Zidul

Jean Paul-Sarte - Zidul

Am să mă rezum doar o scurtă prezentare şi la câteva impresii în ceea ce constă rezultatul lecturii acestei cărţi. Ediţia ce poartă acest titlu reuneşte cinci texte scurte: Zidul, Camera, Erostrat, Intimitate şi Copilăria unui stăpân, reprezentative cumva pentru creaţia literară de mai târziu a lui Sartre. Stilul în care ele sunt scrise este foarte accesibil neproducând niciun fel de dificultăţi în ceea ce presupune citirea de către un cititor mai puţin literat. Schiţa care dă numele cărţii, Zidul, face referire la Razboiul Civil din Spania, surprinzând în aceste circumstanţe absurdul unor evenimente ce schimbă pentru todeauna viaţa celor care iau parte la ele. Ultimul text, Copilăria unui stăpân, fiind totodată şi cel mai lung, descrie evoluţia umană şi socială a lui Lucien Flourier şi curprinde deasemenea evenimente din viaţa unor persoane a căror influenţă va rămâne hotărâtoare pentru viitorul copilului ce-şi urmăreşte tatăl în cadrul meseriei sale, pentru adolescentul ce are parte de primele experienţe sexuale şi pentru omul matur ce poate decide sensul vieţii sale... trecutul rămâne în cele din urmă doar un drum către prezent...

Nota mea: 9. Se citeşte foarte uşor şi face o impresie plăcută. Şi este un bun material pentru a aplica filosofia existenţialistă...

Pederast

 

William Burroughs - Pederast

Pederast nu este nicidecum ceea ce s-ar fi putut numi un roman  complet, şi asta fiind spuse din multe puncte de vedere. Poate chiar dacă nu va suna chiar atât de bine... pe cât spun că nu este complet pe atât spun că este de bun. Pentru a putea denumi o carte completă ar trebui ca, după părerea mea, să inspire fericire, să binedispună cititorul... Dar nu, Pederast nu este nicidecum o astfel de carte... În ciuda dimensiunilor foarte mici, acest roman reuşeşte să acumuleze în cele 160 de pagini ale sale tensiunea sufletească a lui Lee, personajul principal, un toxicoman notoriu pornit in cautarea unei impliniri emotionale. El îl cunoaşte până la urmă pe Allerton, un tânăr cu care începe o relaţie destul de ciudată... În timp ce Lee caută iubirea celuilalt (ce-i va rămâne tot timpul inaccesibilă), Allerton este mai mereu orientat spre alte interese, producându-i astfel, mai mult sau mai puţin voluntar, cumplite dureri sufleteşti lui Lee. Acesta din urmă se simte scindat şi descurajat datorită lipsei unei siguranţe sufleteşti. Allerton îşi declină interesul pentru el, lăsându-l să devină iarăşi prizonierul propriului sine, împărţit între mai multe dorinţe contradictorii fără a putea de fapt să mai împlinească niciuna. Plănuind să pornească în căutarea misterioasei plante Yage, legendar halucinogenă, Lee îl ia pe Allerton în cadrul acestei călătorii, din care se întorc însă descurajaţi: nu doar că planta pare a fi doar un zvon însă şi relaţia lor a rămas la fel de rece şi distantă... Aşadar, Pederast (sau Queer - titlul original, pe care îl prefer celui din română) nu este ceea ce se prefigura a fi de la început: este lipsit de vulgaritate şi de orice alt înţeles care i-ar putea altera calitatea...

Nota mea: 9.

Levantul

Mircea Cărtărescu - Levantul

Pot afirma de la bun început că Levantul mi s-a părut, în timpul celor două zile pe care i le-am alocat, o adevărată delectare. Nu ştiu ce-aş putea spune acum încât să fiu suficient de cuprinzător în idei pentru a exprima pe de-a-ntregul valoarea acestei cărţi.

Aşa cum poate ştie orice cititor cu o cultură de bază, Levantul este a doua epopee scrisă în literatura română, succedându-i-se Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu. Însă Levantul nu se limitează a fi doar o epopee şi atât, căci astfel nu mi-ar fi creeat niciun interes. Aşa cum iarăşi se ştie, Levantul face trecerea între creeaţia lirică a lui Mircea Cărtărescu şi proza sa fascinantă.

Cartea, printre altele, relatează călătoria într-un dirijabil a lui Manoil, personajul principal, ce porneşte din Levant, un ţinut mitic oriental poziţionat cumva la limita atât culturală cât şi geografică dintre Turcia şi Grecia, pentru a salva Tarile Romane de sub domnia lui Voda, un conducator autoritar. De-a lungul călătoriei, asemenea basmelor populare, el îşi găseşte treptat diferiţi parteneri de călătorie ce-l vor ajuta pe parcurs, ultimul dintre ei fiind însăşi naratorul.

Mi se pare extraordinar procedeul pe care Cărtărtescu îl foloseşte prin care se introduce pe sine în cadrul textului, prin care face referiri la propra sa viaţă. Îmi rămân astfel în minte rândurile în care vorbeşte despre Cristina, soţia sa, şi despre Ioana, fiica (pe care am avut ocazia s-o cunosc la unul dintre concursurile de poezie ceva mai normale ce se organizează prin ţară)...

Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

Limbajul este unul arhaic, însă nu îndeajuns pentru a descuraja posibilul cititor.

- O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
- Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
- Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?

Levantul este de asemenea o lectură extraordinară şi pentru iubitorii de literatură română, datorită numeroaselor referiri la poezia modernă şi reprezentanţii ei.

Închei această scurtă prezentare printr-un fragment ce recunosc că mi-a plăcut în mod deosebit şi căruia i-am găsit numeroase interpretări...

Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!

Nota mea: 10. Pentru că este puţin probabil să mai ajung să citesc vreodată ceva asemănător, pentru că m-a fascinat şi-a mi-a deschis orizonturile minţii către lumi minunate... Oh, Levant, Levant fericie, cum nu simţi a mea turbare...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul
• Gemenii

Roşu ucigaş

Jeroen Brouwers - Rosu ucigaş

La sfârşitul lui 2007, din anumite considerente datorate lipsei de timp, am aruncat o privire prin bibliotecă în căutarea unor cărţi de mici dimensiuni a căror lectură să nu-mi ia mai mult de 1-2 zile. Am citit astfel in decursul câtorva zile cărţi precum Fight Club, Fără sânge, Levantul, Pederast şi nu în ultimul rând acestă cărţulie cu copertă roşie din colecţia Cotidianul, ce nu pot să spun concret că mi-a făcut cu ochiul din raft însă spre care mâinile mele s-au îndreptat instinctiv.

Ştiam de la bun început că este un text autobiografic însă nimic mai mult. Nu-l cunoşteam pe autor după nume, nu-mi suna cunoscut. Roşu ucigaş este un roman care nu se ascunde de cititor. Încă din primele pagini te loveşte atmosfera sumbră, rece şi oarecum distantă ce-l înconjoară pe narator.

Se desprind trei puncte de interes ale cărţii: relaţia autorului cu mama sa, relaţia sa cu Liza şi, aproape cel mai important: relatările sale asupra copilăriei petrecute într-un lagăr de concentrare japonez din Indonezia. Impresia pe care o păstrează de-a lungul vieţii cel ce urma să fie Jeroen Brouwers, scriitorul, rămâne definitivă: japonezii nu au fost nicidecum mai blânzi decât corespondenţii lor europeni doar că nu sunt foarte mulţi cei rămaşi în urmă pentru a lăsa mărturie asupra ororilor din lagăre.

Moartea mamei este declanşatoare pentru scrierea cărţii, este punctul în care Brouwers conştientizează dezolarea în care a trăit până în acest moment al vieţii sale. Rememorează astfel copilăria desfăşurată sub teroarea japonezilor, chinurile la care au fost supuse sutele de femei printre care se aflau şi mama şi bunica sa.

Roşu ucigaş este în opinia mea o carte bună. Stilul realist direct, cu imagini nefinisate.

Nota mea: 9. Brouwers reuşeşte să scrie mai mult decât un roman autobiografic; el surprinde în cuvintele acestei cărţi însăşi istoria, istoria trăită de nişte oameni, istoria crudă şi reală. Merită citită.

Fără sânge

Alessandro Baricco - Fără sânge

Fără sânge este un scurt text ce urmăreşte destinul unei femei de când era copil, moment în care asistă la asasinarea tatălui şi fratelui ei, până la bătrâneţe, când viaţa îi ia deja forma unei legende misterioase şi când pare că ajunge la îndeplinirea propriei misiuni ce i-a guvernat trecerea timpului.

Fără sânge e este structurată în două părţi. În prima bucată a textului se relatează asaltul şi crima pe care trei bărbaţi o realizează la ferma Mato Rujo. Motivele lor sunt puse pe seama răzbunării datorită comportamentului proprietarului fermei, tată a doi copii şi doctor în timpul războiului, în cadrul spitalului de campanie în care erau ţinuţi prizonierii. Faptul că războiul s-a terminat nu mai constituie o scuză sau vreun motiv pentru a da înapoi de la planul mârşav pe care criminalii îl au în minte. După uciderea tatălui şi a fiului, aceşti bărbaţi misterioşi incendiază ferma. Prin slăbiciunea celui mai tânăr dintre ei, abia trecut de adolescenţă, fiica cea mică a doctorului rămâne speriată, închisă undeva într-un beci. Deasupra ei, casa arzândă îi decidea viitorul.

Partea a doua descrie întălnirea dintre o doamnă în vârstă şi un vânzător de bilete de loterie, pe care după o scurtă discuţie îl invită să bea o cafea. El ezită. Ezită şi parcă s-ar teme. Apoi îşi face curaj şi-i spune. Îi destăinuie ceea ce-şi dăduse singur seama: "Cu mulţi ani în urmă dumneavoastră aţi văzut trei bărbaţi ucigându-vă tatăl, cu sânge rece. Eu sunt unicul, dintre acei trei, încă viu." Cu toate acestea acceptă până la urmă invitaţia la cafea iar mai apoi,într-un context aproape dezonorant (suntem bătrîni) se lasă purtat într-o cameră de hotel unde avea să împartă patul cu femeia ce "cu mulţi ani în urmă" rămânea speriată, copilă fiind, în beciul unei case arzând. Se trezeşte totuşi a doua zi dimineaţa, surprins de a fi încă în viaţă. Câteodată viaţa rezolvă lucrurile şi aşa... fără sânge.

Nota mea: 9. Cuvinte ce ţi se strecoară pe sub piele... cuvinte ce te emoţionează... cuvinte parcă întrerupte însă care ajung oricum la inima cititorului...

Am mai citit:

• Mătase

Fight Club

Chuck Palahniuk - Fight Club

"Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden."

Chuck Palahniuk este unul dintre acei scriitori pe care ori îi citeşti fascinat, ori îi urăşti. N-ai cum să faci compromisuri în cazul său. Cuvintele lovesc exact acolo unde trebuie, cu precizia lunetei; impactul este indescriptibil. Fight Club este o carte de referinţă a genului de romane underground şi reprezentativă pentru Generaţia X. este un roman dur, tăios, provocator. Este un roman ce loveşte la propriu şi ce te face K.O. din cuvinte.

"- Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler." Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Astfel ia naştere o idee. Un pact. Astfel ia naştere în stradă Fight Club. Doar doi oameni la o bătaie. Doar doi - faţă în faţă. Dar Tyler nu se mulţumeşte şi iniţiază Fight Club în subsolul unui bar. Oamenii se strâng. Poate fi omul ce-ţi lasă sticla de lapte. Poate fi poştaşul. Poate fi vecinul de deasupra.

"Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre Fight Club." Regulile sunt făcute de Tyler Durden. Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Tyler îl ademeneşte pe narator, niciodată numit, în pânzele nopţii şi-n tainele vieţii de stradă. Într-un anumit context de împrejurări naratorul este nevoit să-i ceară lui Tyler să-l lase să se mute la el. Aşa se întâmplă.

Naratorul, în încercarea de a scăpa de monotonia fiecărei zile, participă la diferite întâlniri ale grupurilor de sprijin. Bolnavii de paraziţi cerebrali. Bolnavii de cancer testicular. Aici o întâlneşte pe Marla Singer, corespondentul său feminin.

Odată cu extinderea ideei de Fight Club apare fabrica de săpun. Apare proiectul Mutilare. Apar celelalte reguli iar naratorul se vede prins în ghiarele violente ale realităţii, într-o lume în care Tyler a dispărut şi-n care Marla îl dispreţuieşte.

..... Ce este Fight Club? Este o Alice în ţara minunilor scrisă într-un stil uimitor de compact şi direct, fără rezerve şi fără disimulări. Nu cred că am greşit făcând această comparaţie. Fight Club este acea lume în care ne-am dori să trăim chiar şi o singură zi pentru a ne bucura mai mult apoi de deliciile vieţii curente. Filmul, avându-i în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton, este de asemenea foarte bun şi reprezintă un atu pentru înţelegerea textului. Deşi nu mi s-a părut atât de bună precum Sufocare, Fight Club este un roman modern uimitor pe care n-ar trebui să-l ratăm.

Nota mea: 9. Pentru motivele precizate mai sus.

Am mai citit:

• Sufocare

Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Albert Camus - Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Oare cine nu a auzit de Străinul sau de Ciuma lui Camus? Oricum... mi-a luat aproape un an de zile pentru a scoate această carte din bibliotecă pentru a o citi. Motivul nu a fost constituit de grosimea cărţii ci este chiar unul foarte simplu: am avut ce să citesc înainte. Şi aşa cum o credinţă de-a mea îmi tot spune: cărţile vin singure înspre noi la momentul potrivit pentru a ne determina să ne găsim propriile răspunsuri pe drumul vieţii.

Stăinul mi s-a părut a fi textul ce mi-a suscitat cele mai multe întrebări şi posibilităţi de interpretare. Unui bărbat îi moare mama iar după o scurtă perioadă ucide el însuşi un alt bărbat pe o plajă din Alger. Astfel devine acuzat în cadrul unui proces ce captează atenţia presei. N-ar fi nimic special în toate astea dacă procesul nu şi-ar ieşi din cadrul firesc extinzându-şi capetele de acuzare la lucruri absurde. Omul nostru nu mai este acuzat acum de simpla ucidere a unui om ci chiar de indiferenţa arătată mamei sale, este învinuit de a avea propria personalitate şi de a acţiona în limitele epropriei sale libertăţi. Ajunge în final să ajungă atât de derutat încât să nu mai ştie nici el singur motivul pentru care este acuzat şi chiar se simte învinuit de fapte pe care nu le-a comis. Sentinţa este la fel de absurdă: crima sa este de acum neînsemnată, el fiind acuzat de crimele întregii lumi.

Ciuma este un roman minunat şi totodată "o parabolă perfectă, complexă a solidarităţii umane în faţa nenorocirii". Epidemia de ciumă se instalează în Oran, un oraş din Alger. Ciuma apare asemenea unei fiinţe misterioase: brusc, apăsător, violent. Şobolanii îi sunt mesageri. Se manifestă asemnea unui criminal în serie şi destul de repede începe să-şi însemneze victimele. Romanul vizează într-un prim plan modul în care societatea, în care toţi oamenii se organizează pentru a face faţă situaţiei de criză. Introducerea oraşului în carantină şi gestionarea securităţii astfel încât epidemia să nu se extindă constituie încă un punct esenţial în evoluţia romanului. Iar apoi dispariţia bolii la fel cum venise: brusc. Era ca şi cum s-ar fi speriat. Ca şi cum oamenii reuşiseră s-o alunge. Minunat...

Căderea este un monolog al unui bărbat ce pare abandonat lumii, rămas fără speranţă şi pierdut în amalgamul societăţii în care nu se mai regăseşte.

Exilul şi împărăţia este o colecţie de şase texte scurte ce aparent nu au nicio legătura unul cu celălalt. Personajele par însingurate; îşi caută propriul adevăr însă par a nu rămîne decât cu sinele, o limită absurdă a identităţii umane.

Citate:

"Marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, cînd timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu sfârşească decât în ziua revederii."

"Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează."

"Ceea ce mă interesează este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea ce iubeşte."

"Iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe."

"Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, greu de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea."

"Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce."

"Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem."

"Această lume fără dragoste era ca o lume moartă şi vine întodeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca şi curajul, şi implori inima unei fiinţe şi inima vrăjită a tandreţei."

"Nu e mare lucru să iubeşti pe cineva... o iubire nu este niciodată de ajuns de puternică pentru a-şi găsi propria ei expresie."

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întodeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană."

Nota mea: 10. Nu cred că mai are vreun rost să precizez vreun motiv pentru care această carte m-a fascinat. A meritat pe deplin s-o citesc şi o voi păstra mereu în minte gândindu-mă că am învăţat multe lucruri din ea. În plus, ediţia mea are o dedicaţie pe prima pagină, la care ţin enorm... este una din cărţile ce vor sta la loc de cinste în biblioteca mea.

Demiurgul cel rău

Emil Cioran - Demiurgul cel rău

Demiurgul cel rău, publicată de editura Humanitas, cuprinde cinci secţiuni: Demiurgul cel rău, Noii zei, Paleontologie, Întâlniri cu sinuciderea, Neizbăvitul, Gânduri sugrumate. Ideile pe care Cioran le propune sunt în general pesimiste, înclinate spre finitudine decât spre evoluţie... recunosc că mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, în ciuda mesajului negativ pe care l-ar fi putut îndrepta asupra mea. Nu este chiar literatură, însă asta nu constituie o problemă... Filosofia ne ajută şi ea să căpătăm experienţa învăţării şi ce altceva dacă nu conştiinţa înţelepciunii....?

Citate:

"Nu se dau bătălii în numele unui regret"

"Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate."

"Ce-i foloseşte omului să dobândească lumea, dacă îşi pierde sufletul?"

"Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun."

"Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda."

"A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat."

"E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit."

Nota mea: 9. Este o carte care merită citită şi din care avem ce învăţa. ... atât timp cât nu luăm în calcul îndemnurile mai mult sau mai puţin directe referitoare la sinucidere...

Invitaţie la vals

Mihail Drumeş - Invitaţie la vals

Câteodată te simţi obligat pur şi simplu să citeşti vreo carte anume, câteodată vine cineva şi-ţi pune cartea în mâini şi-ţi impune s-o citeşti. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Invitaţie la vals. Nevoit fiind deci să o citesc trebuie să recunosc acum că a meritat pe deplin. Şi gândindu-mă mai bine observ că această carte trebuie neapărat citită acum, când eşti tânăr, şi când ai ce să înveţi din ea. Iubirea dintre Tudor şi Mihaela, deşi nu este atât de exotică precum cea dintre Allan şi Maitreyi, se extinde în plan universal, prinzând cititorul în plasele ei. Este o poveste care are de toate: iubire cu nemiluita, gelozie, despărţiri iar în cele din urmă moarte. Este o carte ce se trăieşte mai mult decât se citeşte. Este o carte ce se simte odată cu fiecare cuvânt. Mă bucur că am citit-o acum, când chiar simt că a fost momentul potrivit. Invitaţie la vals mi s-a părut a fi o carte exuberantă şi chiar dacă nu excelentă din punct de vedere literar, suficient de motivantă pentru un tânăr ce-şi doreşte să se bucure de viaţă.

Nota mea: 10. O recomand tuturor tinerilor şi nu numai, tuturor acelora care-şi doresc să citească o poveste de dragoste bună şi emoţionantă.

Parfum de femeie

Giovanni Aprino - Parfum de femeie

Chiar dacă s-au vorbit atât de multe despre film (pe care nu l-am văzut) şi despre succesul său, mă simt nevoit să declar că acestă carte nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Motivul este cât se poate de simplu: nu am înţeles-o. Mi se pare că scrisul nu are nicio noimă, că acţiunea (dacă există) este suspendată între nişte evenimente nedeterminabile şi că personajele nu fac nimic notabil. Nu mi-a rămas în minte decât imaginea orbului şi a tînărului său partener de călătorie şi apoi episodului dansului cu una sau două femei (?). Atât am înţeles. În rest parcă a fost o lectură fără sens. Urmează să văd filmul şi să mă clarific. Poate ulterior am să recitesc cartea şi poate că filmul mă va ajuta să-mi limpezesc imaginea asupra acestei poveşti.

Later edit: Vizualizarea filmului (care schimbă destul de mult instanţele textului) mi s-a părut o necesitate pe care ar fi trebuit să mi-o asum (de acestă dată) înaintea citirii cărţii. Filmul este foarte bun şi merită văzut.

Nota mea: 5. Pentru că nu am învăţat nimic... şi pentru că nu-mi permit să dau o notă mai mică...

Senso

Camillo Boito – Senso

Atât dimensiunile considerabil reduse cât şi tematica abordată de acest text m-au determinat să fac o asociere între el şi Lovitura de graţie
a lui Marguerite Yourcenar. În ciuda puţinelor pagini pe care le ocupă, Senso este o metaforă bine construită la adresa unei iubiri trădate, în care războiul şi circumstanţele devin elemente esenţiale de conjunctură ale întâmplărilor.

Asemenea textului cu care îl asemănam, Senso se sfârşeşte tragic, prin moartea elementului perturbant, a aceluia care încalcă armonia de cuplu, izolată oricum în faţa influenţei covârşitoare a războiului. Ea nu este nicidecum o moarte oarecare, ci una eliberatoare, venită ca o ultimă soluţie – necesară.

Pentru o carte scurtă, cuvinte pe măsură.

Nota mea: 8,5. Pentru că merită citită într-o zi în care singurătatea te învăluie; pentru că îţi oferă o bună lecţie de viaţă.

Arhanghelii nu mor

Anca Maria Mosora – Arhanghelii nu mor

Arhanghelii nu mor a fost una dintre cărţile luate de la un Schimb de Cărţi, pe care trebuie să recunosc că am citit-o destul de greu. Nu mi-a plăcut în mod deosebit iar motivul nu a fost constituit de lipsa acţiunii concrete (ce în alte cărţi nu a fost deranjantă) ci poate tocmai de acea încercare a autoarei de a transpune prezenţe şi gânduri în rememorări şi fluxuri de conştiinţă. Părerea mea e că i-au ieşit prost. Cartea este înceată, fără vreo cheie principală care să-i ofere cititorului posibilitatea de a urmări lejer logica întâmplărilor şi mesajul autoarei. Frazele bine lucrate constituie însă unul dintre punctele salvatoare ale cărţii, mai mult literare decât adresate cititorului, ceea ce din punctul meu de vedere nu-i creşte valoarea sau potenţialul de citire cu nimic. Faptul că a fost romanul de debut al acestei doamne i-ar mai ierta cumva din vina pe care i-o atribuit pentru scrierea acestei cărţi însă dacă stau să mă gândesc cărţi de debut de o valoare indiscutabilă atunci aş trece şi peste acest amănunt. Acum ar fi fost normal să expun momentele acţiunii, însă cartea nu mi-o permite. Cu excepţia unei reîntoarceri la o veche reşedinţă a vocii narative feminine, a reîntâlnirii ei cu fostul iubit şi cu actuala parteneră a acestuia (personaje ce continuă să o viziteze ocazional) şi a morţii celor doi bătrâni vecini de imobil altceva concret nu există. Repet, nu cred că ar fi fost o problemă dacă îmi oferea altceva în schimb, precum nişte idei demne de citit sau relaţii mentale solide.

Nota mea: 6. Pentru stilul lucrat.

De profundis

De profundis – Oscar Wilde

Este aproape imposibil de delimitat care latură a lui Oscar Wilde a fost mai puternică sau mai plină de geniu: Oscar Wilde – omul sau Oscar Wilde – scriitorul. El însuşi recunoaşte că scrierea singurului său roman – Portretul lui Dorian Gray – n-a fost decât un pariu cu sine şi cu societatea, cum că ar fi capabil de a scrie o operă literară de întinderi mai mari, care să-i depăşească binecunoscutele nuvele şi piese de teatru. Cât despre scrierea acestui text despre care mă opresc să vorbesc acum, De profundis, se pot spune deasemenea câteva lucruri de importanţă. Se cunoaşte faptul că Oscar Wilde a fost nevoit să execute doi ani de muncă silnică, fiind acuzat public de comportament imoral, sau altfel spus de homosexualitate. Pe lângă scrisorile trimise din închisoare Lordului Alfred Douglas, el a scris şi acest scurt text în regim de prizonierat. De profundis este un eseu de natura filosofico-artistică în care Wilde-omul întrece în valoare scriitorul, în opinia mea, bineînţeles. Cuprins de neliniştea iscată de propria conştiinţă, Wilde ajunge să aştearnă pe hârtie cuvinte de o sensibilitate crescută, marcate de sentimentul vinovăţiei dar totodată şi de cel, contradictoriu, al împăcării cu sine. Exilat de societate, condamnat pentru propria viaţă, Oscar Wilde scrie acest sumar de gânduri definitorii pentru acea perioadă din viaţa sa. Pot presupune că acest text a fost unul de cotitură în viaţa scriitorului, unul revelatoriu şi consistent în puterea de diciţie pe care acesta a avut-o mai târziu.

Nota mea: 8. Indiferent ce notă i-aş da eu până la urmă, De profundis ar merita mai mult; niciodată oamenii nu se vor putea ridica la nivelul cărţilor.

Quo Vadis

Quo Vadis: O întâmplare din timpul lui Nero - Henryk Sienkiewicz

Henryk Sienkiewicz este în primul rând un clasic polonez, cât şi un scriitor de valoare al literaturii universale. Romanul Quo Vadis, publicat pentru prima dată în 1896, ar putea fi clasificat pe mai multe criterii în funcţie de unghiul din care este privit. Este într-o primă fază un roman istoric deoarece are loc, aşa cum se precizează şi în partea a II-a a titlului, în timpul împăratului Nero, în jurul anului 64 d.Hr. El este deasemenea şi un roman de dragostea, de altfel şi cea mai evidentă ramură a sa, deoarece urmăreşte povestea de iubire dintre Marcus Vinicius, un patrician roman, şi Ligia, pe numele său original Calina, fiica unui rege înfrânt din neamul ligienilor.

Nu îmi doresc să expun firul narativ din motive aproape nesemnificative. Ce mă interesează mai mult este contextul religios şi istoric în care iubirea celor doi se dezvoltă. Apare bine diferenţiată ideea de propovăduire a religiei creştine în Roma acelor vremuri; Ligia este deja creştinată în momentul în care Marcus se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea sa pentru Hristos pare a fi mai puternică decât orice alt fel de iubire omenească. Prezenţa unor personaje atestate istoric, precum Nero sau chiar apostolii Petru şi Pavel, oferă un plus de autenticitate romanului. Deoarece începe să intuiască natura religioasă a perosanei pe care o iubeşte însă care în acelaşi timp îl respinge, Marcus apelează la sfaturile bunului său prieten, Petronius.

Ceea ce mi se pare extraordinar este procesul de transformare al lui Marcus dintr-un bărbat "roman", dedicat plăcerilor şi vieţii carnale, până în final când prin intermediul dragostei pentru Ligia şi a cuvintelor apostolilor ajunge să se creştineze. Transformarea sa este deplină, ajutându-l să suporte durerea de-şi vedea în chinuri persoana iubită.

Nota mea: 10. Iubirea dintre Ligia şi Marcus este una deplină, crescută pe marginea unor valori inviolabile, aşa cum ar trebui să fie toate iubirile. Să lupte împotriva societăţii, timpului, istoriei, să creadă în puterea lor de a exista. Să creadă. Am învăţat unele lucruri din această carte pe care le voi păstra în interiorul meu şi mai târziu. Nu cred că o voi uita.

Orele

Orele – Michael Cunningham

Orele a fost încă din primele pagini o carte pe gustul meu. N-aş găsi exact motivul să-mi susţin această afirmaţie. Ea este un roman despre trei femei, despre vieţile a trei femei, chiar mai mult: despre raţiunile a trei femei, al căror destin se învârte în jurul unei nume: Mrs. Dalloway. O carte, un nume, un destin. Virginia Woolf, autoarea volumui, este ea însăşi personaj în această carte, surprinsă chiar în timpul în care încercă să scrie Mrs. Dalloway, în 1923. Clarissa Vaughn este simbolul unei Doamne Dalloway moderne de la sfârşitul secolului XX, surprinsă de asemenea în ansamblul gândurilor sale. Ea duce o viaţă aparent tulbure şi nesigură. Laura Brown pregăteşte un tort de aniversare pentru soţul său, în 1949. În acest timp în acest timp citeşte ce alteceva dacă nu tocmai respectiva carte, şi anume Mrs. Dalloway.

Deşi este în mare parte cu şi despre femei, Orele nu se limitează a fi numai atât. Norocul meu a fost că o citisem înainte pe Virginia Woolf şi i-am putut percepe clar influenţa asupra textului lui Cunningham. Fluxul conştiinţei personajelor se evidenţiază şi el, la fel ca şi trecerea de la planul mental la fel fizic, arătându-se interdependenţa iminentă dintre ele.

Deşi influenţat destul de mult de stilul Virginiei Woolf, Orele rămâne în opinia mea un roman modern, chiar dacă adoptă un stil sobru – nu neapărat clasic. Ceea ce se remarcă iarăşi la o primă cititre a cărţii rămâne înclinaţia lui de a dezbate un subiect nonconformist, şi anume relaţiile homoerotice dintre femei şi bărbaţi deopotrivă, şi includerea unor astfel de întâmplări în cadrul unor vieţi ce din exterior nu par altceva decât guvernate de calm. Realitatea de multe ori ne sperie. Virginia Woolf îşi sărută sora. Laura Brown profită de ocazie şi o sărută pe Kitty, o vecină şi totodată bună prietenă. Clarissa Vaughn îşi sărută fiica, surprinsă deasemenea în cadrul unei legături cu o femeie mult mai în vârstă decât ea. Personajele nu par a avea vreo problemă legată de toate acestea; tot ce li se întâmplă nu pare a fi decât o serie de evenimente surprinse în cadrul acestor câteva ore din viaţa acestor femei. Fiecare cu propriile iubiri, fiecare cu propriile tentaţii. Fiecare cu propria viaţă.

Mi-a plăcut această carte pentru că îmi place în primul rând Virginia Woolf, şi pentru că am încercat să o înţeleg în primul rând ca om. Nu este o carte grea şi consider că şi-a meritat pe deplin Premiul Pulitzer primit în 1999.

Nota mea: 10. Desemenea, n-aş putea spune de ce. Subiectul fără geniul creator n-ar avea nicio valoare. Orele rămâne oricum o carte de referinţă, scrisă exact atât cât ar fi trebuit să fie scrisă, fără nimic în plus. Îţi spune exact ce trebuie să îţi spună fără a te complică şi fără a-ţi răpi însă farmecul lecturii.