Mitch Albom - Cei cinci oameni pe care îi întalneşti în Rai (original: The five people you meet in Heaven), Editura Humanitas, 2006, Traducere de Alina Chiriac
S-ar spune că fiecare om trebuie să extragă e-a lungul vieţii lui esenţa acesteia. Că nu trebuie să lase şirul întâmplărilor să-l distragă de la înţelesul propriei vieţi. Romanul Cei cinci oameni pe care îi întîlneşti în Rai este tocmai despre acest lucru: incapacitatea omului de a-şi răspunde în timpul vieţii marilor întrebări. Într-o astfel de situaţie i se oferă o ultimă şansă: existenţa unui Rai în care cinci persoane, cu a căror viaţă s-a intersectat pe parcurs, i se relevă treptat pentru a-i oferi nişte răspunsuri.
Numele lui este Eddie şi e întreţinător la parcul de distracţii Ruby Pier. Are 83 de ani şi se află în ultima zi a vieţii sale. Aşa s-ar putea prezenta pe scurt incipitul romanului. Şi în urma unui accident petrecut la una dintre maşinăriile parcului de distracţii Eddie îşi pierde viaţa.
Cartea ridică în mod expres problematica existenţei vieţii de după moarte şi a caracterului ei moralizator. Cei cinci oameni pe care Eddie îi întâlneşte sunt defapt, în ciuda caracterului uman pe care l-au avut, reprezentanţii lui Dumnezeu, sunt cei ce trebuie să-l împace pe om cu destinul său şi să-i clarifice haosul petrecut în viaţa lui.
Nu cred că Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în Rai este o carte tristă, asta în ciuda tonului în care este scrisă. Pare a fi mai mult un roman cu tonuri profunde, cu înţelesuri plasate în spatele acţiunii. Pentru Mitch Albom, în acest roman, Raiul pare a fi locul în care omul îşi recapată viaţa, însă o viaţă mai fericită, o viaţă cu sens.
Citate:
În fiecare bărbat există un băieţel care fuge, la orice vârstă.
Nu există niciun fapt aflat la voia întâmplării. Suntem toţi legaţi între noi. Nu se poate separa o viaţă de alta, aşa cum nu poţi separa briza de vânt.
Dreptatea nu guvernează viaţa şi moartea.
Străinii sunt familia pe care n-ai cunoscut-o încă.
Nici o viaţă nu este inutilă. Singurul timp pe care îl irosim este acela pe care îl petrecem gândindu-ne că suntem singuri.
Sacrificiul este o parte din viaţă. Este de la sine înţeles. Nu e ceva de care să-ţi pară rău. Este ceva spre care să aspiri. Sacrificii mici. Sacrificii mari.
Uneori, atunci când sacrifici ceva preţios, nu-l pierzi de fapt. Nu faci decât să-l dai altcuiva.
Şi lucrurile care se întâmplă înainte de a ne naşte ne influenţează. Iar oamenii care au trăit înaintea ta te influenţează şi ei. În fiecare zi trăim în locuri care n-ar fi existat niciodată dacă n-ar fi fost cei de dinaintea noastră.
Rareori părinţii îşi lasă copiii să plece, aşa că aceştia sunt cei ce trebuie să-i părăsească.
Mânia este o otravă. Te mănâncă pe dinăuntru. Credem că ura este o armă care atacă persoana care ne-a făcut rău. Dar ura este o armă cu două tăişuri. Şi răul pe care îl facem, ni-l facem nouă.
Oamenii spun că „au găsit iubirea”, ca şi cum ar fi un obiect ascuns sub o piatră. Dar iubirea ia multe forme, nu e niciodată la fel pentru orice bărbat sau femeie. Ceea ce găsesc oamenii este o anumită iubire.
Iubirea pierdută este tot iubire. Ia doar o altă formă, asta-i tot.
Am mai citit:
No comments:
Post a Comment