Ispasire

Ian McEwan - Ispăşire (original: Atonement), Editura Polirom, 2008, Traducere de Virgil Stanciu

Beneficiind şi de o ecranizare de excepţie, acest roman al lui Ian McEwan mi-a oferit, pe lângă minunata poveste (cu care eram deja familiarizat din film), şi o foarte bună îmbinare stilistică ce mi-a dat impresia c-a transformat simplul al lecturii într-o delectare livrească. Ispăşire este primul roman al lui Ian McEwan pe care l-am citit însă mi se pare a fi suficient pentru a recunoaşte geniul şi incontestabilul talent al acestui scriitor.

Romanul este o îmbinare de perspective (în ciuda relatării omnisciente şi omniprezente, perspectiva "dindărăt") ce reuşeşc să-i ofere textului elemente de dragoste, de război, creând în prima parte o adevărată frescă de familie. De departe însă cel mai important aspect al romanului, şi poate singurul pe care filmul n-a reuşit să-l surprindă în adevărata sa valoare, este constituit de perspectiva din care este privită misiunea şi rolul scriitorului în lume, scriitor surprins în evoluţie şi mereu tentat să intercaleze imaginaţia cu realitatea. De aceea unul dintre personajele principale şi cu un rol central în cadrul întâmplărilor este Briony Tallis, mezina unei înstărite familii engleze, ce încă de la vârsta de doisprezece ani era bântuită de tentaţia provocatoare a cuvintelor ce n-avea să-i mai ofere linişte pentru tot restul vieţii. Curiozitatea nestrămutată şi imaginaţia fără limite o fac să interpreteze greşit anumite gesturi ce au loc între sora sa Cecilia şi Robbie, fiul servitoarei şi totodată un fost coleg de facultate al Ceciliei. Momentul cu adevărat intrigant este acela în care Briony citeşte o scrisoare (neintenţionată) din partea lui Robbie către Cecilia, scrisoare ce se constituie într-un adevărat şoc pentru tânara fată. Acesta este totodată şi clipa în care mintea copilărească şi fantezistă a lui Briony o ia razna atribuindu-i lui Robbie nişte atribute defăimătoare, mai ales după clipa în care îi surpinde pe cei doi într-un moment intim în camera bibliotecii, scenă pe care n-o înţelege şi de care se simte depăşită, nu însă şi în posibilitatea de a trage concluzii.

Posibilitatea de a trece cu adevărat în lumea adultă i se iveşte atunci când, în mijlocul unei căutări nocturne a verişorilor săi gemeni, Briony surprinde o altă întâmplare: violul Lolei, sora gemenilor, verişoara sa. Fără a fi sigură niciodată de ceea ce declară, ea ajunge până a jura în faţa instanţei că bărbatul pe care l-a văzut în toiul faptei era tocmai Robbie. Totul e doar lumea fictivă pe care o fetiţă de unsprezece ani cu pretenţii de scriitoare şi-o creează.

Aşa se face că Robbie este trimis la închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o. Totul se sprijină pe mărturia unei fetiţe ce-şi asumă misiunea de a dirija destinul unui om doar pe baza impresiilor şi gândurilor pe care şi le-a făcut. Acesta fiind punctul în care cronica de familie ia sfârşit, momentul în care familia Tallis îşi începe incontrolabila cădere, partea a doua se constituie într-o realistă frescă de război ce surprinde momentul Dunkirk, acela al retragerii armatei engleze din Franţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele două părţi de mijloc ale romananului ilustrează evoluţia individuală a celor trei personaje implicate în conflictul pe termen lung: Cecilia şi-a părăsit familia în înverşunarea de a-şi sprijini iubitul, s-a mutat la Londra retrăgându-se în izolare şi-şi consacră cea mai mare parte a timpului slujbei de soră medicală. Robbie este prins în monstruozităţile războiului (ca o alternativă a vieţii din închisoare) şi visează permanent la o viaţă liniştită alături de Cecilia într-o căsuţă pe malul oceanului. Este mistuit permanent de ura făţă de Briony şi singurul lucru care-i mai oferă curajul de a continua lupta într-un război ce pare imposibil rămâne acela că într-o zi va ajunge s-o revadă pe Cecilia. Pe de altă parte, cealaltă soră Tallis, Briony, urmează destinul surorii sale şi-şi duce stagiatură de soră medicală într-un alt spital din Londra. Maturizarea a făcut-o între timp să conştientizeze greşelile trecutului şi să-şi recunoască vina. A ajuns să-şi deplângă prostia şi să-şi dorească faptul ca Cecilia şi Robbie să-şi găsească împreună fericirea. Scrie necontenit, în mare partea variante diferite ale aceeaşi poveşti pe care o trăieşte. Trăieşte mustrări de conştiinţă şi face eforturi să se ancoreze în lumea reală pentru a se putea tolera pe sine; vede cu proprii ochi atrocităţile războiului prin trupurile soldaţilor răniţi şi chiar morţi şi-şi dă seama că Robbie ar putea fi unul dintre ei.

Ajunsă la bătrâneţe, îşi scrie ultimul roman. Atonement. Ispăşire. Suferind de o boală a sistemului circulator şi nervos îşi vede destinul de scriitoare la capătul drumului. În scurt timp avea să-şi piardă memoria şi să nu mai fie capabilă să scrie nimic. Nu publică însă romanul din rezerva că adevărul va face furori. S-ar fi părut însă că succesul pe plan literar ar fi mulţumit-o. Şi totuşi nu. Chemarea ei cea mai mare a fost aceea de a oferi trecutului ceea ce ea singură i-a răpit: împlinirea. Finalul fericit al ultimului roman este singurul preţ pe care-l poate plăti pentru enorma greşeală din copilărie. Aceasta este ispăşirea căreia moartea conştientă va ajunge să-i pună punct.

Filmul mi s-a părut remarcabil prin efectele sonore şi oarecum prin tensiunea ce leagă secvenţele între ele. Este un film bun pe care merită să-l priveşti însă doar ca pe un film. În momentul în care l-am plasat în contrast cu cartea a pălit considerabil.

Notea mea (pentru roman:) 10. Ian McEwan mi se pare un scriitor foarte promiţător (din punctul meu de vedere, al unui cititor). Mai mult ca sigur că voi continua să-l citesc. Cât despre Ispăşire, romanul a fost pentru mine un deliciu. Am descoperit cumva obiectivitatea rigidă şi omniprezenţa din stilul Virginiei Woolf şi poate tocmai asta m-a încântat în mod deosebit. Stilul fluent-descriptiv face toţi banii în cartea asta, restul se poate găsi şi-n film. Ceea ce lipseşte însă filmului este procesul de transformare resimţit asupra personajelor, surprinse permanent în evoluţie.