Middlesex

Jeffrey Eugenides - Middlesex, Editura Polirom, 2005

În primul rând am întârziat foarte mult scriind despre cartea asta şi între timp am mai terminat încă două. În al doilea rând am să încerc să mă rezum doar la impresiile de ansamblu pe care mi le-a lăsat acest roman aproape tipic american.

Am privit Middlesex, la sfârşitul lecturii ei ca pe o carte cu sens dublu. Pe de o parte ea este povestea unui întreg neam, al familiei Stephanides, ai cărui descendenţi emigrează în speranţa unei vieţi mai bune tocmai pe malurile Americii ajungând să se stabilească în Chicago şi unde avea să se nască defapt personajul principal şi naratorul acestui roman, Calliope Stephanides. Din celălalt punct de vedere, Middlesex nu este altceva decât un roman al identităţii şi al căutării de sine în amalgamul acestei lumi în care ceilalţi nu par a distinge decât normalitatea.

Dacă ar fi să ne axăm doar pe ceea ce s-ar vrea să fie evident în acest roman atunci ne-am simţi supraîncărcaţi de fresca de familie ce se conturează în prima parte: Desdemona şi Eleutherios, bunicii celui ce-avea să devină Cal Stephanides sunt cei ce aveau să aducă pe tărâmul american mutaţia prezentă de atâţia ani în cadrul neamului. Drama, sau mai degrabă destinul, lui Cal se limitează la istoria familiei sale şi la conjuctura în care a ajuns să se nască. Mai întâi fată iar mai apoi bărbat, origini greceşti dar apartenenţă americană. Nevoit să trăiască la intersecţia unor elemente diferite: feminin-masculin, etnicitate – locul naşterii, mai apoi experimentarea primelor senzaţii contrare ale dragostei, vizualizarea luptei tacite dintre negri şi albi într-un Chicago aflat în mijlocul unei lupte pentru supremaţie. Pentru că ceea ce trebuie menţionat din start constă în trimiterea subversivă pe care o face titlul: Caliope este un hermafrodit; având o malformaţie aproape insesizabilă în momentul naşterii şi fiind crescut ca pe o fetiţă Caliope suferă marile transformări în timpul adolescenţei când nu doar că observă diferenţele care o separă de restul fetelor dar şi când într-un context de împrejurări se îndrăgosteşte de o altă fată. Mi s-au părut foarte bune paragrafele care descriau sentimentele tinerei Caliope şi încercările ei de a se transpune în ceea ce dorea să exprime. De altfel toată cartea este destul de bună în ansmblul ei.

Nu prea mai găsesc acum foarte multe lucruri de spus, per ansamblu cartea mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre jumătăţi, despre scindare în interiorul aceluiaşi om, despre regăsirea sinelui şi a unui drum în viaţă, mi-a plăcut că la Berlin Cal a părut că şi-a găsit fericirea… Se citeşte fără mari greutăţi şi este o lectură foarte plăcută. Nota mea: 9,5.

Sinul

Philip Roth - Sînul (în original: "The breast"), Editura Polirom, 2006, Traducere de Alexandra Coliban-Petre

Sînul se înscrie cumva în linia acelor texte cu o problematică existenţialistă apăsătoare. Mi se pare că de fapt, pe parcursul textului, întrebarea care se ridică cel mai puternic din drama personajului principal nu este de ce i se întâmplă toate acestea ci mai ales cum să treacă prin ele. David Kepesh, profesor de literatură, se trezeşte într-o dimineaţă nu ca un om obişnuit ci având forma unui sân. Concret, fiind un sân. Aşa cum bine se face referire şi în romanul de faţă, se poate face o analogie directă între cel puţin două texte ale literaturii universale în care eroii sunt loviţi de nedumerirea sorţii: Metamorfoza lui Kafka şi Nasul lui Gogol. Ceea ce se întâmplă apoi depinde strict de psihologia personajului şi de capacitatea sa de a face faţă unor situaţii aparent imposibile şi fără noimă.

Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să te trezeşti într-un salon de spital internat nu pentru că ai avea vreo boală periculoasă ci pentru că eşti... un sân? Un sân care nu aparţine niciunei femei, un sân liber, un sân care îţi trăieşte viaţa. Dar cine este cu adevărat acest sân? Nu este el oare chiar David Kepesh, profesorul de literatură logodit cu Claire? Drept pentru care trebuie să-şi continue cumva existenţa în condiţiile în care îi este dată, ca un sân suspendat într-un hamac într-un salon de spital.

Trăirile personajului, ale sânului, constituie a doua parte senzaţională a cărţii. Vizitele lui Claire trezesc dorinţele sexuale ale lui David. Astfel, prin atingeri şi masaj sânul îşi descoperă excitarea creată în urma atingerii sfârcului şi ajunge să considere chiar faptul de a-l fi masat ca pe un act sexual în sine.

Într-o altă etapă a resemnării cu noua identitate David Kepesh ajunge să nege însăşi realitatea. Refuzând să creadă că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un vis el speră neîncetat la o trezire la normalitate şi ajunge chiar să se considere nebun doar pentru a refuza să creadă că este cu adevărat ceea ce percepe a fi: un sân.

Spre deosebire de alte texte cu un conflict intens, cartea de faţă nu duce la nicio soluţionare. Personajul nu redevine cel cere a fost, nu recapătă corpul unui om. Pare a se resemna în cele din urmă, ca un fapt inevitabil.

Nota mea: 8. Este o lectură interesantă, de câteva ore, care te va îndemna să vorbeşti mai departe despre ea. Nu are însă profunzime încât să te impresioneze concret.

Memoriile unei gheise

Arthur Golden - Memoriile unei gheişe (original: Memoirs of a gheisha), Editura Humanitas, 2007

Bineînţeles că succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză.

Memoriile unei gheişe constituie acelaşi paradox pe care eu personal l-am mai întâlnit şi într-un alt roman monumental, şi anume Shogun, acela că am avut în faţă o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Şi dacă la James Clavell acţiunea evolua înspre o descoperire a Japoniei la Golden lucrurile stau în mare parte altfel. Aici naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face de data aceasta în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia.

Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atît, este romanul unui mister. Pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze.

Mi-a plăcut în mod expres maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. Deşi nu vorbeşte niciodată despre acest lucru mi se pare că textul continuă să sprijinite ideea de bază conţinută şi în Shogun cu toate că sunt conştient de diferenţele dintre cele două romane. Însă şi aici lucrurile par să evolueze în aşa fel încât soarta (karma) să se împlinească aşa cum a fost mai dinainte orânduită de câtre zei conform ideologiei budiste.

În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită.

Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini.

Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea virginităţii gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, virginitatea unei femei care, în zilele noastre, se pierde din prostie şi idioţenie.

Per ansamblu Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde. Din partea mea primeşte nota 10.

Cei cinci oameni pe care ii intalnesti in Rai

Mitch Albom - Cei cinci oameni pe care îi întalneşti în Rai (original: The five people you meet in Heaven), Editura Humanitas, 2006, Traducere de Alina Chiriac

S-ar spune că fiecare om trebuie să extragă e-a lungul vieţii lui esenţa acesteia. Că nu trebuie să lase şirul întâmplărilor să-l distragă de la înţelesul propriei vieţi. Romanul Cei cinci oameni pe care îi întîlneşti în Rai este tocmai despre acest lucru: incapacitatea omului de a-şi răspunde în timpul vieţii marilor întrebări. Într-o astfel de situaţie i se oferă o ultimă şansă: existenţa unui Rai în care cinci persoane, cu a căror viaţă s-a intersectat pe parcurs, i se relevă treptat pentru a-i oferi nişte răspunsuri.

Numele lui este Eddie şi e întreţinător la parcul de distracţii Ruby Pier. Are 83 de ani şi se află în ultima zi a vieţii sale. Aşa s-ar putea prezenta pe scurt incipitul romanului. Şi în urma unui accident petrecut la una dintre maşinăriile parcului de distracţii Eddie îşi pierde viaţa.

Cartea ridică în mod expres problematica existenţei vieţii de după moarte şi a caracterului ei moralizator. Cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte sunt defapt, în ciuda caracterului uman pe care l-au avut, reprezentanţii lui Dumnezeu, sunt cei ce trebuie să-l împace pe om cu destinul său şi să-i clarifice haosul petrecut în viaţa lui.

Nu cred că Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte tristă, asta în ciuda tonului în care este scrisă. Pare a fi mai mult un roman cu tonuri profunde, cu înţelesuri plasate în spatele acţiunii. Pentru Mitch Albom, în acest roman, Raiul pare a fi locul în care omul îşi recapată viaţa, însă o viaţă mai fericită, o viaţă cu sens.

Citate:

În fiecare bărbat există un băieţel care fuge, la orice vârstă.

Nu există niciun fapt aflat la voia întâmplării. Suntem toţi legaţi între noi. Nu se poate separa o viaţă de alta, aşa cum nu poţi separa briza de vânt.

Dreptatea nu guvernează viaţa şi moartea.

Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.

Nici o viaţă nu este inutilă. Singurul timp pe care îl irosim este acela pe care îl petrecem gândindu-ne că suntem singuri.

Sacrificiul este o parte din viaţă. Este de la sine înţeles. Nu e ceva de care să-ţi pară rău. Este ceva spre care să aspiri. Sacrificii mici. Sacrificii mari.

Uneori, atunci când sacrifici ceva preţios, nu-l pierzi de fapt. Nu faci decât să-l dai altcuiva.

Şi lucrurile care se întâmplă înainte de a ne naşte ne influenţează. Iar oamenii care au trăit înaintea ta te influenţează şi ei. În fiecare zi trăim în locuri care n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost cei de dinaintea noastră.

Rareori părinţii îşi lasă copiii să plece, aşa că aceştia sunt cei ce trebuie să-i părăsească.

Mânia este o otravă. Te mănâncă pe dinăuntru. Credem că ura este o armă care atacă persoana care ne-a făcut rău. Dar ura este o armă cu două tăişuri. Şi răul pe care îl facem, ni-l facem nouă.

Oamenii spun că „au găsit iubirea”, ca şi cum ar fi un obiect ascuns sub o piatră. Dar iubirea ia multe forme, nu e niciodată la fel pentru orice bărbat sau femeie. Ceea ce găsesc oamenii este o anumită iubire.

Iubirea pierdută este tot iubire. Ia doar o altă formă, asta-i tot.

Am mai citit:

• Marţi cu Morrie

Lolita

Vladimir Nabokov - Lolita

Lolita este altceva. Ştiu, s-a mai spus, însă mi se pare că acest roman nu se limitează (la fel ca altele câteva) doar la cuvintele din care este alcătuit, ieşind cu mult în afara lor şi aducând însuşi cititorul în interiorul lui. Indiferent cât de multe laturi ar avea, Lolita nu este o carte a lecturii, cât a trăirii ei. Este inutil s-o citeşti dacă nu te pui în locul protagonistului, dacă nu acţionezi împreună cu el, dacă nu te simţi impulsionat de prima bucată:

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.Lo-lii-ta : vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întodeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă. Într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Doamnelor şi domnilor juraţi, proba numărul unu este ceea ce au pizmuit serafimii, dezinformaţii, naivii, nobil înaripaţii serafimi. Priviţi această împletitură de spini.

Aşadar, trecut de farmecul acestui fragment, mă avânt în tainele cărţii pentru a-i descoperi misterul. Îl găsesc astfel pe Humbert Humbert, naratorul romanului, ce-şi începe scrierea în timpul arestului. Romanul capătă astfel o formă ciclică deoarece explicaţia incipitului se oferă abia în final. Acest Humbert nu-şi declină fascinaţia pe care o simte faţă de nimfete, copile aflate în preadolescenţă sau în prima etapă a adolescenţei, al căror aer de sexualitate este exuberant. O întâlneşte astfel pe Dolores Haze în casa unei familii în care închiriase o cameră, şi nu doar atât. I se pare că a găsit astfel prototipul nimfetei ideale, a nimfetei cu chip de nimfă. Dolores Haze, strigată de asemenea Lolita, Lola sau Dolly, este fiica lui Charlotte Haze, o văduvă ce-şi creşte necorespuzător fiica de doisprezece ani. Cu aceasta din urmă, Humbert decide până la urmă să se căsătorească doar pentru a rămâne în compania misterioasei fiice. Întâmplarea face ca aceasta să moară, Humbert profitând imediat de situaţie luând-o pe Lolita într-o călătorie de durată pe terioriul întregilor State Unite ale Americii. Chiar de la începutul acesteia Lolita îşi arată afecţiunea de natură sexuală faţă de tatăl său vitreg, numindu-se chiar amanţi. Humbert presupune că ea este deja iniţiată în tainele sexualităţii bănuind-o de experienţe homosexuale cu fetele din tabara de vară din care tocmai o luase, ceea ce nu este improbabil, iar mai târziu tânăra Dolores ajunge să-i mărturisească şi despre partidele de amor pe care ea (o fată de doisprezece ani) le-a avut cu fiul directoarei taberei, singurul băiat din perimetru. Pe parcursul călătoriei însă cei doi trec prin tensiuni ale relaţiei lor, Lolita dovedindu-se mult mai mult decât un simplu copil. După vreo doi ani de călătorie continuă, de popasuri din motel în motel, cei doi se stabilesc în Beardsley, unde Lolita va fi înscrisă la şcoala de fete din localitate. Ajung însă ca după un număr scurt de ani să plece şi de aici, pornind încă o călătorie asemănătoare cu cea dintâi. Pare astfel, cum am mai spus, că lucrurile evoluează ciclic. Acum Lolita este la sfârşitul pubertăţii, este în pragul de a deveni femeie, şi aşa cum a mers în călătorie cu Humbert aşa decide şi acum să-i intindă o plasă, fugind împreună cu doctorul stomatolog din oraşul mamei sale. Humbert porneşte propria investigaţie iar în sfârşit dă de urma obsesivei sale nimfete, trecută deja de vârsta nimfetismelor, care este acum căsătorită cu un tânăr şi totodată însărcinată. Îi propune ceea ce din perspectiva Lolitei nu mai putea fi propus: să lase totul şi să ia viaţa de la zero împreună cu el. Fiind refuzat, nu-i rămâne în final decât răzbunarea, împlinită prin crimă, şi resemnarea prin care se lasă dus la azilul de nebuni iar mai apoi la în arest.

Bineînţeles: s-au spus multe şi se mai pot încă spune multe. În ce măsură este Lolita o carte vulgară, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre Humbert şi Dolores Haze şi în ce grad se înscrie ea sub categoria nonşalantă a pedofiliei? Aici nu rămâne decât judecata lucidă a fiecărui cititor, în funcţie de mentalitatea, cultura şi psihologia sa. Din punctul meu de vedere Humbert nu se face vinovat de nimic. Atracţia pentru nimfete nu începe cu Lolita şi nu se termină odată cu ea, aflându-se în natura lui. De asemenea, fata este din start un simbol al tentaţiei, fiind conştientă tot timpul de actul defăimător la care ea parte.

Lăsând însă la o parte orice prejudecăţi, Lolita este un roman deosebit de complex şi misterios, ce-ar putea începe la fel de bine atunci când se termină. Este un roman al experienţelor iniţiatice, al aparenţelor, al obsesiilor, fascinaţiilor. Este un roman al nimfetelor. Unul încărcat de sexualitate, de tensiune, de cuvinte vibrânde sub puterea extraordinară pe care o poate lăsa în urma sa o singură fiinţă. Lolita. Lo-lii-ta.

Asistam cu ceva timp în urmă la o lansare de carte, la care Mircea Cărtărescu făcea o scurtă pledoarie pentru a susţine cărţile masive şi incapacitatea lor de a se rezuma. Lolita nu este o carte masivă însă Cărtărescu îşi punea acolo o întrebare căreia i-am aflat sensul abia acum. Cum să rezumi Lolita lui Nabokov? Este imposibil! Exact. Abia când te afli în faţa ei, la capătul lecturii, îţi dai seama că ai vrea s-o citeşti iar, iar şi iar, până îţi intră în sânge, până nu te mai poţi despărţi de ea. Apoi poţi exclama liniştit: Oh, Lolita, Lolita mea...

Nota mea: Nu merită decât un zece clar, direct. Lolita nu este ceva de apreciat, ci de exclamat. Ah, Lolita, Lolita mea...

Bătrânul şi marea

Ernest Hemingway - Bătrânul şi marea

Rar mi s-a mai întâmplat să citesc o paroabolă atât de completă şi provocatoare în acelaşi timp referitoare la sufletul omului şi la capacitatea sa de înţelegere a mecanismelor vieţii şi de acomodare la dituaţiile neprevăzute ce pot apărea întodeauna. Limbajul lui Hemingway îl apropie invariabil de geniul universal, de acea sclipire pe care misterul lumii întregi îl exercită. Simplitatea uimitoare a felului în care scrie este combinată strălucit cu complexitatea ideilor şi metaforelor folosite şi are ca rezultat un text curat, direct, fără subterfugii. Bătrânul şi marea este incontestabil o carte care te schimbă, o carte ce asemnea Zborului deasupra unui cuib de cuci sau a minunatei Citadele  a lui Antoine de Saint-Exupery, lasă în minte şi inima cititorului părţi din geniul său, transformându-l pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.

Aşa cum tocmai spuneam, să discutăm puţin simplitatea cărţii: bătrânul la care face referire titlul, pescar de profesie, însingurat în faţa satului în care trăieşte, datorită faptului că a trecut o mare perioadă de când nu a mai prins niciun peşte. O singură persoană continuă să aibă însă încredere în el, şi anume un tânăr ce i-a fost ucenic însă pe care părinţii nu-l mai lasă să iasă în larg cu bătrânul datorită lipsei de noroc a acestuia. Tânărul îi aduce momeală şi-l îndeamnă pe bătrân să nu-şi piardă speranţa cu privire la succesul pe care acesta l-ar putea avea până la urmă la pescuit, ceea ce se suprapune în acelaşi timp cu visul şi speranţa absolută a bătrânului, anume aceea de a prinde peştele vieţii sale.

Ieşit aşadar singur în larg bătrânul se loveşte de un eveniment ce nu i se poate întâmpla decât o singură dată în viaţă: momentul la care visa cu ardoare atunci când cel mai mare peşte pe care l-a văzut în viaţa sa se lasă prins în sforile ce susţineau momeala. Aceasta este clipa în care începe lupta, întrecerea de neoprit dintre bătrân şi peşte, în care ambii îşi vor arăta talentele şi ceea ce ştiu pentru a putea ieşi învingător. Se desfăşoară astfel, timp de trei zile, conflictul (şi în acelaşi timp, prietenia) dintre cei doi, dintre om şi forţa naturii până în momentul în care omul îşi dovedeşte superioritatea în faţa creaturii aproape mitice, prin capturarea acesteia din urmă, suspendând peştele de una dintre lateralele bărcii. Până să ajungă însă cu blocul masiv de carne la ţărm, barca îi este atacată pe rând de nişte rechini ce-i distrug treptat peştele lăsând-l pustiit de întreaga avere, ajungând în cele din urmă a se considera norocos pentru că a scăpat cu viaţă.

Revenirea la ţărm îi oferă bătrânului odihna necesară după trei zile de nelinişte şi-i creşte valoarea în ochii celorlalţi săteni şi ai tânărului, ce-l preia ca pe un model şi decide să-l urmeze negreşit. Acostată la mal, barca bătrânului păstrează legat de ea scheletul peştelui uriaş, ce chiar şi mort reuşeşte să învingă slăbiciunea umană.

Bătrânul şi marea va constitui o carte de referinţă în rândul celor citite de mine şi-mi voi aduce mereu aminte de ea atunci când va trebui să ştiu că nu-i nimic, trec eu şi peste asta. Este de asemenea lăudabilă iniţiativa celor de la Polirom de a edita o serie de autor Hemingway după mult timp în care nu am vazut pe piaţă care să poarte numele acestui scriitor genial.

Nota mea: 10+. Pentru că m-a schimbat şi pentru că simt că nu se va opri să-şi exercite mult influenţa asupra mea... şi pentru că o recomand din tot sufletul...

Pederast

 

William Burroughs - Pederast

Pederast nu este nicidecum ceea ce s-ar fi putut numi un roman  complet, şi asta fiind spuse din multe puncte de vedere. Poate chiar dacă nu va suna chiar atât de bine... pe cât spun că nu este complet pe atât spun că este de bun. Pentru a putea denumi o carte completă ar trebui ca, după părerea mea, să inspire fericire, să binedispună cititorul... Dar nu, Pederast nu este nicidecum o astfel de carte... În ciuda dimensiunilor foarte mici, acest roman reuşeşte să acumuleze în cele 160 de pagini ale sale tensiunea sufletească a lui Lee, personajul principal, un toxicoman notoriu pornit in cautarea unei impliniri emotionale. El îl cunoaşte până la urmă pe Allerton, un tânăr cu care începe o relaţie destul de ciudată... În timp ce Lee caută iubirea celuilalt (ce-i va rămâne tot timpul inaccesibilă), Allerton este mai mereu orientat spre alte interese, producându-i astfel, mai mult sau mai puţin voluntar, cumplite dureri sufleteşti lui Lee. Acesta din urmă se simte scindat şi descurajat datorită lipsei unei siguranţe sufleteşti. Allerton îşi declină interesul pentru el, lăsându-l să devină iarăşi prizonierul propriului sine, împărţit între mai multe dorinţe contradictorii fără a putea de fapt să mai împlinească niciuna. Plănuind să pornească în căutarea misterioasei plante Yage, legendar halucinogenă, Lee îl ia pe Allerton în cadrul acestei călătorii, din care se întorc însă descurajaţi: nu doar că planta pare a fi doar un zvon însă şi relaţia lor a rămas la fel de rece şi distantă... Aşadar, Pederast (sau Queer - titlul original, pe care îl prefer celui din română) nu este ceea ce se prefigura a fi de la început: este lipsit de vulgaritate şi de orice alt înţeles care i-ar putea altera calitatea...

Nota mea: 9.

Fight Club

Chuck Palahniuk - Fight Club

"Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden."

Chuck Palahniuk este unul dintre acei scriitori pe care ori îi citeşti fascinat, ori îi urăşti. N-ai cum să faci compromisuri în cazul său. Cuvintele lovesc exact acolo unde trebuie, cu precizia lunetei; impactul este indescriptibil. Fight Club este o carte de referinţă a genului de romane underground şi reprezentativă pentru Generaţia X. este un roman dur, tăios, provocator. Este un roman ce loveşte la propriu şi ce te face K.O. din cuvinte.

"- Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler." Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Astfel ia naştere o idee. Un pact. Astfel ia naştere în stradă Fight Club. Doar doi oameni la o bătaie. Doar doi - faţă în faţă. Dar Tyler nu se mulţumeşte şi iniţiază Fight Club în subsolul unui bar. Oamenii se strâng. Poate fi omul ce-ţi lasă sticla de lapte. Poate fi poştaşul. Poate fi vecinul de deasupra.

"Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre Fight Club." Regulile sunt făcute de Tyler Durden. Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Tyler îl ademeneşte pe narator, niciodată numit, în pânzele nopţii şi-n tainele vieţii de stradă. Într-un anumit context de împrejurări naratorul este nevoit să-i ceară lui Tyler să-l lase să se mute la el. Aşa se întâmplă.

Naratorul, în încercarea de a scăpa de monotonia fiecărei zile, participă la diferite întâlniri ale grupurilor de sprijin. Bolnavii de paraziţi cerebrali. Bolnavii de cancer testicular. Aici o întâlneşte pe Marla Singer, corespondentul său feminin.

Odată cu extinderea ideei de Fight Club apare fabrica de săpun. Apare proiectul Mutilare. Apar celelalte reguli iar naratorul se vede prins în ghiarele violente ale realităţii, într-o lume în care Tyler a dispărut şi-n care Marla îl dispreţuieşte.

..... Ce este Fight Club? Este o Alice în ţara minunilor scrisă într-un stil uimitor de compact şi direct, fără rezerve şi fără disimulări. Nu cred că am greşit făcând această comparaţie. Fight Club este acea lume în care ne-am dori să trăim chiar şi o singură zi pentru a ne bucura mai mult apoi de deliciile vieţii curente. Filmul, avându-i în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton, este de asemenea foarte bun şi reprezintă un atu pentru înţelegerea textului. Deşi nu mi s-a părut atât de bună precum Sufocare, Fight Club este un roman modern uimitor pe care n-ar trebui să-l ratăm.

Nota mea: 9. Pentru motivele precizate mai sus.

Am mai citit:

• Sufocare

Marti cu Morrie

Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Factotum

Citisem undeva intr-o recenzie la Sufocare a lui Palahniuk ca pentru a suporta acea carte ar trebui sa ai mai intai parte de doze dintr-o lista de scriitori printre care se afla si Bukowski. Eu, tocmai invers, l-am citit pe Palahniuk primul iar mai apoi pe Bukowski, ceea ce insa nu mi s-a parut a fi o problema atat de mare.

Imi place Bukowski pentru ca reuseste sa se transpuna in cartile sale intr-un mod atat de direct incat poate nici cartile biografice n-ar reusi sa ilustreze lucrul asta atat de bine. Revenind la carte pot spune ca Factotum este un drum al omului american din secolul XX, decazut, in cautarea unui loc de munca. Personajul principal, Henry Chinaski, nu este altceva decat un alter-ego al scriitorului, tipul tot timpul mahmur si obsedat de femei, cum de altfel se cunoaste ca ar fi fost si autorul cartii. Adevaratul conflict interior ce se isca in Chinaski este acela ca nu este apt sa pastreze o sluja pentru un foarte lung timp; printre motivele acestui fapt se numara faptul ca vine beat la munca, este prins incercand sa faca sex cu una dintre colegele de serviciu, doarme in timpul orelor de lucru. Chinaski nu este pana la urma decat tipul superficial al societatii, dornic intodeauna de bani fara a depune insa prea mari eforturi pentru a-i obtine. Deasemenea, idealul sau feminin, in cautarea caruia se afla: femeia cu picioare lungi si posesoare a unor sani planturosi, este un motiv recurent in roman, asemenea alcoolului, ba mai mult, reuseste sa gaseasca in persoana lui Jan chiar o combinatie intre acestea doua: femeia cu picoare lungi si sani mari care il si intretine in momentele de betie si cele care duc pana acolo. Cartea pana la urma nu este decat povestea unui tip aflat in calatoria prin viata, si indirect: a unui loc de munca care, cu toate ca spune ca ar putea face orice, nu-l multumeste cu nimic, nici chiar atunci cand il are.

Nota mea: 6. Eu nu prea am carti care sa nu-mi placa, nici despre asta nu pot sa spun ca nu mi-a placut, insa as fi putut citi ceva mai bun...

Am mai citit:

• Povesti despre nebunia obisnuita

Mic dejun la Tiffany

Truman Capote

Mic dejun la Tiffany

Editura: Univers, 2007 (Colectia Cotidianul)

Cartea reuneste un numar de patru povestiri scrise de Truman Capote, cel mai apreciat scriitor american – cum aveam sa citesc recent intr-o alta recenzie. Asadar: Mic dejun la Tiffany, Casa florilor, Chitara cu diamante, O amintire de craciun. Textele se remarca printr-un impuls realist de abordare a problemei desi personajele se confrunta deseori cu situatii pe care un om nu le intalneste in fiecare zi.

Mic dejun la Tiffany (Breakfast at Tiffany's) este povestea unui scriitor care peste ani isi aminteste de ciudatele intamplari la care a luat parte in urma circumstantelor de a locui in acelasi imobil cu Holly Golightly, o tanara actrita cu un mod de viata destul de diferit fata de restul societatii. Este unul din primele texte ale lui Capote si poate chiar daca actiunea nu m-a impresionat in vreun fel aparte, cartea in ansamblu are ceva special care ar merita sa te faca sa o citesti.

Casa florilor (House of flowers) este povestea lui Otillie, o tanara ce-si doreste sa evadeze cumva din viata de pana acum alegand sa plece intr-o alta calatorie si chiar sa se marite. Neintelegerile cu mama sotului o determina sa ia masuri ajungand in cele din urma pana la crima. Primind in final vizita celor doua foarte bune prietene ale sale, ce dezaproba si atitudinea sotului la adresa sa, ea alege sa ramana pana la capat alaturi de el. Este pana la urma o poveste despre decizie si evadarea dintr-o viata pe care nu ti-o doresti, alegand in schimbul acesteia una care poate nu-ti ofera atat de mari satisfactii, insa este suficienta sa te faca fericit.

Chitara cu diamante (A Diamond Guitar) este povestea a doi detinuti dintr-o inchisoare de securitate scazuta ce ajung sa inchege aparent o stransa prietenie. Relatia cu titlul este aceea ca unul dintre ei, mai mic in varsta, este un foarte bun interpret la chitara, motiv pentru care intra repede pe placul celorlalti detinuti. Senzationalul acestei povesti vine in punctul in care acesta ii propune prietenului sau in varsta o evadare pe care pana la urma doar el o duce pana la capat, vitalitatea celuilalt nepermitandu-i sa reuseasca. Este pana la urma o poveste despre aparente, tradarea increderii si de ce nu, teribila insingurare la care se vede condamnat omul...

O amintire de Craciun (A Christmas Memory) este poate cea mai emotionanta povestire din acest volum... o poveste despre sfarsit... sau poate despre faptul ca sfarsitul nu are sfarsit... totul este compus din amitiri: prajiturele de Craciun, oase ingropate, oameni fericiti... doar amintiri...

In ansamblu cartea primeste nota 8 din partea mea. Nu este senzationala insa are ceva dragut, special, ce te face sa o indragesti...

De ce as recomanda-o: pentru ca este una din acele carti care nu-ti prezinta viata frumoasa idealista, chiar daca viata de aici este frumoasa. Este o realitate posibila chiar daca incununata de finalitati triste...