Datorită unor considerente personale care ţin de frecvenţa posturilor pe acest blog precum şi a faptului că nu mai este exact ceea ce-mi închipuiam eu că ar fi trebuit să fie, toate eventualele păreri, opinii şi recomandări referitoare la cărţi vor apărea de azi înainte pe blogul personal. De asemenea voi începe să scriu şi despre evenimentele literare la care particip, evenimente de care până acum nu prea am fost mânat să scriu.
Toate cele bune,
Liviu.
Pentru început, fără a mă lega câtuşi de puţin de calităţile intrinseci ale cărţii, ar trebui să precizez un mic detaliu care m-a guvernat pe mine în timpul citirii ei. Cartea în sine, combinaţie de hârtie şi cerneală, am primit-o cadou de la o persoană dragă într-o zi specială de ianuarie. Mai mult decât atât, pe prima pagină ea ascunde şi o dedicaţie mai mult decât deosebită, nişte cuvinte tensionante dar atât de frumoase încât ar fi fost imposibil ca acest obiect în sine, cu proprietăţile lui fizice, să nu mă obsedeze înzecit înainte să citesc fie şi un singur cuvânt din alcătuirea concretă a romanului. Chiar dacă nu mi-ar fi plăcut ca text tot ar fi rămas una dintre cărţile de suflet aflate la mine în bibliotecă. Ce să spun însă mai mult când în realitate acestă carte cu un titlu atât de misterios nu doar că mi-a plăcut mai mult decât aş fi crezut dar a fost o adevărată escapadă în adâncurile unui text nu atât amplu cât revelator.
Cu Amos Oz am făcut cunoştinţă cu puţini ani în urmă atunci când cei de la Cotidianul mi-au ivit ocazia de a citi Cutia neagră, un roman care mi-a plăcut atunci îndeosebi pentru sfârşitul care, la acea vreme, a avut suficientă forţă pentru a-mi transmite ceva. După ce am primit în dar Poveste despre dragoste şi întuneric, a trebuit să mai treacă ceva timp până când să mă apuc concret de lectura ei, şi a mai trecut încă şi mai mult timp până când astăzi m-am apucat să scriu ceva concret despre ea.
Deşi este etichetată ca roman, această carte este de fapt o îmbinare realistă de memorii cu ficţiune, de rememorări cu cu o bună implicare a imaginaţiei. Povestea în sine îşi propune să fie o descriere a maturizării artistice şi sociale a tânărului Amos Oz, a descoperirii identităţii lui ca scriitor şi a integrării într-un mediu literar, mai mult decât livresc. În plus, Poveste despre dragoste şi întuneric este înainte de orice o carte despre cărţi, o carte despre lumea misterioasă şi obsesivă a cărţilor mai ales văzute din prisma unui copil. Apoi este o carte despre devenire, despre experienţă, despre maturizare. Toate astea puse în contextul copilului revoltat pe tatăl său şi urmărit permanent de sinuciderea mamei, de copilul maturizat forţat de întunericul în care l-a aruncat moartea mamei. Pentru că acest eveniment este un punct de maximă intensitate al romanului, prezent pretutindeni, în fiecare cuvânt, în fiecare clipă narată. Nu există nimic care să iasă în afara acestei întâmplări mai mult decât dramatice.
Plecarea de acasă a viitorului scriitor precum şi adoptarea unui alt nume sunt parte a revoltei faţă de tată şi implicit, faţă de sinuciderea mamei. Retragerea într-un cătun evreiesc rudimentar (kibbutz) reprezintă de fapt pornirea tânărului pe un drum propriu şi fără ocolişuri.
În realitatea cartea se consitutie, prin maniera în care este scrisă, din rememorări, povestiri, ale copilăriei şi ale anilor de formare de mai târziu. Se află aici pasiunea pentru cărţi insuflată de părinţi, descrieri ale mediului intelectual ebraic din acea vreme, conflictele dintre evrei şi arabi desfăşurate pe teritorului Israelului. Titlul face în primul rând referire la dragostea copilului pentru cărţi şi a perioadei sufleteşti întunecate trăite după moartea mamei.
Poveste despre dragoste şi întuneric mi s-a dovedit a fi o carte foarte frumoasă, emoţionantă, bogată şi cuprinzătoare. Odată ce o citeşti mai înveţi şi câte ceva legat de istorie, literatura unui alt popor, alţi oameni… Până la ultimul cuvânt am ajuns să mă bucur ca ea era o carte specială pentru mine încă de dinainte să o citesc, aşa devine înzecit mai specială. Oricum primeşte nota 10. Indiscutabil.
Pe de o parte, ţin să precizez de la început, că cea mai atractivă parte la cartea asta mi s-a părut coperta. De altfel chiar datorită copertei a şi ajuns la mine în bibliotecă pentru ca mai apoi s-o extrag de acolo şi să o citesc. Dintr-un anumit punct de vedere este un roman destul de bolnăvicios, aşa cum uneori am impresia că doar japonezii ar putea scrie – deşi nu cred asta general valabil… Pe scurt s-ar putea spune că în principiu Străini este un roman care investighează întrepătrunderea dintre două planuri contradictorii: lumea celor vii şi a celor morţi. Mai mult de atât mie nu prea a reuşit să-mi transmită. Un scenarist care se desparte de soţie întâlneşte în blocul în care credea că este singurul locatar, o femeie misterioasă împreună cu care dezvoltă o semi-relaţie. Simptomele unei slăbiri în plan fizic nu sunt remarcate decât de ceilalţi oameni cu care interacţionează. Mai mult, îşi reîntâlneşte părinţii morţi de foarte mult şi începe să-i viziteze frecvent. Cartea nu excelează aproape în nimic: stilul monoton, cam inexpresiv, acţiunea care pe mine n-a reuşit să mă facă să simt ceva deosebit, un fel de ceva ce s-ar fi vrut a fi o poveste fantastică dar care mie mi se pare un fel de eşec… Poate pe unii i-ar putea prinde cumva în şirul poveştii şi le-ar plăcea dar eu sigur n-am câştigat nimic de pe urma lecturii ei.
Primeşte din partea mea nota şapte. Nu este totuşi un roman ilizibil, se parcurge uşor, şi nu este totuşi atât de rău încât să nu treacă testul dreptului de a fi citit. Mie însă mi s-a părut cam previzibil. Totuşi unora s-ar putea să le placă…
În ciuda scepticismului meu în ceea ce-l privea pe acest domn Murakami trebuie să recunosc că de mult timp nu mai citisem o carte care să mă prindă atât de bine în lumea ei şi al cărei stil şi tensiune să mi se pară debordante. Nu ştiu ce anume din cartea asta m-a făcut să empatizez atât de mult cu ea, să o îndrăgesc, să citesc până mult trecut de miezul nopţii până când ochii mi se închideau de-a dreptul în lupta pe care trupul meu o dădea cu orele târzii ale nopţii.
Ca stimulent al lecturii mi-a plăcut şi am apreciat alternanţa capitolelor întrucât Murakami alege să ne prezinte două poveşti distincte a două personaje distincte (cel puţin aşa cum ne pare într-o prima fază) printr-o fluctuaţie la nivelul capitolelor consecutive. Pe de o parte îl avem în atenţie pe Kafka Tamura, persoajul care dă chiar numele romanului, un adolescent de cincisprezece ani, un tip destul de interesant încât să mă fi făcut şi pe mine să-mi doresc să împrumut puţin din stilul lui de viaţă. La vârsta pe care o are Kafka merge la sală pentru a-şi lucra trupul, are grijă de sănătatea sa, nu bea acidulat pentru a nu-şi strica dinţii. Cum să nu-l simpatizezi, cum să nu-ţi doreşti să-l cunoşti şi să-ţi fie prieten? Plus că este şi-un mare pasionat de lectură, ceea ce-l face cu atât mai mult un adolescent special. Kafka este tipul de personaj aflat în căutarea originilor prin intermediul călătoriilor iniţiatice, este copilul revoltat pe părinţi (pe tatăl care nu-i acordă atenţie), este persoana aflată în căutarea unei libertăţi proprii, autodefinite. El pleacă de acasă pentru a fugi de tatăl ignorant şi în acelaşi timp pentru a-şi regăsi mama şi sora pierdute undeva în misterele unui trecut tulbure.
Cealaltă poveste a cărţii este a lui Satoru Nakata, un bătrânel care are capaitatea de a vorbi cu pisicile, dar care este prezentat mai mult din punctul de vedere al lipsurilor pe care le deţine. Un eveniment straniu din copilărie îi răpeşte capităţile capacităţile intelectuale, precum şi cunoştinţa de a scrie şi de a citi.
În încercarea mai mult inconştientă de a scăpa din propriile vieţi folosind pretextul fugii de un lucru uman, ambele personaje trec prin evenimente şi întâlnesc persoane care le schimbă cursul destinului prin însăşi ambiguitatea de care dau dovadă. N-ar fi de mirare că majoritatea personajelor sunt de această natură. Oshima, băiatul cu sexualitate ambiguă care-l ajută pe Kafka în aventura lui, doamna Saeki – proprietara bibliotecii unde se refugiază Kafka, Sakura – fata pe care Kafka o întâlneşte în autobuz, iar apoi personajele din povestea lui Nakata: Hoshino, şoferul de camion cu care se împrieteneşte, aflat în căutarea unui lucru misterios, Johnny Walker – personajul aparent negativ al romanului, cât şi Colonelul Sanders, imaginea atât de cunoscută a lanţului de restaurante KFC, toate acestea, prin prisma raportării lor la personajele cheie îşi întregesc misterul în timp ce acţiunea nu pare a se clarifica pe măsură ce avansează ci se adânceşte tot mai mult într-un obscur care totuşi nu lezează violent atenţia cititorului.
Şi pe măsură ce ne adâncim în tainele poveştii cu atât ni se pun în faţă nişte semne de întrebare a căror elucidare se pare că ne rămâne nouă. Mă refer aici la posibilele relaţii de rudenie dintre Kafka şi doamna Saeki şi Sakura, la întrepătrunderea de egouri Kafka-Nakata precum şi la mai mult decât misteriosul “Băiat numit corbul”…
Romanul împrumută vizibil mai multe teme şi motive din patrimoniul universal: motivul Oedipian, suflete pereche, existenţa unei identităţi androgine, călătoria iniţiatică, adevărul revelat într-o lume mai presus decât realitatea. Şi cu toate astea se obţine în final un basm fermecător, o poveste bine scrisă, impresionantă, febrilă. A fost una din lecturile cele mai “strânse” din cursul anului ăsta, un farmec livresc. Tot nu am încredere totală în Murakami dar în mod clar îşi primeşte un plus considerabil din partea mea. Cât despre carte… un 10 fără dubii.
Cu povestea ce-avea să fie cuprinsă în această carte am luat pentru prima dată contact undeva în, aşa cum mi se pare acum, demult scursa mea copilărie, prin intermediul unor desene animate. Le priveam şi-mi plăceau şi deşi se voiau a fi o parodie pentru mine lucrurile tot nu erau clare. Ceva mai târziu am priceput că există carte şi c-ar fi vorba de ceva mai mult decât nişte animale ce locuiesc la o fermă şi încă ceva mai târziu mi-am cumpărat cartea. În timp ce-am citit-o am văzut şi eu, ca mulţi alţii înaintea mea, marea metaforă ce se vrea a fi, am găsit referinţa clară asupra comunismului şi metodelor aubversive ale acestuia. Deţin încă certitudinea faptului că nu eu, cititorul, aleg să citesc o carte ci că ea ma alege pe mine. Altfel tot nu pot să-mi explic de ce n-am ales mai întâi O mie nouă sute optzeci şi patru care pe drept că stătea în bibliotecă de mult mai mult timp decât această Fermă a animalelor care a sărit pe mine şi nu mi-a permis să-l cunosc pe Orwell prin intermediul capodoperei lui.
Foarte uşor observabile sunt similarităţile cu evenimente de natură istorică şi cu situaţii din societate. Astfel remarcăm:
Asistăm treptat la o dezintegrare a unităţii animalelor ce la început au câştigat conducerea fermei prin intermediul forţei creând o adevărată revoluţie. Cu trecerea timpului porcii/conducătorii răstălmăcesc preceptele după bunul plac în vederea satisfacerii plăcerilor personale în timp ce toate celelalte animale sunt supuse unui trai mediocru “întru prosperitatea fermei”. Nu-mi permit luxul de a comenta fiecare lucru din roman întrucât dacă aş face-o mi-ar trebui sigur pagini întregi şi o cultură mult mai solidă decât cea pe care mi-am format-o până acum. Dar romanul ăsta, pe cât e de scurt pe atât reuşeşte să ne formeze o idee asupra a ceea ce a însemnat un sistem socialist şi a felului în care totul o ia pe un făgaş anormal doar datorită unor simpli indivizi ai societăţii ce acced la funcţii înalte şi folosesc apoi mijloace ilicite pentru a-şi păstra funcţiile.
În mod clar e o lectură obligatorie, o metaforă foarte bine construită, o îmbinare foarte bună de text şi idei. Este un text de nota 10 şi bun de recitit la rece când te preocupă poate meandrele istoriei.
“De ce e oare intimitatea atât de tulburătoare?”. La pagina 122, în cursul lecturii acestei cărţi, m-am lovit de această întrebare pe care, fără a folosi aceleaşi cuvinte, mi-o pusesem şi eu cândva. Răspunsul ar cere însă mult prea multă vorbărie din partea mea şi chiar dacă mi-aş permite încercarea de a-l formula tot nu ar fi unul complet în măsura în care mi l-aş dori eu. Dar ce legătură are până la urmă această carte cu ideea de intimitate sau cu implicaţiile ei? Asta rămâne de văzut…
În cea mai mare parte autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe istoriseşte povestea lui Jeanette, o tânără dintr-un orăşel britanic ce este înfiată de un cuplu practicant al dogmei avanghelice cu gândul de a deveni un veritabil misionar. Aceasta este crescută sub apăsătoarea influenţă a mamei, o persoană cu idei fixe şi cu o viziune limitată asupra societăţii, pe care – într-un mod invariabil – încearcă să i le imprime şi fiicei adoptive pe care o priveşte de pe la bun început ca pe o trimisă a Domnului, persoana menită să aducă o schimbare în lume. Destinul fetiţei se abate însă de la “calea cea dreaptă” în clipa în care se îndrăgosteşte de o altă fată din comunitate. Deşi crescută sub un foarte puternic spirit religios, sentimentele pe care tânăra Jeanette le trăieşte nu i se par neconforme cu Dumnezeul în care credea. Nu acelaşi lucru îl împărtăşesc şi membrii Bisericii căreia îi este membră, membri ce o consideră posedată şi adoptă de la început un proces de exorcizare. Prinsă între aceste două extreme ale propriei vieţi Jeanette recurge la singurul drum care ar fi putut-o împlini: ascultându-şi sufletul pleacă de acasă urmând chemarea unei noi vieţi.
Ironiile pe care le ridică cartea ating în cea mai mare excesele de natură religioasă născute în interiorul familiei şi al comunităţii. Portocalele nu sunt singurele fructe nu se vrea o carte de idei ma mult decât cartea unei poveşti. Trăind mare parte dintre întâmplările cărţii, Jeanette Winterison trăieşte apăsarea de a împărtăşi experienţa lor şi cu ceilalţi. Faptul că ele au şi o încărcătură morală bogată (sau poate una legată de un eu propriu) este cu atât mai bine cu cât ni se relevă nişte rezultate. Scriitura cursivă, directă, fac din această carte una uşor de parcurs iar dacă te hrăneşti puţin şi din mesajul ei, cartea devine chiar savuroasă.
Citat: “Nu poţi controla ceea ce este în afara ta până când nu ţi-ai supus propriul corp. Nu poţi schimba nimic până când nu înţelegi substanţa pe care doreşti să o schimbi. Fireşte, oamenii mutilează şi modifică, însă acestea sunt puteri căzute, iar a schimba ceva ce nu înţelegi e adevărata natură a răului.” (pag. 166)
Nota mea: 9,5. Bogat în conţinut şi idei, romanul reuşeşte să-şi transmită până la sfârşit propria viziune despre lume – fie ea limitată la un simplu orăşel britanic sau la întregul mapamond. Este o lectură interesantă, cu forţă expresivă, energizantă. Pentru romanul de debut al scriitoarei (şi pentru primul roman de-al ei citit de mine) primeşte oricum un plus.
A fost prima carte pe care am citit-o de-a lui Gabriel Liiceanu şi per ansamblu mi-a plăcut cu toate că pe alocuri o mai dă în diverse cu diferite lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce-şi propune cartea
· Pare a fi cartea unei conştientizări şi a nevoii de a da mai departe revelaţia pe care ai trăit-o. Nu ştiu în ce măsură Liiceanu a fost un tată model dar în aceste „scrisori” se vrea cel puţin un tată asumat, unul care are misiunea de a-i transmite fiului calea bună pentru acesta
· Unele trăiri prezente în carte sunt destul de interesante, mi-a plăcut într-o mare măsură întâmplarea cu biserica de negri
· Nu ştiu în ce măsură în alte cărţi se găseşte un Liiceanu filosof dar în mod sigur aici a făcut nişte concesii şi a ales să fie un om sincer şi să revină, pe cât posibil, la amintirile care l-au marcat
Mai mult doar nişte citate:
„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greşit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparenţă că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticenţă şi, astfel, un fel de a-i oferi însăşi intimitatea ta.”
„Nimic nu cred că este mai preţios pe lume decât prospeţimea primei senzaţii, decât răscoala pe care poate s-o stârnească într-o fiinţă umană un simţ a cărui capacitate de reacţie a fost pusă pentru prima oară cu adevărat la încercare.”
„Tot secretul scrisului stă în capacitatea de a rămâne cât mai mult în sosul propriei sale idei. Grav este nu dacă piezi ideea, ci starea în care ai intrat ca să o poţi exprima.”
Nota mea: 8,5. Până la urmă nu e mare filosofie, un tată are câteva lucruri de spus fiului lui şi o face extins, prin intermediul unei cărţi. Nu sunt decât revelaţiile unor trăiri, conştientizarea unor lucruri trăite, înfăţişarea unui adevăr în care tatăl a ajuns să creadă. Dar sunt spuse binişor şi cu sinceritate, ceea ce poate oferi un plus cărţii. Mi-a plăcut.
Nabokov a fost o surpriză plăcută şi o gură de aer proaspăt încă de la citirea Lolitei. Din păcate romanul Invitaţie la eşafod n-a reuşit să-mi lase aceeaşi impresie, ba chiar mai mult m-a făcut să cred că în mod clar talentul şi tematica acestui scriitor s-au dezvoltat nu doar odată cu trecerea timpului dar şi mai ales schimbării registrului lingvistic. Probabil că limba engleză i-a permis să facă mult mai multe artificii decât sobrietatea slavă a celei ruse. De aceea, dacă Lolita mi s-a părut un roman fluid, molcom, îmbietor de-a lungul lecturii, Invitaţie la eşafod a fost cumva, de la bun început, un eşec al lecturii. Stilul nefinisat, tema obscură, întunericul (atât în sens propriu cât şi metaforic) care guvernează cuvintele cărţii, toate acestea reduc semnificativ randamentul lecturii şi cheful de a mai parcurge povestea în continuare. Cu toate acestea cărţulia nu este voluminoasă.
Per ansamblu romanul descrie întemniţiarea şi aşteptarea execuţiei unui bărbat oarecare, Cincinnatus C. Motivul? Se pare că nu-l cunoaşte nimeni, şi cu atât mai puţin însuşi condamnatul – care se trezeşte vârât într-un cerc misterios pe care nu-l poate înţelege. Personajele, reduse numeric, se rezumă la Rodrig Ivanovici – directorul închisorii, Emmocika – fiica acestuia, de care Cincinnatus pare a se îndrăgosti, Rodion – paznicul, monsieur Pierre – vecinul de celulă a cărui prezenţă nu pare a se dori decât a-l enerva pe Cincinnatus, şi în cele din urmă Marfinka – propria nevastă. Dacă povestea n-ar fi transpusă sub formă de roman atunci decorul şi personajele s-ar fi încadrat perfect într-o piesă de teatru iar în acest caz, după părerea mea, acţiunea ar mai fi putut fi cumva salvată din prăpastia în care pare a fi adâncit-o stilul. Ce-i drept, poate i-aş ierta aceasta escapadă maestrului Nabokov interpretând-o ca fiind o joacă cu absurdul, o încercare de început şi revenind la o idee anterioară, sobrietatea limbii ruse care în mod clar are ceva ceva de spus. Pe de altă parte poate Nabokov din tinereţe nu era nici Dostoievski matur ca să poată controla limba iar scriitorul în cauză demonstrează apoi că o altă limbă are puterea de a-i confirma talentul, limba engleză.
Ce se întâmplă pe parcurs mi s-a părut greu de elucidat, ăsta fiind şi motivul pentru care mi s-a părut o lectură greoaie. Ar putea fi una din acele cărţi chinuitoare şi fără înţeles, aşa cum mi s-au părut mai demult Sfântu’ Aşteaptă de Raymond Queneau şi Parfum de femeie de Giovanni Aprino. Bineînţeles că lectura unor cărţi depinde foarte mult şi de cititor, aşa că nu-mi declin eventualele subiectivităţii din perceperea cărţii deşi ca lectură pentru mine a valorat foarte puţin. Cincinnatus până la urmă nu este decât omul normal pus în faţa unui eveniment neaşteptat, absurd. Gregor Samsa (F. Kafka - Metamorfoza) precum şi mai toate personajele lui Kafka, David Kepesh (Philip Roth - Sânul), Kovaliov (N. Gogol - Nasul) sau chiar şi străinul lui Camus trăiesc toţi aceeaşi dramă, aceea de a se trezi într-o lume în care dintr-odată viaţa lor este cu totul alta. Motivul pentru care Cincinnatus este închis ne rămâne neelucidat până la sfârşitul romanului când în cele din urmă condamnatul primeşte şi pedeapsa cu moartea.
Nota mea: 6. Diferenţa dintre Lolita şi Invitaţie la eşafod este una de la cer la pământ. Pare greu de crezut că aceste două romane sunt produsul aceleiaşi mâini însă cauzele le cam cunoaştem deja. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi să mă mai uimească acest scriitor căruia oricum i-am apreciat calităţile de scriitor încă de la romanul trecut.
Despre ultimul volum al Orbitorului s-ar putea spune iarăşi atât de multe încât mi-aş epuiza cuvintele şi toată puterea încercând să spun ceva cuprinzător. În plus, n-am eu puterea de a judeca un roman mai mult de a spune dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-a plăcut? Puţin spus! Iar asta se poate deduce şi din ceea ce am scris referitor la volumele anterioare. Din multe puncte de vedere sunt doar un cititor neavizat ce se aventurează într-o mlaştină de cuvinte....
Ce este sau ce reprezintă Orbitorul pentru mine? În primul rând, încă (după citirea tuturor celor trei volume) un mare mister. Mi-ar mai trebui încă ceva lecturi suplimentare ale tuturor volumelor pentru a reuşi să las la o parte uimirea şi acapararea produse de prima lectură pentru a-mi creea o impresie cât-de-cât obiectivă în ceea ce priveşte strict materialul din care este alcătuit romanul.
Aripa dreaptă reuşeşte, fără a fi o concluzie, să încheie cât se poate de bine fantastica lume a Orbitorului şi să lase impresia în acelaşi timp că deschide o altă lume. Foarte bine realizate pasajele referitoare la revoluţie – de altfel Aripa dreaptă reuşeşte să fie într-o măsură destul de mare un roman al Revoluţiei Române, al schimbării în context istoric suferite de România într-o iarnă – scriitorul apelând la adevărate hiperbole pentru a obţine descrieri şi imagini pline de expresivitate (Revoluţia reprezentată sub forma unei fete).
...
Dar iată cum pentru că n-am scris toate astea la timpul potrivit, imediat după ce am terminat de citit, deja trebuie să fac un mare efort pentru a reuşi să spun ceva clar. Mi-au mai rămas în mine scenele cu prinţul polonez, strămoş al tătălui lui Mircea, legate de povestea sa de dragoste, şi fascinanta, cerebrala, tulburătoarea sarcină a lui Herman, şi tulburarea mamei în faţa televizorului privind Revoluţia. Toate astea au ceva aparte, ceva care se remarcă a fiind cărtărescian, ceva ce nu-ţi lasă dubii. Iar asta este indubitabil un lucru bun. N-ajungi să pricepi cu adevărat talentul autorului decât după ce te trezeşti din visul numit Orbitor, din căderea din viaţă pe care ai suferit-o adâncindu-te între aceste pagini, în această lume.
Asemenea, nota 10, pentru că se poate. Şi pentru toate cele trei volumele un 10+, un zece luminos şi strălucitor, un zece orbitor.
În primul rând am întârziat foarte mult scriind despre cartea asta şi între timp am mai terminat încă două. În al doilea rând am să încerc să mă rezum doar la impresiile de ansamblu pe care mi le-a lăsat acest roman aproape tipic american.
Am privit Middlesex, la sfârşitul lecturii ei ca pe o carte cu sens dublu. Pe de o parte ea este povestea unui întreg neam, al familiei Stephanides, ai cărui descendenţi emigrează în speranţa unei vieţi mai bune tocmai pe malurile Americii ajungând să se stabilească în Chicago şi unde avea să se nască defapt personajul principal şi naratorul acestui roman, Calliope Stephanides. Din celălalt punct de vedere, Middlesex nu este altceva decât un roman al identităţii şi al căutării de sine în amalgamul acestei lumi în care ceilalţi nu par a distinge decât normalitatea.
Dacă ar fi să ne axăm doar pe ceea ce s-ar vrea să fie evident în acest roman atunci ne-am simţi supraîncărcaţi de fresca de familie ce se conturează în prima parte: Desdemona şi Eleutherios, bunicii celui ce-avea să devină Cal Stephanides sunt cei ce aveau să aducă pe tărâmul american mutaţia prezentă de atâţia ani în cadrul neamului. Drama, sau mai degrabă destinul, lui Cal se limitează la istoria familiei sale şi la conjuctura în care a ajuns să se nască. Mai întâi fată iar mai apoi bărbat, origini greceşti dar apartenenţă americană. Nevoit să trăiască la intersecţia unor elemente diferite: feminin-masculin, etnicitate – locul naşterii, mai apoi experimentarea primelor senzaţii contrare ale dragostei, vizualizarea luptei tacite dintre negri şi albi într-un Chicago aflat în mijlocul unei lupte pentru supremaţie. Pentru că ceea ce trebuie menţionat din start constă în trimiterea subversivă pe care o face titlul: Caliope este un hermafrodit; având o malformaţie aproape insesizabilă în momentul naşterii şi fiind crescut ca pe o fetiţă Caliope suferă marile transformări în timpul adolescenţei când nu doar că observă diferenţele care o separă de restul fetelor dar şi când într-un context de împrejurări se îndrăgosteşte de o altă fată. Mi s-au părut foarte bune paragrafele care descriau sentimentele tinerei Caliope şi încercările ei de a se transpune în ceea ce dorea să exprime. De altfel toată cartea este destul de bună în ansmblul ei.
Nu prea mai găsesc acum foarte multe lucruri de spus, per ansamblu cartea mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că vorbeşte despre jumătăţi, despre scindare în interiorul aceluiaşi om, despre regăsirea sinelui şi a unui drum în viaţă, mi-a plăcut că la Berlin Cal a părut că şi-a găsit fericirea… Se citeşte fără mari greutăţi şi este o lectură foarte plăcută. Nota mea: 9,5.
Mircea Cărtărescu - Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, 2007
După o altă întârziere apreciabilă revin pentru a aduce în discuţie al doilea volum din fortăreaţa de cuvinte, din Marele Zid ce se constituie a fi, din punctul meu de vedere, Orbitorul. Am scris aici despre Aripa stângă şi despre impresiile pe care mi le-a lăsat. Ei bine, după lectura Corpului ele nu mi s-au schimbat deloc, ba mai mult au continuat să se depună constant, pagină cu pagină. În acest al doilea volum Mircea Cărtărescu continuă magistral povestea lui Mircea şi a părinţilor săi, Maria şi Costel, pătrunde tot mai adânc în trecutul şi originile lor şi creează impresionant o poveste de dragoste ce-l are ca victimă pe Herman, Herman cel ce pare că deţine adevărul absolut. În rest ne afundăm tot mai mult în tainele unei lumi livreşti nemaipomenite, unui univers ce trăieşte în acelaşi timp cu noi şi care totuşi este diferit.
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când privesc retrospectiv asupra frazelor parcurse din Orbitor aproape că mă apucă uimirea în faţa gândului că într-adevăr am citit tot ceea ce se află în urmă. Până la urmă rolul acestei însemnări nu mi se pare a fi decât acela de a marca citirea cărţii, şi nu de a face o cronică asupra ei. A vorbi despre un singur volum din Orbitor ar însemna să foloseşti mai multe cuvinte decât cele din care alcătuit chiar el, să scrii despre Orbitor ar însemna să scrii o nouă carte cu acelaşi veşnic personaj, Mircea, o carte ce-ar trăi pe o brană paralelă, într-un univers fără limite şi fără legi.
Drept pentru care, dacă vreţi într-adevăr motive pentru care ar trebui să citiţi Orbitorul, nu v-aş spune decât unul singur: pentru a regăsi puterea de a privi lumea dintr-o altă perspectivă. Iar după ce l-ai citit descoperi o groază de alte moduri de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău pentru că, sub o conştiinţă aprinsă, se întâmplă atâtea. Acest al doilea volum nu face decât să prelungească tentaculele firelor narative create de primul, să încarneze personajele între coperţile imaginare între care se înghesuie toate cele trei volumele.
Ajung tot mai mult la concluzia că am citit nu un roman, nu cartea unui scriitor român, ci marea enciclopedia a unui univers uitat nu în depărtare ci chiar înlăuntrul nostru, pitit lângă suflet. Orbitorul are puterea de a scoate din noi toate visele stranii şi neînţelese şi de a le conferi înţelesurile uitate.
Aceeaşi notă, în afară de care n-ar putea exista alta: 10.
Am mai citit:
Philip Roth - Sînul (în original: "The breast"), Editura Polirom, 2006, Traducere de Alexandra Coliban-Petre
Sînul se înscrie cumva în linia acelor texte cu o problematică existenţialistă apăsătoare. Mi se pare că de fapt, pe parcursul textului, întrebarea care se ridică cel mai puternic din drama personajului principal nu este de ce i se întâmplă toate acestea ci mai ales cum să treacă prin ele. David Kepesh, profesor de literatură, se trezeşte într-o dimineaţă nu ca un om obişnuit ci având forma unui sân. Concret, fiind un sân. Aşa cum bine se face referire şi în romanul de faţă, se poate face o analogie directă între cel puţin două texte ale literaturii universale în care eroii sunt loviţi de nedumerirea sorţii: Metamorfoza lui Kafka şi Nasul lui Gogol. Ceea ce se întâmplă apoi depinde strict de psihologia personajului şi de capacitatea sa de a face faţă unor situaţii aparent imposibile şi fără noimă.
Cum ar fi ca într-o bună dimineaţă să te trezeşti într-un salon de spital internat nu pentru că ai avea vreo boală periculoasă ci pentru că eşti... un sân? Un sân care nu aparţine niciunei femei, un sân liber, un sân care îţi trăieşte viaţa. Dar cine este cu adevărat acest sân? Nu este el oare chiar David Kepesh, profesorul de literatură logodit cu Claire? Drept pentru care trebuie să-şi continue cumva existenţa în condiţiile în care îi este dată, ca un sân suspendat într-un hamac într-un salon de spital.
Trăirile personajului, ale sânului, constituie a doua parte senzaţională a cărţii. Vizitele lui Claire trezesc dorinţele sexuale ale lui David. Astfel, prin atingeri şi masaj sânul îşi descoperă excitarea creată în urma atingerii sfârcului şi ajunge să considere chiar faptul de a-l fi masat ca pe un act sexual în sine.
Într-o altă etapă a resemnării cu noua identitate David Kepesh ajunge să nege însăşi realitatea. Refuzând să creadă că ceea ce se întâmplă nu este altceva decât un vis el speră neîncetat la o trezire la normalitate şi ajunge chiar să se considere nebun doar pentru a refuza să creadă că este cu adevărat ceea ce percepe a fi: un sân.
Spre deosebire de alte texte cu un conflict intens, cartea de faţă nu duce la nicio soluţionare. Personajul nu redevine cel cere a fost, nu recapătă corpul unui om. Pare a se resemna în cele din urmă, ca un fapt inevitabil.
Nota mea: 8. Este o lectură interesantă, de câteva ore, care te va îndemna să vorbeşti mai departe despre ea. Nu are însă profunzime încât să te impresioneze concret.
Mircea Cărtărescu - Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, 2007
Cele trei volume ale Orbitorului stau în biblioteca mea încă din vara anului trecut. Între timp le mai scoteam ocazional pe toate trei, îmi mai treceam degetele peste coperţile ce mă fascinau şi mă mai încumetam să citesc câteva fragmente, câteva rânduri rânduri dispersate. Abia peste un an, adică în vara lui 2008, m-am încumetat să iau primul volum, Aripa stângă, pentru a-l citi cu adevărat simţind poate că a trecut suficient timp în care tensiunea cărţii, a foilor de hârtie, a literelor, pentru a mă putea arunca în lumea fascinantă a Orbitorului.
Textul aglomerat, densitatea narativă, lipsa dialogului cât şi fragmentarismul ar putea convinge un cititor fără prea multă voinţă să renunţe încă de la primele pagini. Asta pentru că Orbitor nu este un roman de citit, nu este un roman împreună cu care să-ţi laşi timpul să treacă. Ba chiar, după ce-am trecut puternic prin trupul lui, chiar ajung să mă îndoiesc c-ar fi cu adevărat un roman. Nu pot să treacă pe lângă mine gândul că Orbitorul ar fi chiar o viaţă de om, o fiinţă vie, c-ar fi chiar un fluture viu, puternic colorat, ce dă din aripi şi se înfige devorator în trupurile noastre hrănindu-se cu gândurile şi iubirile noastre.
În momentul în care încerc să scriu toate astea, să scriu câteva cuvinte despre Aripa stângă, sunt trecut deja de jumătatea celui de-al doilea volum, Corpul. Şi tot mai mult, tot mai mult, cu fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare pagină, fiecare volum pe care le citesc şi privesc puţin în urmă, către sufletul cărţii pe care l-am lăsat în urmă, mi se pare incredibil un singur om, cum un om a putut să scrie toate astea. Mi se pare chiar incredibil cum am putut eu să citesc toate paginile din urmă, cum am rezistat, cum am avut puterea să rezist în faţa unei lumi fascinante, fascinante şi iar fascinante, unei lumi onirice, unei lumi ridicate din istorie, din străzile unui Bucureşti pe care astăzi nu-l mai percepem la modul cărtărescian, unei lumi ridicate din percepţia unui copil şi din munca asiduă a tuturor neuronilor din creierul Scriitorului, ce este întodeauna unul singur.
........................................................
Este a nu ştiu câta oară când deschid editorul de texte pentru a continua să vorbesc despre Aripa stângă şi despre Orbitor în general şi mă tot lovesc de o mare neputinţă. Nu găsesc ce-aş putea spune cuprinzător, cât de cât ok faţă de textul avut în discuţie mai ales că între timp am terminat şi Corpul, ceea ce-mi îngreunează cu atât mai mult încercarea de a mă concentra asupra primului volum. Despre ce-aş putea vorbi? Despre Mircea? Despre Maria şi Costel? Despre Herman? Despre locotonentul securist Stănilă Ion? Despre blocurile de pe Ştefan Cel Mare? Despre Bucureşti? Cum aş putea să mă concentrez în încercarea de a diferenţia un singur element din marea lume care se constituie a fi Orbitorul? Sunt incapabil, total incapabil şi tremur în faţa acestei cărţi. Nu o povestesc pentru că nu se poate povesti şi nici nu o recomand pentru că nu este o carte pe care s-o citeşti la recomandare. Mi se pare că Orbitor, şi implicit Aripa stângă, se citeşte atunci când eşti în pană de personalitate. Când ai nevoie să trăieşti într-o altă lume, într-o carte fermecătoare.
Zece. Zece. Zece.
Ştefan Agopian - Fric, Editura Polirom, 2003
A trecut deja ceva timp de când am închis cartea asta şi de când n-am apucat să scriu nimic despre ea. Între timp am şi returnat-o în circuitul Schimbului de cărţi aşa că-mi este inaccesibilă pentru a mai arunca ceva priviri prin interiorul paginilor pentru a-mi mai consolida câteva impresii. Am să mă rezum aşadar la a reda doar câteva impresii care au persistat în cele câteva săptămâni scurse de la citirea cărţii.
În primul rând n-am putut să-mi dau seama dacă Ştefan Agopian este un scriitor bun sau nu şi nici dacă în cărţulia de faţă se află ceva talent sau valoare literară. Ştiu însă că nu este o carte de ignorat şi că în mod sigur, în maniera în care am citit-o eu, nu i-am acordat foarte multă atenţie. Prin urmare n-am înţeles foarte multe lucruri şi-mi asum vina pentru asta dar poate că nici n-aş fi dispus să relecturez prea curând.
În cartea de faţă se reunesc mai multe texte scurte ale lui Agopian dintre care, cea mai amplă (relativ) şi cică profundă în înţelesuri ar fi Fric, care a dat şi numele întregii colecţii. Care-i treaba însă cu Fric? Luând-o superficial s-ar putea spune că Fric e un mort care stârneşte dorinţe de natură sexuală. Un mort zăcând la malul apei, intrat aproape în putrefacţie, un mort despre care se vorbeşte. Avem aşadar de-a face cu un personaj în lipsă, căzând de compun acord cu faptul că prezenţa ar însemna de fapt acţiune. Restul de personaje acţionează acţionează sub impulsul sexualităţii într-un timp straniu, medieval, arhaic. Mai multe nu cred c-aş avea ce să mai spus ţinând cont că mi s-au şters din minte şi numele personajelor cât şi multe bucăţi din frangmentarismul textului.
Cât despre volum pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit ultimul text, cel despre colegul de liceu plecat în state şi despre cum îşi descoperă Agopian afinităţile creative.
Mai departe însă aş îndrăzni să-l compar pe Agopian, sau cel puţin pe Fric, cu textele lui George Bataille mânat fiind de impresia prezenţei debordante a sexului (nesimţit) şi a unei obscurităţi pe care doar textele scurte, luând forma unor experimente litarare, o pot avea. Aşa se face că parcă aş mai sări o treaptă şi i-aş da lui Ştefan Agopian nota 7,5 (neîndreptăţind pe de altă parte un scriitor de talie mondială, bla, bla, bla) poate doar pentru că volumul de faţă nu-l are doar pe Fric şi că restul textelor au un grad de luciditate mai mare.
Arthur Golden - Memoriile unei gheişe (original: Memoirs of a gheisha), Editura Humanitas, 2007
Bineînţeles că succesul este un fenomen subiectiv. În timp ce unele persoane activând în acelaşi domeniu se pot dovedi mediocre altele pot atinge culmea succesului folosindu-se doar de ceva talent, inspiraţie şi uneori de o idee genială. Alteori succesul nu e decât noroc, care iarăşi este subiectiv, aşa încât drumul către succes n-ar trebui să fie compus decât din şirul personal de încercări pe care le facem pentru a ne atinge visele. Când afirm toate astea mă gândesc, bineînţeles, în primul rând la Chiyo Minoru - personajul principal al acestui roman, copila din căsuţa cherchelită de pe malul oceanului - şi nu nesemnificativ mă gândesc chiar la Arthur Golden, acest american ce a dat lovitura încă de la primul roman scriind despre pasiunea sa de o viaţă, cultura japoneză.
Memoriile unei gheişe constituie acelaşi paradox pe care eu personal l-am mai întâlnit şi într-un alt roman monumental, şi anume Shogun, acela că am avut în faţă o carte despre Japonia scrisă de un non-japonez, şi nu orice fel de Japonie ci una puternic înrădăcinată în tradiţie şi cultură. Şi dacă la James Clavell acţiunea evolua înspre o descoperire a Japoniei la Golden lucrurile stau în mare parte altfel. Aici naraţiunea evoluează dinspre centru către exterior: se porneşte dintr-o Japonie domestică, primitivă înspre una paradisiacă, închisă în sine, ajungându-se înspre final la deconstrucţia acesteia pentru a părăsi Japonia. Călătoria se face de data aceasta în sens invers şi poate fi, bineînţeles, percepută în nenumărate feluri. Cel mai mult mi se pare a fi vorba însă despre un semnal de alarmă privitor la ceea ce rămâne în urma istoriei şi timpul ce se transformă odată cu scurgerea acesteia.
Aprob ideea potrivit căreia Memoriile unei gheişe este un bildungsroman. Pe de altă parte el este şi romanul unei vieţi şi al unui destin şi mai departe decât atît, este romanul unui mister. Pentru că micuţa Chiyo Minoru va ajunge femeia Nitta Sayuri, diamantul strălucitor al unui tip de femeie şi imagine de ansamblu al inspiraţiei japoneze.
Mi-a plăcut în mod expres maniera în care este scris romanul: mărturisirea de bătrâneţe, înşuruirea amintirilor celei ce a fost cândva gheişa Nitta Sayuri. Romanul capătă astfel tensiunea mărturisirii, impresia glasului pe care l-ar fi avut deja bătrâna gheişă. Deşi nu vorbeşte niciodată despre acest lucru mi se pare că textul continuă să sprijinite ideea de bază conţinută şi în Shogun cu toate că sunt conştient de diferenţele dintre cele două romane. Însă şi aici lucrurile par să evolueze în aşa fel încât soarta (karma) să se împlinească aşa cum a fost mai dinainte orânduită de câtre zei conform ideologiei budiste.
În Memoriile unei gheişe nu există lucru mai demn de susţinut decât unul ce contrazice o idee din text: Chiyo este născută pentru a fi gheişă. Asta în ciuda faptului că Mameha, sora şi ocrotitoarea sa crede doar în devenirea acestui fapt. Tot şirul de întâmplări din viaţa lui Chiyo - întâlnirea cu domnul Tanaka, întâlnirea cu Preşedintele - reprezintă momente care o aduc tot mai aproape de momentul fericirii, într-o viaţă nefericită.
Pentru că şederea în casa Nitta, nevoită fiind să-i facă faţă lui Hatsumomo, marea rivală, nu este tocmai cel mai fericit sau uşor lucru pe care îl trăieşte. Îndrumările pe care le primeşte însă de la Mameha sunt exact ceea ce are nevoie pentru a se împlini.
Cât se poate de interesant este ritualul de mizuage, ce constă în licitarea virginităţii gheişei ucenice. Pentru împlinirea acestui lucru trebuie să-şi înveţe capacitatea de a seduce şi de a fi conştientă de capacităţile pe care le deţine ca şi femeie. Împlinirea acestui ritual este la propriu o trecere către o altă etapă, aşa cum este şi normal, din viaţa lui Sayuri. Mi se pare minunat modul în care este descris din punctul de vedere al obiceiului acest ritual şi cât de importantă este pentru ei, în acest roman, virginitatea unei femei care, în zilele noastre, se pierde din prostie şi idioţenie.
Per ansamblu Memoriile unei gheişe este o carte minunată ce la sfârşit chiar m-a emoţionat profund, este o carte care merită citită cu atenţie şi trăită prin forţa mărturisirii şi a subiectivităţii profunde. Din partea mea primeşte nota 10.
