul femeii, cel în care ea îşi pune speranţele că o va ajuta în ultimele clipe ale vieţii. Pentru asta alege chiar să nu-i mărturisească copilului vârsta reală, păstrându-l simbolic tot mai mult pe domeniul copilăriei pentru ca, odată maturizat, acesta să n-o părăsească. Pe de altă parte el este continuu preocupat de propria identitate, motiv pentru care nu ezită să facă apel şi la metode subversive pentru a afla informaţii legate de proprii părinţi sau de vârsta sa, informaţii pe care madam Roza pare că le ascunde cu înverşunare. Nici chiar atunci când fiind pusă în faţa faptului aproape împlinit, când domnul Yusuf Kadâr vine în căutarea fiului său, ea nu îl recunoaşte pe Mohamed ca fiind copilul cu pricina, temătoare asupra faptului că s-ar putea să piardă singura persoană pe care o iubeşte şi care o iubeşte. El este conştient în acelaşi timp de persoanele pe care le simpatizează şi care îl plac. Face astfel dese aprecieri pentru tanti Lola, un travesti, fost boxer, ce-i ajută cu bani atunci când profitul scos de pe urma creşterii copiilor se reduce la zero atunci când Madam Roza se dovedeşte incapabilă de a mai avea grijă de copii. În ciuda inadaptării cu viaţa, Tanti Lola se arată o persoană prietenoasă, gata a sări în ajutorul prietenilor atunci când situaţia i-o permite. Unul dintre motivele cărţii pare a se rezuma aici: oamenii aflaţi la limita societăţii se dovedesc poate chiar mai buni decât ceilalţi, atunci când stai să arunci o privire singulară asupra lor.

Pe de altă parte, madam Roza este prototipul personajului surprins în mai multe etape ale vieţii şi personalităţii sale. Dacă la început este descrisă ca fiind preocupată de propria afacere şi de banii ce i se datorează pentru creşterea copiilor, până în final se dovedeşte a fi o persoană sentimentală, ataşată spiritual de Momo. În ciuda statului de "mamă vitregă", ea se dovedeşte protectoare şi grijulie la adresa lui Momo, copilul preferat.

Ceea ce este remarcabil la această carte este tocmai stilul în care este scrisă. Poate că trebuie ca autorul să fi avut un simţ al realităţii extraordinar pentru a fi reuşit să descrie cu un umor debordant o lume oarecum izolată în ea însăşi, în care cuvinte precum "curvă", "proxinet", "găoază" se îmbină cu lecţii de viaţă bine construite şi chiar foarte bine plasate în contextul cărţii. Este uimitor cum uneori te bufneşte râsul printre rânduri, te apucă entuziasmul în faţa unor imagini bine construite, în ciuda ridicolului lor.

Am aruncat şi câteva priviri pe net. Am găsit cărţi ale lui Romain Gary împrăştiate la trei edituri diferite: Humanitas, Rao, Cartier, iar ediţia mea este un Univers din 2006. Dacă într-adevăr toate cărţile lui se ridică la nivelul acesta atunci ar fi meritat o serie de autor. Am să profit de următoarele ocazii pentru a-mi mai cumpăra cărţi de-ale lui deoarece am un oarecare presentiment că nu voi fi dezamăgit.

Nota mea: 10. Pentru că îmbină umorul cu subiectele acute ale omenirii într-un mod excepţional. Pentru că este o lectură binevenită ce te binedispune, plăcută. O carte scrisă cu vervă. O recomand cu toată căldura.