Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric, editura Humanitas Fiction, 2008
Pentru început, fără a mă lega câtuşi de puţin de calităţile intrinseci ale cărţii, ar trebui să precizez un mic detaliu care m-a guvernat pe mine în timpul citirii ei. Cartea în sine, combinaţie de hârtie şi cerneală, am primit-o cadou de la o persoană dragă într-o zi specială de ianuarie. Mai mult decât atât, pe prima pagină ea ascunde şi o dedicaţie mai mult decât deosebită, nişte cuvinte tensionante dar atât de frumoase încât ar fi fost imposibil ca acest obiect în sine, cu proprietăţile lui fizice, să nu mă obsedeze înzecit înainte să citesc fie şi un singur cuvânt din alcătuirea concretă a romanului. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut ca text tot ar fi rămas una dintre cărţile de suflet aflate la mine în bibliotecă. Ce să spun însă mai mult când în realitate acestă carte cu un titlu atât de misterios nu doar că mi-a plăcut mai mult decât aş fi crezut dar a fost o adevărată escapadă în adâncurile unui text nu atât amplu cât revelator.
Cu Amos Oz am făcut cunoştinţă cu puţini ani în urmă atunci când cei de la Cotidianul mi-au ivit ocazia de a citi Cutia neagră, un roman care mi-a plăcut atunci îndeosebi pentru sfârşitul care, la acea vreme, a avut suficientă forţă pentru a-mi transmite ceva. După ce am primit în dar Poveste despre dragoste şi întuneric, a trebuit să mai treacă ceva timp până când să mă apuc concret de lectura ei, şi a mai trecut încă şi mai mult timp până când astăzi m-am apucat să scriu ceva concret despre ea.
Deşi este etichetată ca roman, această carte este de fapt o îmbinare realistă de memorii cu ficţiune, de rememorări cu cu o bună implicare a imaginaţiei. Povestea în sine îşi propune să fie o descriere a maturizării artistice şi sociale a tânărului Amos Oz, a descoperirii identităţii lui ca scriitor şi a integrării într-un mediu literar, mai mult decât livresc. În plus, Poveste despre dragoste şi întuneric este înainte de orice o carte despre cărţi, o carte despre lumea misterioasă şi obsesivă a cărţilor mai ales văzute din prisma unui copil. Apoi este o carte despre devenire, despre experienţă, despre maturizare. Toate astea puse în contextul copilului revoltat pe tatăl său şi urmărit permanent de sinuciderea mamei, de copilul maturizat forţat de întunericul în care l-a aruncat moartea mamei. Pentru că acest eveniment este un punct de maximă intensitate al romanului, prezent pretutindeni, în fiecare cuvânt, în fiecare clipă narată. Nu există nimic care să iasă în afara acestei întâmplări mai mult decât dramatice.
Plecarea de acasă a viitorului scriitor precum şi adoptarea unui alt nume sunt parte a revoltei faţă de tată şi implicit, faţă de sinuciderea mamei. Retragerea într-un cătun evreiesc rudimentar (kibbutz) reprezintă de fapt pornirea tânărului pe un drum propriu şi fără ocolişuri.
În realitatea cartea se consitutie, prin maniera în care este scrisă, din rememorări, povestiri, ale copilăriei şi ale anilor de formare de mai târziu. Se află aici pasiunea pentru cărţi insuflată de părinţi, descrieri ale mediului intelectual ebraic din acea vreme, conflictele dintre evrei şi arabi desfăşurate pe teritorului Israelului. Titlul face în primul rând referire la dragostea copilului pentru cărţi şi a perioadei sufleteşti întunecate trăite după moartea mamei.
Poveste despre dragoste şi întuneric mi s-a dovedit a fi o carte foarte frumoasă, emoţionantă, bogată şi cuprinzătoare. Odată ce o citeşti mai înveţi şi câte ceva legat de istorie, literatura unui alt popor, alţi oameni… Până la ultimul cuvânt am ajuns să mă bucur ca ea era o carte specială pentru mine încă de dinainte să o citesc, aşa devine înzecit mai specială. Oricum primeşte nota 10. Indiscutabil.
