Scrisori catre fiul meu

Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, 2008

A fost prima carte pe care am citit-o de-a lui Gabriel Liiceanu şi per ansamblu mi-a plăcut cu toate că pe alocuri o mai dă în diverse cu diferite lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce-şi propune cartea

· Pare a fi cartea unei conştientizări şi a nevoii de a da mai departe revelaţia pe care ai trăit-o. Nu ştiu în ce măsură Liiceanu a fost un tată model dar în aceste „scrisori” se vrea cel puţin un tată asumat, unul care are misiunea de a-i transmite fiului calea bună pentru acesta

· Unele trăiri prezente în carte sunt destul de interesante, mi-a plăcut într-o mare măsură întâmplarea cu biserica de negri

· Nu ştiu în ce măsură în alte cărţi se găseşte un Liiceanu filosof dar în mod sigur aici a făcut nişte concesii şi a ales să fie un om sincer şi să revină, pe cât posibil, la amintirile care l-au marcat

Mai mult doar nişte citate:

„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.”

„Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare.”

„Tot secretul scrisului stă în capacitatea de a rămâne cât mai mult în sosul propriei sale idei. Grav este nu dacă piezi ideea, ci starea în care ai intrat ca să o poţi exprima.”

Nota mea: 8,5. Până la urmă nu e mare filosofie, un tată are câteva lucruri de spus fiului lui şi o face extins, prin intermediul unei cărţi. Nu sunt decât revelaţiile unor trăiri, conştientizarea unor lucruri trăite, înfăţişarea unui adevăr în care tatăl a ajuns să creadă. Dar sunt spuse binişor şi cu sinceritate, ceea ce poate oferi un plus cărţii. Mi-a plăcut.

Orbitor. Aripa dreapta

Mircea Cărtărescu – Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007

Despre ultimul volum al Orbitorului s-ar putea spune iarăşi atât de multe încât mi-aş epuiza cuvintele şi toată puterea încercând să spun ceva cuprinzător. În plus, n-am eu puterea de a judeca un roman mai mult de a spune dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-a plăcut? Puţin spus! Iar asta se poate deduce şi din ceea ce am scris referitor la volumele anterioare. Din multe puncte de vedere sunt doar un cititor neavizat ce se aventurează într-o mlaştină de cuvinte....

Ce este sau ce reprezintă Orbitorul pentru mine? În primul rând, încă (după citirea tuturor celor trei volume) un mare mister. Mi-ar mai trebui încă ceva lecturi suplimentare ale tuturor volumelor pentru a reuşi să las la o parte uimirea şi acapararea produse de prima lectură pentru a-mi creea o impresie cât-de-cât obiectivă în ceea ce priveşte strict materialul din care este alcătuit romanul.

Aripa dreaptă reuşeşte, fără a fi o concluzie, să încheie cât se poate de bine fantastica lume a Orbitorului şi să lase impresia în acelaşi timp că deschide o altă lume. Foarte bine realizate pasajele referitoare la revoluţie – de altfel Aripa dreaptă reuşeşte să fie într-o măsură destul de mare un roman al Revoluţiei Române, al schimbării în context istoric suferite de România într-o iarnă – scriitorul apelând la adevărate hiperbole pentru a obţine descrieri şi imagini pline de expresivitate (Revoluţia reprezentată sub forma unei fete).

...

Dar iată cum pentru că n-am scris toate astea la timpul potrivit, imediat după ce am terminat de citit, deja trebuie să fac un mare efort pentru a reuşi să spun ceva clar. Mi-au mai rămas în mine scenele cu prinţul polonez, strămoş al tătălui lui Mircea, legate de povestea sa de dragoste, şi fascinanta, cerebrala, tulburătoarea sarcină a lui Herman, şi tulburarea mamei în faţa televizorului privind Revoluţia. Toate astea au ceva aparte, ceva care se remarcă a fiind cărtărescian, ceva ce nu-ţi lasă dubii. Iar asta este indubitabil un lucru bun. N-ajungi să pricepi cu adevărat talentul autorului decât după ce te trezeşti din visul numit Orbitor, din căderea din viaţă pe care ai suferit-o adâncindu-te între aceste pagini, în această lume.

Asemenea, nota 10, pentru că se poate. Şi pentru toate cele trei volumele un 10+, un zece luminos şi strălucitor, un zece orbitor.

Orbitor. Corpul

Mircea Cărtărescu - Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, 2007

După o altă întârziere apreciabilă revin pentru a aduce în discuţie al doilea volum din fortăreaţa de cuvinte, din Marele Zid ce se constituie a fi, din punctul meu de vedere, Orbitorul. Am scris aici despre Aripa stângă şi despre impresiile pe care mi le-a lăsat. Ei bine, după lectura Corpului ele nu mi s-au schimbat deloc, ba mai mult au continuat să se depună constant, pagină cu pagină. În acest al doilea volum Mircea Cărtărescu continuă magistral povestea lui Mircea şi a părinţilor săi, Maria şi Costel, pătrunde tot mai adânc în trecutul şi originile lor şi creează impresionant o poveste de dragoste ce-l are ca victimă pe Herman, Herman cel ce pare că deţine adevărul absolut. În rest ne afundăm tot mai mult în tainele unei lumi livreşti nemaipomenite, unui univers ce trăieşte în acelaşi timp cu noi şi care totuşi este diferit.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când privesc retrospectiv asupra frazelor parcurse din Orbitor aproape că mă apucă uimirea în faţa gândului că într-adevăr am citit tot ceea ce se află în urmă. Până la urmă rolul acestei însemnări nu mi se pare a fi decât acela de a marca citirea cărţii, şi nu de a face o cronică asupra ei. A vorbi despre un singur volum din Orbitor ar însemna să foloseşti mai multe cuvinte decât cele din care alcătuit chiar el, să scrii despre Orbitor ar însemna să scrii o nouă carte cu acelaşi veşnic personaj, Mircea, o carte ce-ar trăi pe o brană paralelă, într-un univers fără limite şi fără legi.

Drept pentru care, dacă vreţi într-adevăr motive pentru care ar trebui să citiţi Orbitorul, nu v-aş spune decât unul singur: pentru a regăsi puterea de a privi lumea dintr-o altă perspectivă. Iar după ce l-ai citit descoperi o groază de alte moduri de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău pentru că, sub o conştiinţă aprinsă, se întâmplă atâtea. Acest al doilea volum nu face decât să prelungească tentaculele firelor narative create de primul, să încarneze personajele între coperţile imaginare între care se înghesuie toate cele trei volumele.

Ajung tot mai mult la concluzia că am citit nu un roman, nu cartea unui scriitor român, ci marea enciclopedia a unui univers uitat nu în depărtare ci chiar înlăuntrul nostru, pitit lângă suflet. Orbitorul are puterea de a scoate din noi toate visele stranii şi neînţelese şi de a le conferi înţelesurile uitate.

Aceeaşi notă, în afară de care n-ar putea exista alta: 10.

Am mai citit:

• Orbitor: Aripa stângă
• Levantul
• Gemenii
• Mendebilul
• REM
• De ce iubim femeile

Orbitor. Aripa stanga

Mircea Cărtărescu - Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, 2007

Cele trei volume ale Orbitorului stau în biblioteca mea încă din vara anului trecut. Între timp le mai scoteam ocazional pe toate trei, îmi mai treceam degetele peste coperţile ce mă fascinau şi mă mai încumetam să citesc câteva fragmente, câteva rânduri rânduri dispersate. Abia peste un an, adică în vara lui 2008, m-am încumetat să iau primul volum, Aripa stângă, pentru a-l citi cu adevărat simţind poate că a trecut suficient timp în care tensiunea cărţii, a foilor de hârtie, a literelor, pentru a mă putea arunca în lumea fascinantă a Orbitorului.

Textul aglomerat, densitatea narativă, lipsa dialogului cât şi fragmentarismul ar putea convinge un cititor fără prea multă voinţă să renunţe încă de la primele pagini. Asta pentru că Orbitor nu este un roman de citit, nu este un roman împreună cu care să-ţi laşi timpul să treacă. Ba chiar, după ce-am trecut puternic prin trupul lui, chiar ajung să mă îndoiesc c-ar fi cu adevărat un roman. Nu pot să treacă pe lângă mine gândul că Orbitorul ar fi chiar o viaţă de om, o fiinţă vie, c-ar fi chiar un fluture viu, puternic colorat, ce dă din aripi şi se înfige devorator în trupurile noastre hrănindu-se cu gândurile şi iubirile noastre.

În momentul în care încerc să scriu toate astea, să scriu câteva cuvinte despre Aripa stângă, sunt trecut deja de jumătatea celui de-al doilea volum, Corpul. Şi tot mai mult, tot mai mult, cu fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare volum pe care le citesc şi privesc puţin în urmă, către sufletul cărţii pe care l-am lăsat în urmă, mi se pare incredibil un singur om, cum un om a putut să scrie toate astea. Mi se pare chiar incredibil cum am putut eu să citesc toate paginile din urmă, cum am rezistat, cum am avut puterea să rezist în faţa unei lumi fascinante, fascinante şi iar fascinante, unei lumi onirice, unei lumi ridicate din istorie, din străzile unui Bucureşti pe care astăzi nu-l mai percepem la modul cărtărescian, unei lumi ridicate din percepţia unui copil şi din munca asiduă a tuturor neuronilor din creierul Scriitorului, ce este întodeauna unul singur.

........................................................

Este a nu ştiu câta oară când deschid editorul de texte pentru a continua să vorbesc despre Aripa stângă şi despre Orbitor în general şi mă tot lovesc de o mare neputinţă. Nu găsesc ce-aş putea spune cuprinzător, cât de cât ok faţă de textul avut în discuţie mai ales că între timp am terminat şi Corpul, ceea ce-mi îngreunează cu atât mai mult încercarea de a mă concentra asupra primului volum. Despre ce-aş putea vorbi? Despre Mircea? Despre Maria şi Costel? Despre Herman? Despre locotonentul securist Stănilă Ion? Despre blocurile de pe Ştefan Cel Mare? Despre Bucureşti? Cum aş putea să mă concentrez în încercarea de a diferenţia un singur element din marea lume care se constituie a fi Orbitorul? Sunt incapabil, total incapabil şi tremur în faţa acestei cărţi. Nu o povestesc pentru că nu se poate povesti şi nici nu o recomand pentru că nu este o carte pe care s-o citeşti la recomandare. Mi se pare că Orbitor, şi implicit Aripa stângă, se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare.

Zece. Zece. Zece.

Fric

Ştefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003

A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.

În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.

În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.

Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.

Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.

Lorelei

Ionel Teodoreanu - Lorelei

Iată că am reuşit să duc la capăt şi lupta cu acest roman a cărui lectură a constat, oarecum nejustificat, în trei săptămâni de aşteptare continuă a ultimei pagini, cu toate că n-aş putea spune că romanul de faţă este unul prost. Este scris însă într-un stil fin şi preocupat de esenţa scriiturii ce-i conferă pe de o parte calitatea literară însă pe de altă parte îi răpesşte posibilul entuziasm pe care un cititor i l-ar putea acorda.

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei. Lorelei este defapt avatarul scriitoricesc al Luciei Novleanu, pe care i-l atribuie Gabriela Nei, prietena ei cea mai bună atunci când îi descoperă înclinaţiile şi talentul artistic. În ce măsură este însă Lucia Novleanu, alintată Luli, cu adevărat un scriitor, rămâne un fapt discutabil ţinând cont că scrierile sale se ruzumă la intimităţi, nefiind niciodată scoase în faţa unui public mai larg. Prietenia dintre cele două datează încă de pe băncile şcolii, când copila Luli-Boy o vizitează pe Gabriela la clasele mai mari la care aceasta învaţă. Un timp sunt despărţite, când Gabriela îşi urmează studiile la Bucureşti, după care revine în Galaţi (oraşul lor de proveninenţă), unde o găseşte pe Luli schimbată păstrând doar unele trăsături fizice din prietena ei din copilărie, aflată acum în pragul Bacalaureatului pentru care se pregăteşte. Doar că în timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leşinat în tren, fără a avea cunoştinţă de identitatea acestuia, pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitorul şi profesorul universitar, prezent în oraş pentru a prezida comisia examenului de Bacalaureat. În urma episodului din tren el se îndrăgosteşte instant de tânăra ce-i sărise în ajutor, pe care ajunge să o revadă printre băncile şcolii, printre fetele ce-şi susţin examenul la Limba şi Literatura Romană. Îşi artă slăbiciunea pentru Luli favorizându-le pe toate. Legătura creeată între ei se lărgeşte rapid, astfel că în patru zile Catul Bodan se prezintă în faţa domnului Novleanu, tatăl Luciei, pentru a-i cere mâna fetei, cu care se căsătoreşte în cel mai scurt timp. Singura afectată direct de această ştire este însă Gabriela, ce dezvoltase şi ea în secret o pasiune pentru ilustrul scriitor.

După căsătorie începe o altă etapă a vieții lor. Catul Bogdan împreună cu tânăra lui soție se mută la Iași iar apoi pornesc într-o călătorie ce durează un an în care au parte de aventura vieţii lor. Se întorc însă apoi în Iaşi, unde profesorul universitar constată că nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. Se simte acum aflat la o răspântie decisivă: între mult-iubita lui soţie, între postul de profesor şi între talentul de scriitor, ce par că-l solicită toate. Oscilează periodic între acestea fiind uneori adus cu picioarele pe pământ de către Nathan Saabetai, prietenul şi ajutorul său, personaj simbol al echilibrului şi înţelepciunii. Adevărata sa nelinişte începe atunci când primeşte unele scrisori semnate de o oarecare Lorelei, încărcate de talent şi emoţie, cărora le cade uşor pradă fără a şti că sunt defapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, acum profesoară în Braşov. În momentul în care vizita acesteia este iminentă iar soţul său îi vede scrisoarea Gabrielei, Luli ăşi dă seama că Lorelei, tizul său literar, se întruchipează acum în Gabriela, şi invers, aşa cum probabil că-şi închipuie Catul Bogdan. Însă chiar în ziua sosirii Gabrielei are loc marea nenorocire, când în urma unui accident chirurgical Luli moare. Cu toate că deşi neconsolat şi cu un mare spaţiu în inimă, Catul Bogdan se căstoreşte cu Gabriela, femeia de ale cărei scrisori fusese fascinat. Fiind însă nefericit alături de aceasta şi aflându-i adevărata identitate a misterioasei Lorelei începe să scrie romanul vieţii sale. Când nu mai poate rezista se întoarce la Galaţi, însingurat, şi se oferă Dunării, ca un ultim sacrificiu pe care l-ar mai putea face.

Întorcându-mă la esenţa şi scriitura romanului n-aş putea să-i reproşez autorului decât ce i-au reproşat şi contemporanii: încărcatura metaforică ce transformă textul dintr-un roman într-un lung poem epic, ceea ce-i îngreunează cu mult lectura. În rest povestea nu mi se pare a avea ceva nepotrivit, constituind o experienţă bună în rândul lecturilor mele. Se vede preocuparea autorului pentru calitatea scriiturii precum şi efortul depus pentru realizarea acesteia.

Nota mea: 8. Primeşte 8 doar pentru timpul pe care mi l-a consumat, întrucât nu-i găsesc foarte mari inadvertenţe la nivel de conţinut. Recomand însă citirea acestui roman în timpul unei vacanţe, când timpul şi aerul o permit, şi când cititorul îşi poate permite relaxarea de a se bucura de puterea metaforei lui Ionel Teodoreanu.

Levantul

Mircea Cărtărescu - Levantul

Pot afirma de la bun început că Levantul mi s-a părut, în timpul celor două zile pe care i le-am alocat, o adevărată delectare. Nu ştiu ce-aş putea spune acum încât să fiu suficient de cuprinzător în idei pentru a exprima pe de-a-ntregul valoarea acestei cărţi.

Aşa cum poate ştie orice cititor cu o cultură de bază, Levantul este a doua epopee scrisă în literatura română, succedându-i-se Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu. Însă Levantul nu se limitează a fi doar o epopee şi atât, căci astfel nu mi-ar fi creeat niciun interes. Aşa cum iarăşi se ştie, Levantul face trecerea între creeaţia lirică a lui Mircea Cărtărescu şi proza sa fascinantă.

Cartea, printre altele, relatează călătoria într-un dirijabil a lui Manoil, personajul principal, ce porneşte din Levant, un ţinut mitic oriental poziţionat cumva la limita atât culturală cât şi geografică dintre Turcia şi Grecia, pentru a salva Tarile Romane de sub domnia lui Voda, un conducator autoritar. De-a lungul călătoriei, asemenea basmelor populare, el îşi găseşte treptat diferiţi parteneri de călătorie ce-l vor ajuta pe parcurs, ultimul dintre ei fiind însăşi naratorul.

Mi se pare extraordinar procedeul pe care Cărtărtescu îl foloseşte prin care se introduce pe sine în cadrul textului, prin care face referiri la propra sa viaţă. Îmi rămân astfel în minte rândurile în care vorbeşte despre Cristina, soţia sa, şi despre Ioana, fiica (pe care am avut ocazia s-o cunosc la unul dintre concursurile de poezie ceva mai normale ce se organizează prin ţară)...

Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

Limbajul este unul arhaic, însă nu îndeajuns pentru a descuraja posibilul cititor.

- O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
- Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
- Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?

Levantul este de asemenea o lectură extraordinară şi pentru iubitorii de literatură română, datorită numeroaselor referiri la poezia modernă şi reprezentanţii ei.

Închei această scurtă prezentare printr-un fragment ce recunosc că mi-a plăcut în mod deosebit şi căruia i-am găsit numeroase interpretări...

Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!

Nota mea: 10. Pentru că este puţin probabil să mai ajung să citesc vreodată ceva asemănător, pentru că m-a fascinat şi-a mi-a deschis orizonturile minţii către lumi minunate... Oh, Levant, Levant fericie, cum nu simţi a mea turbare...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul
• Gemenii

Demiurgul cel rău

Emil Cioran - Demiurgul cel rău

Demiurgul cel rău, publicată de editura Humanitas, cuprinde cinci secţiuni: Demiurgul cel rău, Noii zei, Paleontologie, Întâlniri cu sinuciderea, Neizbăvitul, Gânduri sugrumate. Ideile pe care Cioran le propune sunt în general pesimiste, înclinate spre finitudine decât spre evoluţie... recunosc că mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, în ciuda mesajului negativ pe care l-ar fi putut îndrepta asupra mea. Nu este chiar literatură, însă asta nu constituie o problemă... Filosofia ne ajută şi ea să căpătăm experienţa învăţării şi ce altceva dacă nu conştiinţa înţelepciunii....?

Citate:

"Nu se dau bătălii în numele unui regret"

"Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate."

"Ce-i foloseşte omului să dobândească lumea, dacă îşi pierde sufletul?"

"Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun."

"Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda."

"A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat."

"E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit."

Nota mea: 9. Este o carte care merită citită şi din care avem ce învăţa. ... atât timp cât nu luăm în calcul îndemnurile mai mult sau mai puţin directe referitoare la sinucidere...

Invitaţie la vals

Mihail Drumeş - Invitaţie la vals

Câteodată te simţi obligat pur şi simplu să citeşti vreo carte anume, câteodată vine cineva şi-ţi pune cartea în mâini şi-ţi impune s-o citeşti. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Invitaţie la vals. Nevoit fiind deci să o citesc trebuie să recunosc acum că a meritat pe deplin. Şi gândindu-mă mai bine observ că această carte trebuie neapărat citită acum, când eşti tânăr, şi când ai ce să înveţi din ea. Iubirea dintre Tudor şi Mihaela, deşi nu este atât de exotică precum cea dintre Allan şi Maitreyi, se extinde în plan universal, prinzând cititorul în plasele ei. Este o poveste care are de toate: iubire cu nemiluita, gelozie, despărţiri iar în cele din urmă moarte. Este o carte ce se trăieşte mai mult decât se citeşte. Este o carte ce se simte odată cu fiecare cuvânt. Mă bucur că am citit-o acum, când chiar simt că a fost momentul potrivit. Invitaţie la vals mi s-a părut a fi o carte exuberantă şi chiar dacă nu excelentă din punct de vedere literar, suficient de motivantă pentru un tânăr ce-şi doreşte să se bucure de viaţă.

Nota mea: 10. O recomand tuturor tinerilor şi nu numai, tuturor acelora care-şi doresc să citească o poveste de dragoste bună şi emoţionantă.

Arhanghelii nu mor

Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor

Arhanghelii nu mor a fost una dintre cărţile luate de la un Schimb de Cărţi, pe care trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu. Nu mi-a plăcut în mod deosebit iar motivul nu a fost constituit de lipsa acţiunii concrete (ce în alte cărţi nu a fost deranjantă) ci poate tocmai de acea încercare a autoarei de a transpune prezenţe şi gânduri în rememorări şi fluxuri de conştiinţă. Părerea mea e că i-au ieşit prost. Cartea este înceată, fără vreo cheie principală care să-i ofere cititorului posibilitatea de a urmări lejer logica întâmplărilor şi mesajul autoarei. Frazele bine lucrate constituie însă unul dintre punctele salvatoare ale cărţii, mai mult literare decât adresate cititorului, ceea ce din punctul meu de vedere nu-i creşte valoarea sau potenţialul de citire cu nimic. Faptul că a fost romanul de debut al acestei doamne i-ar mai ierta cumva din vina pe care i-o atribuit pentru scrierea acestei cărţi însă dacă stau să mă gândesc cărţi de debut de o valoare indiscutabilă atunci aş trece şi peste acest amănunt. Acum ar fi fost normal să expun momentele acţiunii, însă cartea nu mi-o permite. Cu excepţia unei reîntoarceri la o veche reşedinţă a vocii narative feminine, a reîntâlnirii ei cu fostul iubit şi cu actuala parteneră a acestuia (personaje ce continuă să o viziteze ocazional) şi a morţii celor doi bătrâni vecini de imobil altceva concret nu există. Repet, nu cred că ar fi fost o problemă dacă îmi oferea altceva în schimb, precum nişte idei demne de citit sau relaţii mentale solide.

Nota mea: 6. Pentru stilul lucrat.

Gemenii

Mircea Cărtărescu

Gemenii

Editura: Humanitas, 2006

Iată că pot spune liniştit că literatura română contemporană nu doar că nu e în ruine, ci chiar loveşte în plină forţă prin intermediul unor scriitori precum Mircea Cărtărescu. După ce mai trecusem prin lecturile unor alte scrieri ale sale eram într-un fel lămurit de ceea ce-mi poate oferi acest scriitor şi pot spune foarte sigur că am avut în mâini cărţi cu adevărat speciale.

Gemenii este un roman(?) întins de-a lungul a 150 de pagini 11x18 cm, adică nu foarte mare însă suficient încât să-i simţi emoţia şi să-i percepi mesajul. L-aş putea denumi un bildungsroman sau o simplă povestire fantasy însă încadrarea undeva nu cred că are vreun rost. Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în care mintea unui trup de bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă, descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii: de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze, chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut, dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...

Nota mea: 10. Trebuie să visăm, să visăm... chiar dacă asta înseamnă să ne prindem fluturi morţi în piept şi să le simţim aripile cum încep să bată nervoase...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul