Straini

Taichi Yamada – Străini (în original: Ijintachi Tono Natsu), Editura Humanitas Fiction, 2007, Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Pe de o parte, ţin să precizez de la început, că cea mai atractivă parte la cartea asta mi s-a părut coperta. De altfel chiar datorită copertei a şi ajuns la mine în bibliotecă pentru ca mai apoi s-o extrag de acolo şi să o citesc. Dintr-un anumit punct de vedere este un roman destul de bolnăvicios, aşa cum uneori am impresia că doar japonezii ar putea scrie – deşi nu cred asta general valabil… Pe scurt s-ar putea spune că în principiu Străini este un roman care investighează întrepătrunderea dintre două planuri contradictorii: lumea celor vii şi a celor morţi. Mai mult de atât mie nu prea a reuşit să-mi transmită. Un scenarist care se desparte de soţie întâlneşte în blocul în care credea că este singurul locatar, o femeie misterioasă împreună cu care dezvoltă o semi-relaţie. Simptomele unei slăbiri în plan fizic nu sunt remarcate decât de ceilalţi oameni cu care interacţionează. Mai mult, îşi reîntâlneşte părinţii morţi de foarte mult şi începe să-i viziteze frecvent. Cartea nu excelează aproape în nimic: stilul monoton, cam inexpresiv, acţiunea care pe mine n-a reuşit să mă facă să simt ceva deosebit, un fel de ceva ce s-ar fi vrut a fi o poveste fantastică dar care mie mi se pare un fel de eşec… Poate pe unii i-ar putea prinde cumva în şirul poveştii şi le-ar plăcea dar eu sigur n-am câştigat nimic de pe urma lecturii ei.

Primeşte din partea mea nota şapte. Nu este totuşi un roman ilizibil, se parcurge uşor, şi nu este totuşi atât de rău încât să nu treacă testul dreptului de a fi citit. Mie însă mi s-a părut cam previzibil. Totuşi unora s-ar putea să le placă…

Kafka pe malul marii

Haruki Murakami – Kafka pe malul marii, Editura Polirom

În ciuda scepticismului meu în ceea ce-l privea pe acest domn Murakami trebuie să recunosc că de mult timp nu mai citisem o carte care să mă prindă atât de bine în lumea ei şi al cărei stil şi tensiune să mi se pară debordante. Nu ştiu ce anume din cartea asta m-a făcut să empatizez atât de mult cu ea, să o îndrăgesc, să citesc până mult trecut de miezul nopţii până când ochii mi se închideau de-a dreptul în lupta pe care trupul meu o dădea cu orele târzii ale nopţii.

Ca stimulent al lecturii mi-a plăcut şi am apreciat alternanţa capitolelor întrucât Murakami alege să ne prezinte două poveşti distincte a două personaje distincte (cel puţin aşa cum ne pare într-o prima fază) printr-o fluctuaţie la nivelul capitolelor consecutive. Pe de o parte îl avem în atenţie pe Kafka Tamura, persoajul care dă chiar numele romanului, un adolescent de cincisprezece ani, un tip destul de interesant încât să mă fi făcut şi pe mine să-mi doresc să împrumut puţin din stilul lui de viaţă. La vârsta pe care o are Kafka merge la sală pentru a-şi lucra trupul, are grijă de sănătatea sa, nu bea acidulat pentru a nu-şi strica dinţii. Cum să nu-l simpatizezi, cum să nu-ţi doreşti să-l cunoşti şi să-ţi fie prieten? Plus că este şi-un mare pasionat de lectură, ceea ce-l face cu atât mai mult un adolescent special. Kafka este tipul de personaj aflat în căutarea originilor prin intermediul călătoriilor iniţiatice, este copilul revoltat pe părinţi (pe tatăl care nu-i acordă atenţie), este persoana aflată în căutarea unei libertăţi proprii, autodefinite. El pleacă de acasă pentru a fugi de tatăl ignorant şi în acelaşi timp pentru a-şi regăsi mama şi sora pierdute undeva în misterele unui trecut tulbure.

Cealaltă poveste a cărţii este a lui Satoru Nakata, un bătrânel care are capaitatea de a vorbi cu pisicile, dar care este prezentat mai mult din punctul de vedere al lipsurilor pe care le deţine. Un eveniment straniu din copilărie îi răpeşte capităţile capacităţile intelectuale, precum şi cunoştinţa de a scrie şi de a citi.

În încercarea mai mult inconştientă de a scăpa din propriile vieţi folosind pretextul fugii de un lucru uman, ambele personaje trec prin evenimente şi întâlnesc persoane care le schimbă cursul destinului prin însăşi ambiguitatea de care dau dovadă. N-ar fi de mirare că majoritatea personajelor sunt de această natură. Oshima, băiatul cu sexualitate ambiguă care-l ajută pe Kafka în aventura lui, doamna Saeki – proprietara bibliotecii unde se refugiază Kafka, Sakura – fata pe care Kafka o întâlneşte în autobuz, iar apoi personajele din povestea lui Nakata: Hoshino, şoferul de camion cu care se împrieteneşte, aflat în căutarea unui lucru misterios, Johnny Walker – personajul aparent negativ al romanului, cât şi Colonelul Sanders, imaginea atât de cunoscută a lanţului de restaurante KFC, toate acestea, prin prisma raportării lor la personajele cheie îşi întregesc misterul în timp ce acţiunea nu pare a se clarifica pe măsură ce avansează ci se adânceşte tot mai mult într-un obscur care totuşi nu lezează violent atenţia cititorului.

Şi pe măsură ce ne adâncim în tainele poveştii cu atât ni se pun în faţă nişte semne de întrebare a căror elucidare se pare că ne rămâne nouă. Mă refer aici la posibilele relaţii de rudenie dintre Kafka şi doamna Saeki şi Sakura, la întrepătrunderea de egouri Kafka-Nakata precum şi la mai mult decât misteriosul “Băiat numit corbul”…

Romanul împrumută vizibil mai multe teme şi motive din patrimoniul universal: motivul Oedipian, suflete pereche, existenţa unei identităţi androgine, călătoria iniţiatică, adevărul revelat într-o lume mai presus decât realitatea. Şi cu toate astea se obţine în final un basm fermecător, o poveste bine scrisă, impresionantă, febrilă. A fost una din lecturile cele mai “strânse” din cursul anului ăsta, un farmec livresc. Tot nu am încredere totală în Murakami dar în mod clar îşi primeşte un plus considerabil din partea mea. Cât despre carte… un 10 fără dubii.

Kitchen

Banana Yoshimoto - Kitchen, Editura Humanitas, 2004, Traducere de Irina Holca

Nu ştiu de ce am impresia că pe lângă timpul de scriitură oarecum brută, redusă la strictul necesar, japonezii par a avea o afinitate şi pentru subiectele cu un plus de exotism.

Aşa se face că am extras din bibliotecă, din considerente motivate de lipsa de timp şi de atenţie, una dintre cele mai subţirele cărţi pe care le-am putut găsi. Avea pe ea şi o recomandare ce spunea simplu: O meditaţie japoneză despre destin şi iubire. Ceea ce-am găsit în interiorul cărţii nu e foarte departe de aceste cuvinte.

Kitchen este povestea stranie a trei personaje: Sakurai Mikage, Yūichi Tanabe şi Eriko Tanabe.

Povestea este relatată într-o manieră subiectivă, din perspectiva lui Mikage, o tânără orfană căreia îi moare şi ultima rudă, bunica. Acest eveniment o face să-l cunoască pe Yūichi, un tânăr de la aceeaşi facultate cu ea, ce întâmplător era un foarte bun prieten al bunicii, ce obişnuia să-i livreze flori în timpul vieţii.

Titlul este totodată elementul de legătură al întregii cărţi: bucătăria este cea care încă realizează o legătură reală între lume şi Mikage. Bucătăria este paradisul ei pe pământ, spaţiul în care se destinde şi scapă de toate celelalte griji. În bucătărie se refugiază şi după decesul bunicii, şi tot bucătăria o convinge să accepte invitaţia de a se muta în casa familiei Tanabe, la propunerea lui Yūichi. Aici o cunoaşte pe Eriko, mama lui Yūichi, a cărei identitate este una revelatorie: Eriko este de fapt tatăl lui Yūichi, după ce şi-a făcut schimbare de sex în urma morţii copleşitoare a adevăratei mame. El şi-a asumat însă noua identitate ca pe un fel de reconciliere cu soarta, mergând până într-acolo unde preia rolul mamei pentru tânărul Yūichi.

Întreaga viaţă a lui Mikage se învârte însă în jurul gastronomiei şi al bucătăriei: gătitul este singura îndeletnicire ce-o mai binedispune şi ce-i permite să se destindă cu adevărat.

În acest fel reuşeşte să restabilească legătura cu Yūichi într-un timp în care, şi după moartea lui Eriko, destinele par a se spulbera sub trecerea incontrolabilă a timpului.

Al doilea text cuprins în acest volum, intitulat Lumina lunii, are ca temă destinul uman şi posibilitatea existenţei unei legături între oameni şi lumea spiritelor în cazul existenţei unor sentimente puternice.

E cumva acelaşi tip de proză japoneză ce mi-a mai fost dat să citesc: sobrietate lexicală, acţiune compactă, folosirea descrierilor. Pot spune că mi-au plăcut, că a au fost două poveşti interesante, pline de subînţelesuri, uşor de citit. Primeşte nota 8.

Jurnalul unui bătrân nebun

Junichiro Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun

Acest roman al lui Junichiro Tanizaki s-ar înscrie cumva în rândul acelora ce se scriu mai mult sub puterea sufletului, decât a aceleia a minţii. Aparent nu am de ce să susţin asta deoarece Jurnalul unui bătrân nebun nu dă dovadă de puritatea pe care am preţuit-o la Alexis, în Maitreyi sau în Invitaţie la vals. Fiind scris în maniera unui jurnal datând între 16 iunie şi 7 februarie, anul următor, acest roman surprinde problematica senectuţii din perspectiva unui bărbat japonez aflat în ultimul an de viaţă, cuprins de bolile bătrâneţii şi de gândurile trepidante ce-l fac încă să acorde vieţii un interes.

Pe langă evenimentele cotidiene pe care este nevoit să le trăiască, bătrânul în cauză dezvoltă o pasiune pentru Satsuko, soţia fiului său, ce pare că-i răspunde avansurilor bătrânului senil, nu însă suficient încât să nu-şi dea seama şi de legătura din afara căsătoriei a femeii asupra căreia el însuşi îşi arunca privirile. Jurnalul unui nebun este mai mult un roman descriptiv al vieţii unui bătrân decât unul analitic, scris din viziunea mai mult decât realistă a senectuţii. Finitudinea, aşa cum pare şi normal în acest caz, o constituie moartea descrisă prin notele personale ale fiicei bătrânului...

Recunosc că mi s-a părut interesantă această carte, în ciuda celor câteva puncte în minus pe care totuşi i le-am găsit. Îi acord nota 8 pentru că merită citită şi chiar dacă nu impresionează, nu se face uitat atât de uşor.

În căutarea oii fantastice

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.