Cum repara soldatul gramofonul

Saša Stanišić - Cum repară soldatul gramofonul (original: Wie der Soldat das Grammofon repariert), Editura Polirom, 2007, Traducere de Gabriella Eftimie

Să priveşti lumea din perspectiva unui copil şi să nu-ţi ajungă lucru ăsta. Să priveşti istoria din punctul de vedere al unui copil, să vezi războiul. Dacă ai puţină imaginaţie s-ar putea să-ţi iasă. Exact lucrul ăsta l-a făcut şi Saša Stanišić în romanul său de debut: Cum repară soldatul gramofonul, un text la bază autobiografic ce depăşeşte însă barierele naraţiunii clasice, autorul de douăzeci şi opt de ani aducându-şi meritul inovator în sfera literaturii de limbă germană. Saša Stanišić nu este însă german, el având foarte multe în comun cu personajul principal al romanului, Aleksandar Krsmanović, un copil născut în Iugoslavia, de origine bosniacă, ce se vede vârât fără înţeles în războiul civil ce devastează Iugoslavia la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Romanul este unul complex împărţindu-şi pe alocuri perspectiva narativă între mai multe personaje. De departe însă cea mai semnificativă rămâne aceea a lui Aleksandar Krsmanović, eroul fără identitate, ce priveşte transformările suferite de ţară, neam, cât şi cele mult mai dureroase: ale oamenilor de rând, ale propriei familii. Debutând ca o cronică de familie prin moartea bunicului Slavko romanul capătă treptat valenţe sociale şi istorice: raportarea la comunismul iugoslav prin menţionarea de nenumărate ori a portretului lui Tito, a şcolii şi a altor întâmplări ce au loc în oraşul Višegrad. Perspectiva copilului este atotcuprinzătoare: uneori umoristică, alteori ironică, ea lasă loc interpretărilor pe care cititorul şi le-ar putea isca.

Locuitorii din Višegrad au fiecare o istorie proprie pe care naratorul nu omite să le-o contureze pe parcursul textului: bunicul Slavko decedat în debutul romanului, bunica Katarina, unchiul Bora, mătuşa Taifun, unchiul Miki, Milenko Pavlović, Zoran - fiul său, Čica Sead, Čica Hasan, Edin, precum şi învăţătorul, părinţii şi străbunicii, fiecare împlinindu-şi rolul de a consolida imaginea cititorului asupra lumii în care ei îşi petrec viaţa. Coborârea tabloului lui Tito este însă simbolică: înlăturarea dictaturii totalitare nu reuşeşte să le aducă oamenilor nimic bun decât un război civil din care par că nu se vor mai ridica niciodată. Cei mai curajoşi (şi revoltaţi în acelaşi timp?) aleg să emigreze. Aşa fac şi părinţii lui Aleksandar ce se stabilesc în Germania. Transformările pe care le resimte Aleksandar sunt marcate prin intermediul unor scrisori pe care le scrie Asijei, o fată cu existenţă incertă. Lumea nouă pe care o găseşte Aleksandar este ceea ce nouă ni s-ar putea părea normal: jocurile pe calculator, muzica celor de la Nirvana, părul lung. Toate sunt etape ce-l aduc pe narator înspre maximul temporar atins de text: anul 2002, când Aleksandar - rămas singur în Germania pentru a-şi termina studiile - aflat în faţa calculatorului personal decide să facă o vizită tărâmului natal, devastat de război, pentru a-şi compara amintirile cu realitatea.

Problema pe care o ridică cu adevărat acest roman se îndreaptă până la urmă tot înspre perspectiva copilăriei. Schimbările pe care le suferă ţara şi poporul său sunt la o scară mai mică însăşi transformările sale. Aşa cum chiar el ajunge să-şi schimbe considerabil percepţia şi înţelegerea asupra lumii aşa şi oraşul din care provine suferă transformarea politică simţită prin intermediul războiului. Mi s-a părut remarcabil capitolul în care însăşi războiul este descris prin intermediul unui meci de fotbal, pentru imaginaţia de care autorul a putut da dovadă şi inventivitatea scenelor.

Mi-a plăcut mult fragmentul următor:

Echipa mea preferată e Schalke 04, am un permis pentru pescuit şi prietenul meu cel mai bun de aici, Philipp, mi-a împrumutat Sensible Soccer, ascult Nirvana şi visez în germană. Visez să am şi eu un calculator, ca să pot juca Sensible Soccer pe bune şi ca să nu mai fiu nevoit să-l mint pe Philipp şi să-i spun câte goluri am marcat împotriva Braziliei.

Îmi las părul lung.

Cu drag, Aleksandar.

El face parte dintr-o scrisoare trimisă aceleiaşi Asija, fata misterioasă, şi mi se pare a fi un fragment destul de concludent pentru a descrie situaţia emigrantului: este nevoit să se adapteze situaţiilor din noua ţară - pe lângă Steaua Roşie Belgrad, echipa favorită din ţara de provenienţă se adaugă şi o echipă din ţara gazdă. Se loveşte de asemenea şi de lipsurile pe care le presupune acest statut: este nevoit să mintă pentru a nu-şi strica reputaţia în faţa prietenilor. Alte schimbări le face din mers, precum preferinţele muzicale şi adoptarea limbii; limba natală trece în plan secund.

Finalul deschis este în acelaşi timp reconciliator. Reîntors pentru a-şi vizita oraşul, Aleksandar revine asupra listelor cu neterminaţi, întrucât chiar el se caracterizează a fi un specialist în neterminaţi, pentru a le finaliza. Pentru a se împăca cu trecutul.

Nota mea: 9,5. Un roman revitalizant de factură germană, invator prin stil şi viziune, prin intermediul căruia autorul promite mult. Îl recomand celor care consideră literatura o provocare.