Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe (original: Oranges are not the only fruit), Editura Humanitas Fiction, 2008
“De ce e oare intimitatea atât de tulburătoare?”. La pagina 122, în cursul lecturii acestei cărţi, m-am lovit de această întrebare pe care, fără a folosi aceleaşi cuvinte, mi-o pusesem şi eu cândva. Răspunsul ar cere însă mult prea multă vorbărie din partea mea şi chiar dacă mi-aş permite încercarea de a-l formula tot nu ar fi unul complet în măsura în care mi l-aş dori eu. Dar ce legătură are până la urmă această carte cu ideea de intimitate sau cu implicaţiile ei? Asta rămâne de văzut…
În cea mai mare parte autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe istoriseşte povestea lui Jeanette, o tânără dintr-un orăşel britanic ce este înfiată de un cuplu practicant al dogmei avanghelice cu gândul de a deveni un veritabil misionar. Aceasta este crescută sub apăsătoarea influenţă a mamei, o persoană cu idei fixe şi cu o viziune limitată asupra societăţii, pe care – într-un mod invariabil – încearcă să i le imprime şi fiicei adoptive pe care o priveşte de pe la bun început ca pe o trimisă a Domnului, persoana menită să aducă o schimbare în lume. Destinul fetiţei se abate însă de la “calea cea dreaptă” în clipa în care se îndrăgosteşte de o altă fată din comunitate. Deşi crescută sub un foarte puternic spirit religios, sentimentele pe care tânăra Jeanette le trăieşte nu i se par neconforme cu Dumnezeul în care credea. Nu acelaşi lucru îl împărtăşesc şi membrii Bisericii căreia îi este membră, membri ce o consideră posedată şi adoptă de la început un proces de exorcizare. Prinsă între aceste două extreme ale propriei vieţi Jeanette recurge la singurul drum care ar fi putut-o împlini: ascultându-şi sufletul pleacă de acasă urmând chemarea unei noi vieţi.
Ironiile pe care le ridică cartea ating în cea mai mare excesele de natură religioasă născute în interiorul familiei şi al comunităţii. Portocalele nu sunt singurele fructe nu se vrea o carte de idei ma mult decât cartea unei poveşti. Trăind mare parte dintre întâmplările cărţii, Jeanette Winterison trăieşte apăsarea de a împărtăşi experienţa lor şi cu ceilalţi. Faptul că ele au şi o încărcătură morală bogată (sau poate una legată de un eu propriu) este cu atât mai bine cu cât ni se relevă nişte rezultate. Scriitura cursivă, directă, fac din această carte una uşor de parcurs iar dacă te hrăneşti puţin şi din mesajul ei, cartea devine chiar savuroasă.
Citat: “Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până când nu ţi-ai supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când nu înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oamenii mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, iar a schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.” (pag. 166)
Nota mea: 9,5. Bogat în conţinut şi idei, romanul reuşeşte să-şi transmită până la sfârşit propria viziune despre lume – fie ea limitată la un simplu orăşel britanic sau la întregul mapamond. Este o lectură interesantă, cu forţă expresivă, energizantă. Pentru romanul de debut al scriitoarei (şi pentru primul roman de-al ei citit de mine) primeşte oricum un plus.
