Roşu ucigaş

Jeroen Brouwers - Rosu ucigaş

La sfârşitul lui 2007, din anumite considerente datorate lipsei de timp, am aruncat o privire prin bibliotecă în căutarea unor cărţi de mici dimensiuni a căror lectură să nu-mi ia mai mult de 1-2 zile. Am citit astfel in decursul câtorva zile cărţi precum Fight Club, Fără sânge, Levantul, Pederast şi nu în ultimul rând acestă cărţulie cu copertă roşie din colecţia Cotidianul, ce nu pot să spun concret că mi-a făcut cu ochiul din raft însă spre care mâinile mele s-au îndreptat instinctiv.

Ştiam de la bun început că este un text autobiografic însă nimic mai mult. Nu-l cunoşteam pe autor după nume, nu-mi suna cunoscut. Roşu ucigaş este un roman care nu se ascunde de cititor. Încă din primele pagini te loveşte atmosfera sumbră, rece şi oarecum distantă ce-l înconjoară pe narator.

Se desprind trei puncte de interes ale cărţii: relaţia autorului cu mama sa, relaţia sa cu Liza şi, aproape cel mai important: relatările sale asupra copilăriei petrecute într-un lagăr de concentrare japonez din Indonezia. Impresia pe care o păstrează de-a lungul vieţii cel ce urma să fie Jeroen Brouwers, scriitorul, rămâne definitivă: japonezii nu au fost nicidecum mai blânzi decât corespondenţii lor europeni doar că nu sunt foarte mulţi cei rămaşi în urmă pentru a lăsa mărturie asupra ororilor din lagăre.

Moartea mamei este declanşatoare pentru scrierea cărţii, este punctul în care Brouwers conştientizează dezolarea în care a trăit până în acest moment al vieţii sale. Rememorează astfel copilăria desfăşurată sub teroarea japonezilor, chinurile la care au fost supuse sutele de femei printre care se aflau şi mama şi bunica sa.

Roşu ucigaş este în opinia mea o carte bună. Stilul realist direct, cu imagini nefinisate.

Nota mea: 9. Brouwers reuşeşte să scrie mai mult decât un roman autobiografic; el surprinde în cuvintele acestei cărţi însăşi istoria, istoria trăită de nişte oameni, istoria crudă şi reală. Merită citită.