Fără sânge

Alessandro Baricco - Fără sânge

Fără sânge este un scurt text ce urmăreşte destinul unei femei de când era copil, moment în care asistă la asasinarea tatălui şi fratelui ei, până la bătrâneţe, când viaţa îi ia deja forma unei legende misterioase şi când pare că ajunge la îndeplinirea propriei misiuni ce i-a guvernat trecerea timpului.

Fără sânge e este structurată în două părţi. În prima bucată a textului se relatează asaltul şi crima pe care trei bărbaţi o realizează la ferma Mato Rujo. Motivele lor sunt puse pe seama răzbunării datorită comportamentului proprietarului fermei, tată a doi copii şi doctor în timpul războiului, în cadrul spitalului de campanie în care erau ţinuţi prizonierii. Faptul că războiul s-a terminat nu mai constituie o scuză sau vreun motiv pentru a da înapoi de la planul mârşav pe care criminalii îl au în minte. După uciderea tatălui şi a fiului, aceşti bărbaţi misterioşi incendiază ferma. Prin slăbiciunea celui mai tânăr dintre ei, abia trecut de adolescenţă, fiica cea mică a doctorului rămâne speriată, închisă undeva într-un beci. Deasupra ei, casa arzândă îi decidea viitorul.

Partea a doua descrie întălnirea dintre o doamnă în vârstă şi un vânzător de bilete de loterie, pe care după o scurtă discuţie îl invită să bea o cafea. El ezită. Ezită şi parcă s-ar teme. Apoi îşi face curaj şi-i spune. Îi destăinuie ceea ce-şi dăduse singur seama: "Cu mulţi ani în urmă dumneavoastră aţi văzut trei bărbaţi ucigându-vă tatăl, cu sânge rece. Eu sunt unicul, dintre acei trei, încă viu." Cu toate acestea acceptă până la urmă invitaţia la cafea iar mai apoi,într-un context aproape dezonorant (suntem bătrîni) se lasă purtat într-o cameră de hotel unde avea să împartă patul cu femeia ce "cu mulţi ani în urmă" rămânea speriată, copilă fiind, în beciul unei case arzând. Se trezeşte totuşi a doua zi dimineaţa, surprins de a fi încă în viaţă. Câteodată viaţa rezolvă lucrurile şi aşa... fără sânge.

Nota mea: 9. Cuvinte ce ţi se strecoară pe sub piele... cuvinte ce te emoţionează... cuvinte parcă întrerupte însă care ajung oricum la inima cititorului...

Am mai citit:

• Mătase

Fight Club

Chuck Palahniuk - Fight Club

"Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden."

Chuck Palahniuk este unul dintre acei scriitori pe care ori îi citeşti fascinat, ori îi urăşti. N-ai cum să faci compromisuri în cazul său. Cuvintele lovesc exact acolo unde trebuie, cu precizia lunetei; impactul este indescriptibil. Fight Club este o carte de referinţă a genului de romane underground şi reprezentativă pentru Generaţia X. este un roman dur, tăios, provocator. Este un roman ce loveşte la propriu şi ce te face K.O. din cuvinte.

"- Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler." Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Astfel ia naştere o idee. Un pact. Astfel ia naştere în stradă Fight Club. Doar doi oameni la o bătaie. Doar doi - faţă în faţă. Dar Tyler nu se mulţumeşte şi iniţiază Fight Club în subsolul unui bar. Oamenii se strâng. Poate fi omul ce-ţi lasă sticla de lapte. Poate fi poştaşul. Poate fi vecinul de deasupra.

"Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre Fight Club." Regulile sunt făcute de Tyler Durden. Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Tyler îl ademeneşte pe narator, niciodată numit, în pânzele nopţii şi-n tainele vieţii de stradă. Într-un anumit context de împrejurări naratorul este nevoit să-i ceară lui Tyler să-l lase să se mute la el. Aşa se întâmplă.

Naratorul, în încercarea de a scăpa de monotonia fiecărei zile, participă la diferite întâlniri ale grupurilor de sprijin. Bolnavii de paraziţi cerebrali. Bolnavii de cancer testicular. Aici o întâlneşte pe Marla Singer, corespondentul său feminin.

Odată cu extinderea ideei de Fight Club apare fabrica de săpun. Apare proiectul Mutilare. Apar celelalte reguli iar naratorul se vede prins în ghiarele violente ale realităţii, într-o lume în care Tyler a dispărut şi-n care Marla îl dispreţuieşte.

..... Ce este Fight Club? Este o Alice în ţara minunilor scrisă într-un stil uimitor de compact şi direct, fără rezerve şi fără disimulări. Nu cred că am greşit făcând această comparaţie. Fight Club este acea lume în care ne-am dori să trăim chiar şi o singură zi pentru a ne bucura mai mult apoi de deliciile vieţii curente. Filmul, avându-i în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton, este de asemenea foarte bun şi reprezintă un atu pentru înţelegerea textului. Deşi nu mi s-a părut atât de bună precum Sufocare, Fight Club este un roman modern uimitor pe care n-ar trebui să-l ratăm.

Nota mea: 9. Pentru motivele precizate mai sus.

Am mai citit:

• Sufocare

Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Albert Camus - Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Oare cine nu a auzit de Străinul sau de Ciuma lui Camus? Oricum... mi-a luat aproape un an de zile pentru a scoate această carte din bibliotecă pentru a o citi. Motivul nu a fost constituit de grosimea cărţii ci este chiar unul foarte simplu: am avut ce să citesc înainte. Şi aşa cum o credinţă de-a mea îmi tot spune: cărţile vin singure înspre noi la momentul potrivit pentru a ne determina să ne găsim propriile răspunsuri pe drumul vieţii.

Stăinul mi s-a părut a fi textul ce mi-a suscitat cele mai multe întrebări şi posibilităţi de interpretare. Unui bărbat îi moare mama iar după o scurtă perioadă ucide el însuşi un alt bărbat pe o plajă din Alger. Astfel devine acuzat în cadrul unui proces ce captează atenţia presei. N-ar fi nimic special în toate astea dacă procesul nu şi-ar ieşi din cadrul firesc extinzându-şi capetele de acuzare la lucruri absurde. Omul nostru nu mai este acuzat acum de simpla ucidere a unui om ci chiar de indiferenţa arătată mamei sale, este învinuit de a avea propria personalitate şi de a acţiona în limitele epropriei sale libertăţi. Ajunge în final să ajungă atât de derutat încât să nu mai ştie nici el singur motivul pentru care este acuzat şi chiar se simte învinuit de fapte pe care nu le-a comis. Sentinţa este la fel de absurdă: crima sa este de acum neînsemnată, el fiind acuzat de crimele întregii lumi.

Ciuma este un roman minunat şi totodată "o parabolă perfectă, complexă a solidarităţii umane în faţa nenorocirii". Epidemia de ciumă se instalează în Oran, un oraş din Alger. Ciuma apare asemenea unei fiinţe misterioase: brusc, apăsător, violent. Şobolanii îi sunt mesageri. Se manifestă asemnea unui criminal în serie şi destul de repede începe să-şi însemneze victimele. Romanul vizează într-un prim plan modul în care societatea, în care toţi oamenii se organizează pentru a face faţă situaţiei de criză. Introducerea oraşului în carantină şi gestionarea securităţii astfel încât epidemia să nu se extindă constituie încă un punct esenţial în evoluţia romanului. Iar apoi dispariţia bolii la fel cum venise: brusc. Era ca şi cum s-ar fi speriat. Ca şi cum oamenii reuşiseră s-o alunge. Minunat...

Căderea este un monolog al unui bărbat ce pare abandonat lumii, rămas fără speranţă şi pierdut în amalgamul societăţii în care nu se mai regăseşte.

Exilul şi împărăţia este o colecţie de şase texte scurte ce aparent nu au nicio legătura unul cu celălalt. Personajele par însingurate; îşi caută propriul adevăr însă par a nu rămîne decât cu sinele, o limită absurdă a identităţii umane.

Citate:

"Marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, cînd timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu sfârşească decât în ziua revederii."

"Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează."

"Ceea ce mă interesează este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea ce iubeşte."

"Iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe."

"Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, greu de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea."

"Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce."

"Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem."

"Această lume fără dragoste era ca o lume moartă şi vine întodeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca şi curajul, şi implori inima unei fiinţe şi inima vrăjită a tandreţei."

"Nu e mare lucru să iubeşti pe cineva... o iubire nu este niciodată de ajuns de puternică pentru a-şi găsi propria ei expresie."

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întodeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană."

Nota mea: 10. Nu cred că mai are vreun rost să precizez vreun motiv pentru care această carte m-a fascinat. A meritat pe deplin s-o citesc şi o voi păstra mereu în minte gândindu-mă că am învăţat multe lucruri din ea. În plus, ediţia mea are o dedicaţie pe prima pagină, la care ţin enorm... este una din cărţile ce vor sta la loc de cinste în biblioteca mea.

Demiurgul cel rău

Emil Cioran - Demiurgul cel rău

Demiurgul cel rău, publicată de editura Humanitas, cuprinde cinci secţiuni: Demiurgul cel rău, Noii zei, Paleontologie, Întâlniri cu sinuciderea, Neizbăvitul, Gânduri sugrumate. Ideile pe care Cioran le propune sunt în general pesimiste, înclinate spre finitudine decât spre evoluţie... recunosc că mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, în ciuda mesajului negativ pe care l-ar fi putut îndrepta asupra mea. Nu este chiar literatură, însă asta nu constituie o problemă... Filosofia ne ajută şi ea să căpătăm experienţa învăţării şi ce altceva dacă nu conştiinţa înţelepciunii....?

Citate:

"Nu se dau bătălii în numele unui regret"

"Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate."

"Ce-i foloseşte omului să dobândească lumea, dacă îşi pierde sufletul?"

"Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun."

"Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda."

"A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat."

"E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit."

Nota mea: 9. Este o carte care merită citită şi din care avem ce învăţa. ... atât timp cât nu luăm în calcul îndemnurile mai mult sau mai puţin directe referitoare la sinucidere...

Invitaţie la vals

Mihail Drumeş - Invitaţie la vals

Câteodată te simţi obligat pur şi simplu să citeşti vreo carte anume, câteodată vine cineva şi-ţi pune cartea în mâini şi-ţi impune s-o citeşti. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Invitaţie la vals. Nevoit fiind deci să o citesc trebuie să recunosc acum că a meritat pe deplin. Şi gândindu-mă mai bine observ că această carte trebuie neapărat citită acum, când eşti tânăr, şi când ai ce să înveţi din ea. Iubirea dintre Tudor şi Mihaela, deşi nu este atât de exotică precum cea dintre Allan şi Maitreyi, se extinde în plan universal, prinzând cititorul în plasele ei. Este o poveste care are de toate: iubire cu nemiluita, gelozie, despărţiri iar în cele din urmă moarte. Este o carte ce se trăieşte mai mult decât se citeşte. Este o carte ce se simte odată cu fiecare cuvânt. Mă bucur că am citit-o acum, când chiar simt că a fost momentul potrivit. Invitaţie la vals mi s-a părut a fi o carte exuberantă şi chiar dacă nu excelentă din punct de vedere literar, suficient de motivantă pentru un tânăr ce-şi doreşte să se bucure de viaţă.

Nota mea: 10. O recomand tuturor tinerilor şi nu numai, tuturor acelora care-şi doresc să citească o poveste de dragoste bună şi emoţionantă.

Parfum de femeie

Giovanni Aprino - Parfum de femeie

Chiar dacă s-au vorbit atât de multe despre film (pe care nu l-am văzut) şi despre succesul său, mă simt nevoit să declar că acestă carte nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Motivul este cât se poate de simplu: nu am înţeles-o. Mi se pare că scrisul nu are nicio noimă, că acţiunea (dacă există) este suspendată între nişte evenimente nedeterminabile şi că personajele nu fac nimic notabil. Nu mi-a rămas în minte decât imaginea orbului şi a tînărului său partener de călătorie şi apoi episodului dansului cu una sau două femei (?). Atât am înţeles. În rest parcă a fost o lectură fără sens. Urmează să văd filmul şi să mă clarific. Poate ulterior am să recitesc cartea şi poate că filmul mă va ajuta să-mi limpezesc imaginea asupra acestei poveşti.

Later edit: Vizualizarea filmului (care schimbă destul de mult instanţele textului) mi s-a părut o necesitate pe care ar fi trebuit să mi-o asum (de acestă dată) înaintea citirii cărţii. Filmul este foarte bun şi merită văzut.

Nota mea: 5. Pentru că nu am învăţat nimic... şi pentru că nu-mi permit să dau o notă mai mică...

Senso

Camillo Boito – Senso

Atât dimensiunile considerabil reduse cât şi tematica abordată de acest text m-au determinat să fac o asociere între el şi Lovitura de graţie
a lui Marguerite Yourcenar. În ciuda puţinelor pagini pe care le ocupă, Senso este o metaforă bine construită la adresa unei iubiri trădate, în care războiul şi circumstanţele devin elemente esenţiale de conjunctură ale întâmplărilor.

Asemenea textului cu care îl asemănam, Senso se sfârşeşte tragic, prin moartea elementului perturbant, a aceluia care încalcă armonia de cuplu, izolată oricum în faţa influenţei covârşitoare a războiului. Ea nu este nicidecum o moarte oarecare, ci una eliberatoare, venită ca o ultimă soluţie – necesară.

Pentru o carte scurtă, cuvinte pe măsură.

Nota mea: 8,5. Pentru că merită citită într-o zi în care singurătatea te învăluie; pentru că îţi oferă o bună lecţie de viaţă.

Arhanghelii nu mor

Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor

Arhanghelii nu mor a fost una dintre cărţile luate de la un Schimb de Cărţi, pe care trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu. Nu mi-a plăcut în mod deosebit iar motivul nu a fost constituit de lipsa acţiunii concrete (ce în alte cărţi nu a fost deranjantă) ci poate tocmai de acea încercare a autoarei de a transpune prezenţe şi gânduri în rememorări şi fluxuri de conştiinţă. Părerea mea e că i-au ieşit prost. Cartea este înceată, fără vreo cheie principală care să-i ofere cititorului posibilitatea de a urmări lejer logica întâmplărilor şi mesajul autoarei. Frazele bine lucrate constituie însă unul dintre punctele salvatoare ale cărţii, mai mult literare decât adresate cititorului, ceea ce din punctul meu de vedere nu-i creşte valoarea sau potenţialul de citire cu nimic. Faptul că a fost romanul de debut al acestei doamne i-ar mai ierta cumva din vina pe care i-o atribuit pentru scrierea acestei cărţi însă dacă stau să mă gândesc cărţi de debut de o valoare indiscutabilă atunci aş trece şi peste acest amănunt. Acum ar fi fost normal să expun momentele acţiunii, însă cartea nu mi-o permite. Cu excepţia unei reîntoarceri la o veche reşedinţă a vocii narative feminine, a reîntâlnirii ei cu fostul iubit şi cu actuala parteneră a acestuia (personaje ce continuă să o viziteze ocazional) şi a morţii celor doi bătrâni vecini de imobil altceva concret nu există. Repet, nu cred că ar fi fost o problemă dacă îmi oferea altceva în schimb, precum nişte idei demne de citit sau relaţii mentale solide.

Nota mea: 6. Pentru stilul lucrat.

De profundis

De profundis – Oscar Wilde

Este aproape imposibil de delimitat care latură a lui Oscar Wilde a fost mai puternică sau mai plină de geniu: Oscar Wilde – omul sau Oscar Wilde – scriitorul. El însuşi recunoaşte că scrierea singurului său roman – Portretul lui Dorian Gray – n-a fost decât un pariu cu sine şi cu societatea, cum că ar fi capabil de a scrie o operă literară de întinderi mai mari, care să-i depăşească binecunoscutele nuvele şi piese de teatru. Cât despre scrierea acestui text despre care mă opresc să vorbesc acum, De profundis, se pot spune deasemenea câteva lucruri de importanţă. Se cunoaşte faptul că Oscar Wilde a fost nevoit să execute doi ani de muncă silnică, fiind acuzat public de comportament imoral, sau altfel spus de homosexualitate. Pe lângă scrisorile trimise din închisoare Lordului Alfred Douglas, el a scris şi acest scurt text în regim de prizonierat. De profundis este un eseu de natura filosofico-artistică în care Wilde-omul întrece în valoare scriitorul, în opinia mea, bineînţeles. Cuprins de neliniştea iscată de propria conştiinţă, Wilde ajunge să aştearnă pe hârtie cuvinte de o sensibilitate crescută, marcate de sentimentul vinovăţiei dar totodată şi de cel, contradictoriu, al împăcării cu sine. Exilat de societate, condamnat pentru propria viaţă, Oscar Wilde scrie acest sumar de gânduri definitorii pentru acea perioadă din viaţa sa. Pot presupune că acest text a fost unul de cotitură în viaţa scriitorului, unul revelatoriu şi consistent în puterea de diciţie pe care acesta a avut-o mai târziu.

Nota mea: 8. Indiferent ce notă i-aş da eu până la urmă, De profundis ar merita mai mult; niciodată oamenii nu se vor putea ridica la nivelul cărţilor.

Quo Vadis

Quo Vadis: O întâmplare din timpul lui Nero - Henryk Sienkiewicz

Henryk Sienkiewicz este în primul rând un clasic polonez, cât şi un scriitor de valoare al literaturii universale. Romanul Quo Vadis, publicat pentru prima dată în 1896, ar putea fi clasificat pe mai multe criterii în funcţie de unghiul din care este privit. Este într-o primă fază un roman istoric deoarece are loc, aşa cum se precizează şi în partea a II-a a titlului, în timpul împăratului Nero, în jurul anului 64 d.Hr. El este deasemenea şi un roman de dragostea, de altfel şi cea mai evidentă ramură a sa, deoarece urmăreşte povestea de iubire dintre Marcus Vinicius, un patrician roman, şi Ligia, pe numele său original Calina, fiica unui rege înfrânt din neamul ligienilor.

Nu îmi doresc să expun firul narativ din motive aproape nesemnificative. Ce mă interesează mai mult este contextul religios şi istoric în care iubirea celor doi se dezvoltă. Apare bine diferenţiată ideea de propovăduire a religiei creştine în Roma acelor vremuri; Ligia este deja creştinată în momentul în care Marcus se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea sa pentru Hristos pare a fi mai puternică decât orice alt fel de iubire omenească. Prezenţa unor personaje atestate istoric, precum Nero sau chiar apostolii Petru şi Pavel, oferă un plus de autenticitate romanului. Deoarece începe să intuiască natura religioasă a perosanei pe care o iubeşte însă care în acelaşi timp îl respinge, Marcus apelează la sfaturile bunului său prieten, Petronius.

Ceea ce mi se pare extraordinar este procesul de transformare al lui Marcus dintr-un bărbat "roman", dedicat plăcerilor şi vieţii carnale, până în final când prin intermediul dragostei pentru Ligia şi a cuvintelor apostolilor ajunge să se creştineze. Transformarea sa este deplină, ajutându-l să suporte durerea de-şi vedea în chinuri persoana iubită.

Nota mea: 10. Iubirea dintre Ligia şi Marcus este una deplină, crescută pe marginea unor valori inviolabile, aşa cum ar trebui să fie toate iubirile. Să lupte împotriva societăţii, timpului, istoriei, să creadă în puterea lor de a exista. Să creadă. Am învăţat unele lucruri din această carte pe care le voi păstra în interiorul meu şi mai târziu. Nu cred că o voi uita.

Orele

Orele – Michael Cunningham

Orele a fost încă din primele pagini o carte pe gustul meu. N-aş găsi exact motivul să-mi susţin această afirmaţie. Ea este un roman despre trei femei, despre vieţile a trei femei, chiar mai mult: despre raţiunile a trei femei, al căror destin se învârte în jurul unei nume: Mrs. Dalloway. O carte, un nume, un destin. Virginia Woolf, autoarea volumui, este ea însăşi personaj în această carte, surprinsă chiar în timpul în care încercă să scrie Mrs. Dalloway, în 1923. Clarissa Vaughn este simbolul unei Doamne Dalloway moderne de la sfârşitul secolului XX, surprinsă de asemenea în ansamblul gândurilor sale. Ea duce o viaţă aparent tulbure şi nesigură. Laura Brown pregăteşte un tort de aniversare pentru soţul său, în 1949. În acest timp în acest timp citeşte ce alteceva dacă nu tocmai respectiva carte, şi anume Mrs. Dalloway.

Deşi este în mare parte cu şi despre femei, Orele nu se limitează a fi numai atât. Norocul meu a fost că o citisem înainte pe Virginia Woolf şi i-am putut percepe clar influenţa asupra textului lui Cunningham. Fluxul conştiinţei personajelor se evidenţiază şi el, la fel ca şi trecerea de la planul mental la fel fizic, arătându-se interdependenţa iminentă dintre ele.

Deşi influenţat destul de mult de stilul Virginiei Woolf, Orele rămâne în opinia mea un roman modern, chiar dacă adoptă un stil sobru – nu neapărat clasic. Ceea ce se remarcă iarăşi la o primă cititre a cărţii rămâne înclinaţia lui de a dezbate un subiect nonconformist, şi anume relaţiile homoerotice dintre femei şi bărbaţi deopotrivă, şi includerea unor astfel de întâmplări în cadrul unor vieţi ce din exterior nu par altceva decât guvernate de calm. Realitatea de multe ori ne sperie. Virginia Woolf îşi sărută sora. Laura Brown profită de ocazie şi o sărută pe Kitty, o vecină şi totodată bună prietenă. Clarissa Vaughn îşi sărută fiica, surprinsă deasemenea în cadrul unei legături cu o femeie mult mai în vârstă decât ea. Personajele nu par a avea vreo problemă legată de toate acestea; tot ce li se întâmplă nu pare a fi decât o serie de evenimente surprinse în cadrul acestor câteva ore din viaţa acestor femei. Fiecare cu propriile iubiri, fiecare cu propriile tentaţii. Fiecare cu propria viaţă.

Mi-a plăcut această carte pentru că îmi place în primul rând Virginia Woolf, şi pentru că am încercat să o înţeleg în primul rând ca om. Nu este o carte grea şi consider că şi-a meritat pe deplin Premiul Pulitzer primit în 1999.

Nota mea: 10. Desemenea, n-aş putea spune de ce. Subiectul fără geniul creator n-ar avea nicio valoare. Orele rămâne oricum o carte de referinţă, scrisă exact atât cât ar fi trebuit să fie scrisă, fără nimic în plus. Îţi spune exact ce trebuie să îţi spună fără a te complică şi fără a-ţi răpi însă farmecul lecturii.

Shogun

Shogun – James Clavell (2 volume)

Eram conştient, la momentul când dădeam ultima pagină a acestui roman, că am citit o carte scrisă de un englez în secolul al XX-lea despre societatea japoneză a secolului al XVII-lea. Aşadar nu ştiam cât să cred că ceea ce am citit ar fi fost posibil cândva însă în orice caz trebuia să recunosc că lumea descrisă acolo era ceva hipnotizant, că Japonia lui Clavell avea ceva ce-mi producea fascinaţie, ce mă prinsese cu totul în lumea ei.

A fost un roman ce mi-a luat destul de mult timp până să-l termin (oare de ce?) însă am luat acest lucru şi ca pe un avantaj deoarece mi-a permis să meditez pe marginea cărţii şi a subtilităţilor sale.

Este imposibil să citeşti Shogun şi să nu te laşi prins în universul aproape prea bine clădit al acestei cărţi. Mă chinui de ceva timp să pot scrie ceva despre această carte, despre cele două volume pe care tocmai le-am scos scos din bibliotecă punându-mi-le pe birou – lângă tastatură, şi văd că tot nu pot să scot ceva cuvinte de calitate, ceva care să poate cuprinde cât de cât tot ceea ce-mi doresc să spun. Dacă este un timp potrivit când să citeşti acest roman atunci acesta este, să-l citeşti în adolescenţă, să te bucuri de farmecul lui, de puterea pe care o are de a te captiva.

John Blackthorne este pilotul unei corăbii pe nume Erasmus, singura supravieţuitoare a unei flote formată din cinci nave corsar din flota olandeză. Reuşind să treacă prin strâmtoarea Magellan, el şi echipajul său ajung să acosteze în Japonii, tărâmul vizat pentru a face comerţ. Ajunşi aici ei constată că populaţia este cu mult mai civilizată decât Anglia sau Olanda şi că oamenii sunt foarte bine organizaţi în diferite trepte ierarhice comform codului samurailor, Bushido. Ei constată că li se confiscă nava şi se trezesc brusc întemniţaţi şi trec treptat prin inspecţia conducătorilor locului, Omi-san, Yabu-sama şi ajung până la urmă în faţa celui mai mare daimyo, însuşi Toranaga-sama, cel mai înţelept şi temut conducător din acele vremuri. El ordonă ca Blackthorne, căruia i se schimbă numele în Anjin-san pe motivul complexităţii celui dintâi, să meargă împreună cu el la Osaka, unde urma să se întâlnească cu Ishido, principalul inamic al lui Toranaga.

Încă un amănunt foarte important îl constituie prezenţa portughezilor în insulele japoneze, de religie catolică, cu o impicare destul de semnificativă în viaţa socială a oraşelor, ceea ce iscă un conflict între Blackthorne, protestant, şi preoţii catolici. Norocul face ca Toranaga să sesizeze conflictul de interese şi să o aleagă drept traducător pe Mariko-san, cea mai de seamă femeie pe care ei o puteau aprecia.

Deoarece situaţia politică nu era foarte stabilă, Toranaga îl trimite pe Blackthorne înapoi la Anjro, oraşul unde a acostat, pentru a instrui legiuni întregi de samurai în lupta cu muschetele, o noutate absolută în tehnicile de război japoneze de pe atunci. Înţelepciunea lui Toranaga îl face să sesizeze importanţa lui Blackthorne, motiv pentru care profită de orice ocazie pe care o poate avea pentru a-i folosi cunoştinţele şi spiritul personal pentru a-şi atinge el însuşi obiectivele.

John Blackthorne este personajul ce duce de la un capăt până la celălalt firul poveştii, el este cel a cărui intervenţie în şirul narativ schimbă întâmplările şi reuşeşte imprevizibil să ducă lucrurile un bun sfârşit, chiar dacă fără conştiinţa sa directă. Cunoştinţele şi experianţa sa pe mare îl fac o valoare nepreţuită pe care Toranaga şi-o asumă de partea sa reuşind să-i câştige prietenia. Deasemenea, de-a lungul romanului, Blackthorne îi salvează viaţa de trei ori lui Toranaga, motiv pentru care acesta din urmă îi oferă titlul de hatamoto, o disticţie foarte importantă pe care nu o au decât puţini samurai, ceea ce îl evidenţiază ca fiind un preferat al lui Toranaga, ceea ce îl face mai mare în rang decât mulţi din ceilalţi daimyo subordonaţi lui Toranaga. El este astfel primul venetic (străin de ţinuturile Japoniei) ce primeşte ce primeşte un astfel de titlu, şi primul totodată ce are un venit anual şi un teren propriu, o consoartă şi propriii oameni în subordine. Blackthorne trece vizibil printr-un proces aproape metamorfozic prin care pare că se transformă chiar într-un japonez. Ajunge să aprecieze orezul, sake, kimonoul, limba, cultura, ajungând până la urmă să fie un adevărat samurai atât în acţiune cât şi în spirit.

Mariko reprezintă idealul de înţelepciune şi tărie feminină, şi curajul pe care îl pot avea uneori femeile atunci când vine vorba de datoria pe care o au. Ea este consoarta lui Buntaro, unul dintre principalii comandanţi ai lui Toranaga, şi una din cele mai de seamă femei din imperiu. Cu toate că a adoptat religia creştină, nu se speteşte să recunoască faptul că înainte înainte să fie creştină este japoneză, de aceea cultura şi valorile japoneze par a sta neclintite în ea. Ajunge să se îndrăgostească de Blackthorne (iar acesta implicit de ea) şi să se arunce într-o aventură interzisă din care însă nu mai pare a avea vreo şansă de scăpare. Chiar dacă pe parcurs există persoane care bănuiesc legătura dintre ei, jocul de putere şi de interese este mai puternic, reuşind ţină piept eventualelor piedici. Mariko sfârşeşte însă printr-o moarte ce i-a întărit şi mai mult credinţa pe care a avut-o de-a lungul vieţii, aceea a unei datorii mai presus de om, numai şi numai pentru stăpânul său legitim, adică pentru Toranaga.

Toranaga este însă de departe personajul cheie al romanului, cel ce trage sforile şi deţine adevărul total asupra celorlalte. Prin intermediul unei înţelepciuni uimitoare el reuşeşte să-l câştige pe Blackthorne de partea sa, să scape din plasele întinse de Ishido, să îşi ducă planurile până la capăt într-un mod cu totul special, folosindu-se de toate resursele şi profitând de fiecare ocazie ce se ivea. Cu toate că afirmă pe tot parcursul romanului că nu îşi doreşte să devină shogun (cel mai mare grad militar din Japonia; cel ce deţine acest rang are o putere mai mare chiar decât împăratul), se dezminte în final demonstrând că şi cel mai nesemnificativ gest pe care l-a făcut a avut rostul de a-l ajuta să atingă treapta supremă. Moartea lui Mariko a constituit o jertfă în faţa puterii pe care el urma să o obţină, în faţa măreţiei sale de neatins. El este geniul acestui roman, shogun-ul în carne şi oase, pentru a cărui putere este nevoie să se sacrifice o întreagă masă de oameni.

Când războiul este pe punctul de a începe, Toranaga pune tot ceea ce s-a întâmplat pe seama soartei, karma, considerând că totul s-a desfăşurat în sensul îndeplinirii misiunii fiecăruia. "Mariko-san, asta a fost karma ta, să mori glorios şi să trăieşti de-a pururi. Anjin-san, prietenul meu, karma ta e să nu poţi părăsi niciodată acest tărâm. Karma mea e să fiu shōgun."

Romanul se sfârşeşte cu aceeşi împăcare în faţa vieţii şi a morţii, în jurul cărora se învârte, punând într-un fel punct tuturor învinuirilor pe care eventualul cititor i le poate aduce lui Toranaga. "Nu eu am ales să fiu ceea ce sunt. Asta mi-e karma."

Nota mea: 10, pentru că te ţine cu sufletul la gură, pentru că este o poveste bine spusă, pentru că te îndeamnă să te gândeşti mult la cele întâmplate; pentru că este o carte frumoasă, pentru că am primit-o cadou şi pentru că mi-a plăcut. Pentru că poate peste ani o voi citi din nou. Pentru că am învăţat ceva din ea. Pentru că dacă scopul nu scuză mijloacele, atunci viaţa omului este tot ceea ce avem nevoie pentru a ne urma calea. Karma. Dacă aceasta ne este viaţa atunci nimic nu ne poate face să renunţăm la ea. Pentru că urmează să pun cele două volume înapoi în bibliotecă trecându-mi uşor degetul pe cotorul lor, pentru că le voi zâmbi. Zece. Pentru că nu există o notă mai mare.

Metafizica tuburilor

Autor: Amélie Nothomb

Din când în când mai citim şi cărţi care se sustrag normelor... Metafizica tuburilor este tocmai una din acele cărţi ce par rupte dintr-un univers paralel celui pe care îl trăim.

Dacă Dumnezeu nu s-ar afla în cer atunci el ar avea doi ani şi jumătate şi ar fi fată; ar fi pe Pământ, s-ar fi născut în Japonia pentru a doua oară. Bineînţeles: Dumnezeu ar şti că este Dumnezeu. Iar de la cea de a doua naştere a sa, când Dumnezeu încetează a exista sub natura unui tub, începe să exploreze lumea. Descoperă apa şi ceea ce înseamnă a te afla la un pas de moarte; descoperă peştii şi simbolurile. Dumnezeu începe să pună întrebări.

Metafizica tuburilor este o carte haioasă ce nu are cum să nu-ţi fure câteva zâmbete sau fragmente de râs în timpul citirii ei. Este o carte despre ce înseamnă să înveţi să trăieşti.

Citate:

1. Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu vede cum trece timpul. P17
   
2. Singura alegere proastă este absenţa unei alegeri. P19
   
3. Plăcerea e o minune care mă învaţă că eu sînt eu. Plăcerea sînt eu: de fiecare dată cînd va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu fără plăcere! P36
   
4. Amintirea este unul dintre aliaţii indispensabili ai voluptăţii. P41
   
5. Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sînt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. P156
   
6. Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim la problemele noastre, am fi o rasă fericită. P157
   

Nota mea: 8,5. Din punct de vedere literar nu este o capodoperă. Poate fi luată însă într-o zi tristă spre a fi citită lin. N-are cum să nu te binedispună. Dacă Dumnezeu ar fi pe pământ atunci ar recomanda-o.

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?

Autor: Mario Vargas Llosa

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un scurt roman cu tentă poliţistă în cadrul căruia se încearcă elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă. Protagoniştii principali par a fi locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, din corpul de jandarmi ai localităţii, cei desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.

Ciudata descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie. În timp ce aceasta se află în desfăşurare toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi, că ei sunt tocmai peştii cei mari , cei ale căror nedreptăţi nu se vor lăsa niciodată demascate. În timpul intensei cercetări intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru doña Adriana, patroana unui birt local – apreciată în primul rând pentru formele ei deosebit de proeminente.

De-a lungul întregului roman se diferenţiază astfel două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului. Cu toate că era aproape o crimă imposibilă, în sensul că nu era niciun indiciu care să-i trimită înspre făptaşi, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printr-o scrisoare anonimă, căruia se decid să-i dea curs. Ceea ce ajung să afle întrece până la urmă orice aşteptare: dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând – dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fiica curtată de doi dintre subordonaţii săi.

După ce cazul pare a fi rezolvat în cele din urmă rămân oricum câteva semne de întrebare... Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

Nota mea: 8,5.

Pedro Paramo

Autor: Juan Rulfo

Romanul Pedro Páramo mi s-a părut unul dintre cele mai complexe cărţi pe care le-am citit. Asta în ciuda dimensiunilor reduse sau a limbajului de influenţă populară. Prin numai două volume Juan Rulfo şi-a câştigat un rol incontestabil în cadrul literaturii universale, mai ales de limba hispanică. După ce debutase cu volumul de povestiri Câmpia în flăcări a publicat singurul său roman, Pedro Páramo în 1955, deschizător de drumuri în domeniul realismului magic, cu aproape șapte ani înainte ca Gabriel Garcia Marquez să-şi publice primul roman (Ceas rău).

Pedro Páramo este o carte pe care nu o recomand începătorilor şi nici celor care nu prea au răbadare. Pedro Páramo nu este un roman bun de savurat într-o zi plictisitoare, nu este o carte de relaxare, nici de petrecere a timpului liber. Pedro Páramo este o carte destinată celor care caută ceva în spatele cuvintelor, celor ce încearcă. Nu este uşoară, nu este neapărat frumoasă însă din punctul meu de vedere este o experienţă livrească nemaipomenită.

Cea mai mare problemă pe care o poţi întâmpina la lectura cărţii este stilul. Scris discontinuu, salturi cronologice, lipsa unei realităţi în care să te încrezi. Poate fi o adevărata derută pentru cititor.

Juan Preciado vine la dorinţa mamei - acum decedată - în satul Comala, un Macondo arhaic, să-şi caute tatăl, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Motivul căutării tatălui se transformă doar în pretextul de a-şi găsi până la urmă propriile origini. Problema este însă nu doar aceea că nu-şi găseşte tatăl dar întregul sat pare a fi cufundat într-o zonă crepusculară. Deşi găseşte pe alocuri unii locuitori impresia ce mi-a rămas este că nimeni nu mai era viu, moartea luând locul vieţii şi surclasând-o. Pătrunde astfel, prin mărturisirile morţilor, în istoria tatălui său, în viaţa şi aventurile sale amoroase.

Nota mea: 8. I-am recunoscut valoarea acestei cărţi şi potenţialul inovator pe care îl are. Recunosc că este o carte bună. Foarte grea însă...