Monday, October 19, 2009

Poveste despre dragoste si intuneric

poveste_despre_dragoste_si_intuneric Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric, editura Humanitas Fiction, 2008

Pentru început, fără a mă lega câtuşi de puţin de calităţile intrinseci ale cărţii, ar trebui să precizez un mic detaliu care m-a guvernat pe mine în timpul citirii ei. Cartea în sine, combinaţie de hârtie şi cerneală, am primit-o cadou de la o persoană dragă într-o zi specială de ianuarie. Mai mult decât atât, pe prima pagină ea ascunde şi o dedicaţie mai mult decât deosebită, nişte cuvinte tensionante dar atât de frumoase încât ar fi fost imposibil ca acest obiect în sine, cu proprietăţile lui fizice, să nu mă obsedeze înzecit înainte să citesc fie şi un singur cuvânt din alcătuirea concretă a romanului. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut ca text tot ar fi rămas una dintre cărţile de suflet aflate la mine în bibliotecă. Ce să spun însă mai mult când în realitate acestă carte cu un titlu atât de misterios nu doar că mi-a plăcut mai mult decât aş fi crezut dar a fost o adevărată escapadă în adâncurile unui text nu atât amplu cât revelator.

Cu Amos Oz am făcut cunoştinţă cu puţini ani în urmă atunci când cei de la Cotidianul mi-au ivit ocazia de a citi Cutia neagră, un roman care mi-a plăcut atunci îndeosebi pentru sfârşitul care, la acea vreme, a avut suficientă forţă pentru a-mi transmite ceva. După ce am primit în dar Poveste despre dragoste şi întuneric, a trebuit să mai treacă ceva timp până când să mă apuc concret de lectura ei, şi a mai trecut încă şi mai mult timp până când astăzi m-am apucat să scriu ceva concret despre ea.

Deşi este etichetată ca roman, această carte este de fapt o îmbinare realistă de memorii cu ficţiune, de rememorări cu cu o bună implicare a imaginaţiei. Povestea în sine îşi propune să fie o descriere a maturizării artistice şi sociale a tânărului Amos Oz, a descoperirii identităţii lui ca scriitor şi a integrării într-un mediu literar, mai mult decât livresc. În plus, Poveste despre dragoste şi întuneric este înainte de orice o carte despre cărţi, o carte despre lumea misterioasă şi obsesivă a cărţilor mai ales văzute din prisma unui copil. Apoi este o carte despre devenire, despre experienţă, despre maturizare. Toate astea puse în contextul copilului revoltat pe tatăl său şi urmărit permanent de sinuciderea mamei, de copilul maturizat forţat de întunericul în care l-a aruncat moartea mamei. Pentru că acest eveniment este un punct de maximă intensitate al romanului, prezent pretutindeni, în fiecare cuvânt, în fiecare clipă narată. Nu există nimic care să iasă în afara acestei întâmplări mai mult decât dramatice.

Plecarea de acasă a viitorului scriitor precum şi adoptarea unui alt nume sunt parte a revoltei faţă de tată şi implicit, faţă de sinuciderea mamei. Retragerea într-un cătun evreiesc rudimentar (kibbutz) reprezintă de fapt pornirea tânărului pe un drum propriu şi fără ocolişuri.

În realitatea cartea se consitutie, prin maniera în care este scrisă, din rememorări, povestiri, ale copilăriei şi ale anilor de formare de mai târziu. Se află aici pasiunea pentru cărţi insuflată de părinţi, descrieri ale mediului intelectual ebraic din acea vreme, conflictele dintre evrei şi arabi desfăşurate pe teritorului Israelului. Titlul face în primul rând referire la dragostea copilului pentru cărţi şi a perioadei sufleteşti întunecate trăite după moartea mamei.

Poveste despre dragoste şi întuneric mi s-a dovedit a fi o carte foarte frumoasă, emoţionantă, bogată şi cuprinzătoare. Odată ce o citeşti mai înveţi şi câte ceva legat de istorie, literatura unui alt popor, alţi oameni… Până la ultimul cuvânt am ajuns să mă bucur ca ea era o carte specială pentru mine încă de dinainte să o citesc, aşa devine înzecit mai specială. Oricum primeşte nota 10. Indiscutabil.

Friday, October 9, 2009

Straini

straini-3854 Taichi Yamada – Străini (în original: Ijintachi Tono Natsu), Editura Humanitas Fiction, 2007, Traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina

Pe de o parte, ţin să precizez de la început, că cea mai atractivă parte la cartea asta mi s-a părut coperta. De altfel chiar datorită copertei a şi ajuns la mine în bibliotecă pentru ca mai apoi s-o extrag de acolo şi să o citesc. Dintr-un anumit punct de vedere este un roman destul de bolnăvicios, aşa cum uneori am impresia că doar japonezii ar putea scrie – deşi nu cred asta general valabil… Pe scurt s-ar putea spune că în principiu Străini este un roman care investighează întrepătrunderea dintre două planuri contradictorii: lumea celor vii şi a celor morţi. Mai mult de atât mie nu prea a reuşit să-mi transmită. Un scenarist care se desparte de soţie întâlneşte în blocul în care credea că este singurul locatar, o femeie misterioasă împreună cu care dezvoltă o semi-relaţie. Simptomele unei slăbiri în plan fizic nu sunt remarcate decât de ceilalţi oameni cu care interacţionează. Mai mult, îşi reîntâlneşte părinţii morţi de foarte mult şi începe să-i viziteze frecvent. Cartea nu excelează aproape în nimic: stilul monoton, cam inexpresiv, acţiunea care pe mine n-a reuşit să mă facă să simt ceva deosebit, un fel de ceva ce s-ar fi vrut a fi o poveste fantastică dar care mie mi se pare un fel de eşec… Poate pe unii i-ar putea prinde cumva în şirul poveştii şi le-ar plăcea dar eu sigur n-am câştigat nimic de pe urma lecturii ei.

Primeşte din partea mea nota şapte. Nu este totuşi un roman ilizibil, se parcurge uşor, şi nu este totuşi atât de rău încât să nu treacă testul dreptului de a fi citit. Mie însă mi s-a părut cam previzibil. Totuşi unora s-ar putea să le placă…

Sunday, October 4, 2009

Kafka pe malul marii

kafka_pe_malul_marii Haruki Murakami – Kafka pe malul marii, Editura Polirom

În ciuda scepticismului meu în ceea ce-l privea pe acest domn Murakami trebuie să recunosc că de mult timp nu mai citisem o carte care să mă prindă atât de bine în lumea ei şi al cărei stil şi tensiune să mi se pară debordante. Nu ştiu ce anume din cartea asta m-a făcut să empatizez atât de mult cu ea, să o îndrăgesc, să citesc până mult trecut de miezul nopţii până când ochii mi se închideau de-a dreptul în lupta pe care trupul meu o dădea cu orele târzii ale nopţii.

Ca stimulent al lecturii mi-a plăcut şi am apreciat alternanţa capitolelor întrucât Murakami alege să ne prezinte două poveşti distincte a două personaje distincte (cel puţin aşa cum ne pare într-o prima fază) printr-o fluctuaţie la nivelul capitolelor consecutive. Pe de o parte îl avem în atenţie pe Kafka Tamura, persoajul care dă chiar numele romanului, un adolescent de cincisprezece ani, un tip destul de interesant încât să mă fi făcut şi pe mine să-mi doresc să împrumut puţin din stilul lui de viaţă. La vârsta pe care o are Kafka merge la sală pentru a-şi lucra trupul, are grijă de sănătatea sa, nu bea acidulat pentru a nu-şi strica dinţii. Cum să nu-l simpatizezi, cum să nu-ţi doreşti să-l cunoşti şi să-ţi fie prieten? Plus că este şi-un mare pasionat de lectură, ceea ce-l face cu atât mai mult un adolescent special. Kafka este tipul de personaj aflat în căutarea originilor prin intermediul călătoriilor iniţiatice, este copilul revoltat pe părinţi (pe tatăl care nu-i acordă atenţie), este persoana aflată în căutarea unei libertăţi proprii, autodefinite. El pleacă de acasă pentru a fugi de tatăl ignorant şi în acelaşi timp pentru a-şi regăsi mama şi sora pierdute undeva în misterele unui trecut tulbure.

Cealaltă poveste a cărţii este a lui Satoru Nakata, un bătrânel care are capaitatea de a vorbi cu pisicile, dar care este prezentat mai mult din punctul de vedere al lipsurilor pe care le deţine. Un eveniment straniu din copilărie îi răpeşte capităţile capacităţile intelectuale, precum şi cunoştinţa de a scrie şi de a citi.

În încercarea mai mult inconştientă de a scăpa din propriile vieţi folosind pretextul fugii de un lucru uman, ambele personaje trec prin evenimente şi întâlnesc persoane care le schimbă cursul destinului prin însăşi ambiguitatea de care dau dovadă. N-ar fi de mirare că majoritatea personajelor sunt de această natură. Oshima, băiatul cu sexualitate ambiguă care-l ajută pe Kafka în aventura lui, doamna Saeki – proprietara bibliotecii unde se refugiază Kafka, Sakura – fata pe care Kafka o întâlneşte în autobuz, iar apoi personajele din povestea lui Nakata: Hoshino, şoferul de camion cu care se împrieteneşte, aflat în căutarea unui lucru misterios, Johnny Walker – personajul aparent negativ al romanului, cât şi Colonelul Sanders, imaginea atât de cunoscută a lanţului de restaurante KFC, toate acestea, prin prisma raportării lor la personajele cheie îşi întregesc misterul în timp ce acţiunea nu pare a se clarifica pe măsură ce avansează ci se adânceşte tot mai mult într-un obscur care totuşi nu lezează violent atenţia cititorului.

Şi pe măsură ce ne adâncim în tainele poveştii cu atât ni se pun în faţă nişte semne de întrebare a căror elucidare se pare că ne rămâne nouă. Mă refer aici la posibilele relaţii de rudenie dintre Kafka şi doamna Saeki şi Sakura, la întrepătrunderea de egouri Kafka-Nakata precum şi la mai mult decât misteriosul “Băiat numit corbul”…

Romanul împrumută vizibil mai multe teme şi motive din patrimoniul universal: motivul Oedipian, suflete pereche, existenţa unei identităţi androgine, călătoria iniţiatică, adevărul revelat într-o lume mai presus decât realitatea. Şi cu toate astea se obţine în final un basm fermecător, o poveste bine scrisă, impresionantă, febrilă. A fost una din lecturile cele mai “strânse” din cursul anului ăsta, un farmec livresc. Tot nu am încredere totală în Murakami dar în mod clar îşi primeşte un plus considerabil din partea mea. Cât despre carte… un 10 fără dubii.