Imparatul mustelor

William Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.