Moartea la Venetia (Povestiri)

Thomas Mann – Moartea la Veneţia (Povestiri)

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Nota mea: 9,5. Pentru că face din lucruri verosimile o întreagă artă narativă.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Rainer Maria Rilke – Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Îi cunoşteam faima acestui poet german, ştiam cât de excepţional este în poezie, şi cu toate acestea am început să-l citesc în proză.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele. Aş spune mai mult datorită impresiei pe care mi-au lăsat-o că sunt destrinate copiilor deşi mă văd nevoit să recunosc că mi-au ridicat şi mie destul de mari probleme de înţelegere, aşa că sunt destul de sceptic în privinţa publicului căruia i se adresează această carte.

Gândindu-mă puţin în urma citirii acestei cărticele aş spune că proza lui Rilke e formată dintr-o scriitură lirică, bogat metaforizată, poate şi datorită naturii poetice a scriitorului. A trebuit să mă gândesc puţin dacă impedimentele pe care le-am întâmpinat pe parcursul cărţii s-au datorat ediţiei sau pur şi simplu autorului iar răspunsul nu-l pot găsi până n-am să confrunt o altă ediţie. Am găsit în Povestiri despre Bunul Dumnezeu un stil încurcat (după părerea mea – nu însă greu sau imposibil) în care modurile de expunere se atacă unele pe celelalte: dialogul intră în mijlocul naraţiunii pentru ca apoi să-i cedeze locul – şi asta în cadrul unei singure fraze.

Aş putea spune că povestirea Cum a ajuns trădarea în Rusia mi-a plăcut cel mai mult chiar dacă poate n-am un motiv bine întemeiat. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele...

Nota mea: 8. Asta înseamnă că recomand cartea şi aştept ca altcineva să ofere mai mult...

Marti cu Morrie

Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Navala apelor

Evgheni Zamiatin – Năvala apelor

Aproape ai putea jura că Năvala apelor este scrisă de un rus. Un stil sobru, totuşi fluid, învăluit de amănunte ce constituie însăşi cheia textului face din această carte, aşa cum scrie şi pe spatele ei, "una din micile capodopere ale marii literaturi ruse."

Năvala apelor este un text obiectiv-realist, cu un puternic ax central constituit din dorinţa Sofiei de a avea un copil. În primul rând este un text psihologic.

Aşadar, Trofim Ivanovici şi soţia sa – Sofia – îşi doresc un copil de foarte mult timp însă în ciuda eforturilor lor se pare că nu îl pot avea. Asta până când ei se hotărăsc să o adopte pe Ganka, fiica unui vecin văduv decedat. Problema apare atunci când Trofim Ivanovici începe să aibă relaţii cu Ganka ignorând-o pe soţia sa. Într-o stare de exces psihic Sofia o ucide pe tânăra adoptată. După acest episod reuşeşte să rămână însărcinată nu fără a avea însă sentimentul că ceea ce se află în ea este tocmai sufletul Gankăi. În final îşi mărturiseşte crima.

Nota mea: 7,5. Nu mi-a lăsat niciun sentiment în urma citirii ei însă în mod cert nu o voi uita.

Cronica unei morti anuntate

Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate

Cronica unei morţi anunţate este un roman de natură realist-fantastică, aşa cum de altfel ne-a şi obişnuit Gabriel Garcia Marquez.

Povestea în sine nu este foarte complexă: Angela Vicario tocmai s-a căsătorit cu Bayardo San Roman. În noaptea nunţii el constată că ea nu era fecioară, motiv pentru care proaspătul soţ o aduce înapoi, bătută, la familia ei. Cerându-i-se să spună numele făptaşului ea îl desemnează pe Santiago Nasar. Astfel, doi dintre fraţii săi – gemeni, Pedro şi Pablo Vicario, se hotărăsc să-l ucidă. Ironia pe care pune accent cartea este că până la sfârşitul zilei destinată crimei întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. În urma crimei gemenii primesc trei ani de închisoare iar Angela Vicario începe să-i trimeată scrisori fostului soţ, în care şi-ar dori o oarecare reconciliere a căsătoriei.

Viziunea narativă este subiectivă însă de această dată, inovativ, naratorul nici nu ia parte la întâmplări, nici nu asistă măcar la ele; totul este scris din punctul de vedere al unei investigaţii asupra a tot ceea ce s-a întămplat, chiar cu scopul scrierii acestei cărţi.

Nota mea: 10. Dacă moartea vrea neapărat să te cunoască atunci nici chiar toate încercările de o opri nu o vor face să dea înapoi.

Citat: "Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice."

Am mai citit:

• Un veac de singurătate
  
• Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
  
• Dragostea în vremea holerei

Amantul

Marguerite Duras – Amantul

N-aş putea spune clar de ce îmi place atât de mult Marguerite Duras. Ar putea foarte bine să fie tematica pe care o adoptă, stilul deosebit de calm sau poate tăcerea în care îşi îmbracă cuvintele. Nu ştiu sigur însă în orice caz îmi place foarte mult modul în care transformă arta narativă într-un zbucium al inimii.

Inspirat din viaţa reală a autoarei, romanul Amantul este un cumul de sentimente şi senzaţii pe care o tânără – iar mai apoi imaginea ei de la bătrâneţe, prin intermediul amintirilor, reuşeşte să-l amorseze în interiorul său.

Amantul este povestea de dragoste dintre autoare – franţuizoiacă – şi un bărbat chinez, primul bărbat din viaţa ei şi aproape imposibilul. Fiind nevoită să trăiască tot timpul sub atenta supraveghere a mamei şi violenţa tulburătoare a fratelui cel mare, fata îşi găseşte refugiul în limuzina neagră în care s-ar găsi întodeauna acest bărbat pe care însă se vede obligată să îl nege mereu în ochii familiei. Căsătoria dintre ei este imposibilă, de aceea ia naştere doar în mintea lor, niciodată ideea nu devine reală de-a dreptul; nu rămân decât posibiliăţi şi în acelaşi timp negarea acestora. Sărăcia în care a ajuns familia fetei o obligă să se mute înapoi în Franţa. El se lasă victima unei căsătorii aranjate de tatăl său. Când s-au reîntâlnit după ani "n-a mai ştiu ce să-i spună. Apoi i-a spus. I-a spus că totul era ca înainte, că o iubea şi acum, că nu va putea înceta s-o iubească vreodată, că o va iubi până la moarte."

Nota mea: 10. Simte. Simte. Simte. Parcă întreaga carte e alcătuită doar din senzaţii.

Am mai citit:

• Ochi albaştri, părul negru

Pivnitele Vaticanului

Andre Gidé – Pivniţele Vaticanului

Pivniţele Vaticanului este un roman conceput pe mai multe centre de interes asemenea unui soap-opera ce pleacă de la un personaj la altul, al căror destine vor ajunge să se intersecteze până în final.

Intriga, de natură politico-religioasă, relevă faptul că Papa Leon al XIII-lea, pe undeva la 1880, este răpit şi ţinut sechestrat de loja francmasonică. Sub acest pretext, însă într-o tăcere ce s-ar fi dorit sacră, Biserica începe o strângere de fonduri, mai mult sau mai puţin cinstită, pentru a realiza o nouă cruciadă – Pentru Salvarea Papei. Se găseşte însă un credincios mai plin de zel, Amédée Fleurissoire ce se hotărăşte să plece singur în călătorie pentru a –şi îndeplini misiunea. Aici ajunge să devină aproape un paranoic, să nu mai ştie în cine să aibă încredere. Neprevăzutul face ca el să fie ucis de Lafcadio Wluki, fratele bastard al cumnatului său, pe care însă din păcate nu îl cunoştea.

Până la urmă nu se poate spune clar dacă a fost într-adevăr o acţiune a francmasonilor sau totul nu este decât o încercare a Bisericii de a lua bani de la credincioşi.

Nota mea: 7,5. Acţiunea nu are puterea să te ţină în priză.

Lovitura de gratie

Marguerite Youcenar – Lovitura de graţie

Aş putea spune că Marguerite Yourcenar mi-a oferit lovitura de graţie încă de la Alexis
şi astfel nu mi-ar mai rămâne nimic de spus. Oricum poate mai rămân câteva cuvinte.

Lovitura de graţie este o carte finuţă, scrisă într-un stil feminin care şi de această dată abordează o viziune subiectivă a unui bărbat. Nu ştiu dacă este un roman de dragoste (sau doar atât), sau poate psihologic deşi în puţinele pagini pe care le are ar putea fi orice.

Povestea pe scurt ar suna aşa: ei doi sunt buni prieteni. Sora celuilalt s-a îndrăgostit de el. El nu o iubeşte. Astfel începe drama. Totul se întâmplă în timpul războiului. Nu ştii în cine să ai încredere. Ea alege să trădeze cauza lor şi fuge în tabăra cealaltă. Este prinsă şi acuzată de trădare. Pedeapsa este moartea. Însă ca ultimă dorinţă alege să-l poată numi pe cel ce o va executa.

Asta e tot iar ceea ce ar fi urmat se subînţelege.

Se vede că este o carte feminină scrisă însă pentru toţi cei care simt nevoia să-şi revigoreze spiritul.

Nota mea: 9.

Am mai citit:

• Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

În căutarea oii fantastice

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.

Despre eroi şi morminte

Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte

Original: Sobre heroes y tumbas

Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

• Tunelul
  
• Abaddon exterminatorul
  
• Inainte de tăcere

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Sunt cărţi care îmi plac, sunt cărţi care îmi plac mai mult şi sunt cărţi care mă obsedează. Alexis sau tratat despre lupta zadarnică se încadrează sigur în cea de a treia categorie. Pe de altă parte pot spune clar că nu îmi plac persoanele care citesc doar pentru a citi şi nu îmi plac cărţile care sunt scrise doar pentru a fi citite. Orice aţi avea de obiectat la asta eu ştiu că sunt şi cărţi care au şi un alt scop mult mai puternic decât acela de a fi citit, şi anume acela de a schimba lumea. Pentru mine Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este una dintre aceste cărţi.

Această carte ascunde în primul rând un tip de scriitură extraordinar pe care foarte rar l-am mai întâlnit şi niciodată nu a ajuns să mă marcheze atât de rău. Un ritm de scriere de o sinceritate debordantă ce nu are cum să nu te emoţioneze, să nu te pună măcar să te gândeşti câtuşi de puţin la tot ce ţi se spune şi la întreaga dramă a personajului ce se transpune într-o relatare blândă dar profund de tristă a unei întregi vieţi.

Întregul roman este de fapt o scrisoare adresată de Alexis soţiei sale Monique în care decide, într-un moment hotărâtor pentru starea sa sufletească, să spună lucrurilor pe nume şi să fie sincer în primul rând cu el însuşi iar mai apoi cu cei pe care îi influenţează direct.

Este greu să trăieşti, dar să spui de ce anume ai trăit cum ai trăit este cu mult mai greu. Aşa îşi începe Alexis mărturisirea ce va reuşi să redea exact ceea ce dă numele părţii a doua a romanului: întreaga viaţă de până acum a lui Alexis n-a fost decât o luptă zadarnică pe care în cele din urmă a reuşit să o lase în urmă – totul numai prin acceptare.

Este uimitor cât de lin este scrisă şi cu câtă frumuseţe sunt redate zbaterile interioare ale protagonistului. Explicaţie asupra unui impus intern, nicidecum pledoarie. Te-ai aştepta să se ofere mai multe amănunte, să te facă mai repede să înţelegi ce se tot încearcă să se spună. Cu toate astea parcă scrisoarea evită cu orice preţ să spună ceva clar, să fie la obiect su subiectul pe care tot încearcă să-l abordeze. Ajungem însă la final şi ni se pare că până şi efortul nostru de a citi nu a fost decât tot o luptă zadarnică deoarece acum parcă am înţeles totul chiar dacă, aşa cum spuneam, nu ni s-a spus nimic.

Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nicio putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine. Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte. Aceasta este resemnarea lui Alexis în faţa propriei sale vieţi, în faţa propriului destin, motivul pentru care a început să scrie această scrisoare de despărţire în care, pe tot parcursul ei, nu face decât să-şi descrie propria luptă împotriva propriei identităţi.

La 26 de ani, o femeie, Marguerite Yourcenar, se incumeta sa scrie un mic roman si un mare poem despre viata unui barbat care e atras de barbati. O face cu o incredibila simplitate, cu o enorma putere de convingere. Fara necuviinta compasiunii si fara indecenta echivocului. Explicatie, nu pledoarie. Incercare de a fi partas la realitatea celuilalt. Intelegere a faptului ca ingaduinta ta si libertatea lui nu sint acelasi lucru. "Ma multumeam sa le ascult viata, care este taina oricarei fapturi", scrie la un moment dat Alexis. Oare nu e aceasta cea mai fireasca definitie a acestei carti, a scrisului insusi?

"Alexis este analiza completa (de aici si subtitlul Tratat) a unei forme de a te afla in infern. Si de a iesi din el, tagaduindu-l, denuntandu-l ca pe un fals la care ai consimtit prea multa vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Pe de alta parte, cititorul nu trebuie sa se lase amagit: cartea aceasta, in care este vorba de inclinari erotice neconforme destinului nostru biologic, depaseste problematica lor specifica. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. Frumusetea cartii rezida insa nu atat in lectia pe care o da, fie ea si eliberatoare, cat in modulatia ei formala, in tonalitatea ei, in nobletea morala a stilului." (Petru Cretia)

Daca avem nevoie de cărţi care să ne schimbe concepţia asupra lumii şi să ne facă mai buni atunci Alexis este una dintre ele. Nota mea: 10. Motivul? L-am spus mai înainte...

Mantaua

Nici macar nu stiu de ce nu mi-am mai facut ceva timp sa scriu recenziile ultimelor carti pe care le-am citit pentru ca, privind putin in urma, s-au facut deja trei si simt presiunea timpului ce ma obliga sa scriu. Prima carte la care trebuie sa ma opresc cuprinde cam sase nuvele alui lui Nikolai Gogol reunite sub numele celei mai reprezentative dintre ele: Mantaua. Cartea a fost luata de la bookcrossing nr.2. Problema cu care ma confrunt este aceea ca am dat cartea si nu mi-am notat numele nuvelelor cuprinse in ea; încerc totuşi să-mi amintesc. Aşadar: Nevski Prospekt, Nasul, Mantaua, Portretul, Însemnările unui nebun. Toate se remarcă printr-un realism combinat cu elemente fantastice ce îmbină normalitatea de fiecare zi cu evenimentele pur întâmplătoare ce-l pot perturba total pe protagonist.

M-aş opri la două dintre aceste nuvele, şi anume la Portretul şi Mantaua, ce mi s-au părut a fi cele mai reprezentative pentru această carte şi poate chiar şi pentru stilul lui Gogol, în plan secundar.

Portretul relatează povestea unui pictor ce-şi cumpără un tablou. Asta nu ar fi nimic deosebit dacă respectivul tablou, portretul unui anume domn, denotă un realism debordant dându-ţi impresia că ochii individului te urmăresc oriunde te-ai mişca. Norocul face ca în rama tabloului să găsească şi o impresionantă sumă de bani cu care pictorul îşi începe o rapidă creştere a bunăstării sale. Până în final ajunge să ni se dezvăluie povestea portretului ce ascunde în el un întreg mister. Bărbatul din portret a fost cândva un malefic cămătar şi aproape nimeni dintre cei ce-l cunoscuseră şi apucaseră să vorbească despre el nu se îndoia că era însuşi Diavolul.

Mantaua este povestea unui bărbat sărac ce-şi doreşte cu ardoare să nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă asupra sa. Depune tot efortul reducându-şi porţiile de mâncare şi cheltuielile zilnice, făcând împrumuturi, negociind cu croitorul iar în finar reuşeşte să-şi plătească o manta. Tristul ghinion de care are parte apoi, acela de – ca o ironie – a i se fura tocmai mult-dorita manta, face ca apoi să umble pe la persoanele care ar fi putut lua ceva măsuri juridice pentru a-l găsi pe vinovat. Rămânând fără nicio speranţă nu-i rămâne decât să se arunce în râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflaţi pe podul de pe care el însuşi s-a aruncat, furându-le mantalele.

În concluzie: mi-a plăcut. Acum nu-mi rămâne decât să citesc Suflete moarte.

PS: Vin curand si cu restul recenziilor pe care trebuie sa le mai scriu.

Medicine for love

James Ene Henshaw - Medicine for love

Medicine for love este o piesa de teatru, mai precis o comedie in trei acte, ce prin continutul tematic reuseste sa reuneasca o serie de motive ce se restrang in jurul aceleiasi axe. Povestea s-ar putea reduce in felul urmator: un dornic pretendent la postul de primar dintr-un oras din Africa (imi permit sa-mi cer scuze daca n-am sa precizez niciun nume – toate sunt denumiri originare din Africa, destul de complicate pentru a putea fi scrise) se trezeste aruncat peste noapte intr-o poveste conjugala ce presupune nu mai mult de trei sotii, doua dintre ele venind din partea unor persoane influente apropiate lui, iar a treia vine trimisa direct de matusa lui, o persoana foarte greu de refuzat.

Intreaga harababura ce ajunge sa se produca se datoreaza in primul rand faptului ca Ekuniah (sper ca asa il cheama – nu mai am cartea ca sa verific) il cheama pe vraciul Agatarta sa-i faca farmece pentru a-l scapa initial de nevestele buclucase, iar mai apoi pentru a castiga campania electorala.

Faza proasta este ca in final ramane si fara neveste (pe care nu mai vroia sa le lase sa plece), pierde si campania electorala, si parca printr-un artificiu caragialian, totul se readuce la normalitate prin conventii fara semnificatie reala.

Accentul cade pana la urma pe antiteza dintre nou si vechi, dintre Biserica si traditie, dintre real si conventional. Este o piesa a contrastelor si presupun ca poate i-as fi sustras mult mai bine stratul comic daca as fi vazut-o pe scena... insa oricum, in ansamblu mi-a placutJ

Nota mea: 8.

Factotum

Citisem undeva intr-o recenzie la Sufocare a lui Palahniuk ca pentru a suporta acea carte ar trebui sa ai mai intai parte de doze dintr-o lista de scriitori printre care se afla si Bukowski. Eu, tocmai invers, l-am citit pe Palahniuk primul iar mai apoi pe Bukowski, ceea ce insa nu mi s-a parut a fi o problema atat de mare.

Imi place Bukowski pentru ca reuseste sa se transpuna in cartile sale intr-un mod atat de direct incat poate nici cartile biografice n-ar reusi sa ilustreze lucrul asta atat de bine. Revenind la carte pot spune ca Factotum este un drum al omului american din secolul XX, decazut, in cautarea unui loc de munca. Personajul principal, Henry Chinaski, nu este altceva decat un alter-ego al scriitorului, tipul tot timpul mahmur si obsedat de femei, cum de altfel se cunoaste ca ar fi fost si autorul cartii. Adevaratul conflict interior ce se isca in Chinaski este acela ca nu este apt sa pastreze o sluja pentru un foarte lung timp; printre motivele acestui fapt se numara faptul ca vine beat la munca, este prins incercand sa faca sex cu una dintre colegele de serviciu, doarme in timpul orelor de lucru. Chinaski nu este pana la urma decat tipul superficial al societatii, dornic intodeauna de bani fara a depune insa prea mari eforturi pentru a-i obtine. Deasemenea, idealul sau feminin, in cautarea caruia se afla: femeia cu picioare lungi si posesoare a unor sani planturosi, este un motiv recurent in roman, asemenea alcoolului, ba mai mult, reuseste sa gaseasca in persoana lui Jan chiar o combinatie intre acestea doua: femeia cu picoare lungi si sani mari care il si intretine in momentele de betie si cele care duc pana acolo. Cartea pana la urma nu este decat povestea unui tip aflat in calatoria prin viata, si indirect: a unui loc de munca care, cu toate ca spune ca ar putea face orice, nu-l multumeste cu nimic, nici chiar atunci cand il are.

Nota mea: 6. Eu nu prea am carti care sa nu-mi placa, nici despre asta nu pot sa spun ca nu mi-a placut, insa as fi putut citi ceva mai bun...

Am mai citit:

• Povesti despre nebunia obisnuita

Gemenii

Mircea Cărtărescu

Gemenii

Editura: Humanitas, 2006

Iată că pot spune liniştit că literatura română contemporană nu doar că nu e în ruine, ci chiar loveşte în plină forţă prin intermediul unor scriitori precum Mircea Cărtărescu. După ce mai trecusem prin lecturile unor alte scrieri ale sale eram într-un fel lămurit de ceea ce-mi poate oferi acest scriitor şi pot spune foarte sigur că am avut în mâini cărţi cu adevărat speciale.

Gemenii este un roman(?) întins de-a lungul a 150 de pagini 11x18 cm, adică nu foarte mare însă suficient încât să-i simţi emoţia şi să-i percepi mesajul. L-aş putea denumi un bildungsroman sau o simplă povestire fantasy însă încadrarea undeva nu cred că are vreun rost. Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în care mintea unui trup de bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă, descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii: de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze, chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut, dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...

Nota mea: 10. Trebuie să visăm, să visăm... chiar dacă asta înseamnă să ne prindem fluturi morţi în piept şi să le simţim aripile cum încep să bată nervoase...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul