Monday, May 12, 2008

Imparatul mustelor

Imparatul mustelorWilliam Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.

16 comments:

dragoş c said...

mie nu mi-a placut deloc, nici n-am reusit s-o termin, am vazut insa filmul de vreo cateva ori in 2 variante, e atat de celebra ca nu trebuia s-o mai povestesti. si titlul e oribil tradus, corect e lord of flies, numele satanei in biblie, corect ar fi fost domnul mustelor, dar tradusa pe vremea lu ceasca, nu se putea, iar humanitas a lasat asa...

Liviu said...

eh... nici eu nu eram prea sigur de ce nota ar fi trebuit sa dau. dupa cum vezi, la sfarsit nu am scris ca o recomand sau mai stiu eu ce... a fost pur si simplu o lectura interseanta ca subiect, insa neconcludenta ca experienta a lecturii...

Anonymous said...

William Golding este unul dintre favoritii mei!

Ultima carte citita: "Mekong" de Paul Adirex (un autor thailandez).

Anonymous said...

E una din cartile care imi stau pe suflet. Mereu zic ca o s-o cittesc, insa mereu aman. Poate reviewul tau o sa fie impulsul care imi trebuia ca sa merg la biblioteca sa o caut.

Liviu said...

Desi nu mi s-a parut foarte, foarte buna cred ca merita s-o citesti... E o lectura intersanta...

M. said...

o citesc acum in engleza... iti da o cu totul alta senzatie, decat in romana... imi place subiectul, si cred ca merita citita

Andreea said...

mie mi-a placut cartea. daca nu te astepti la nimic de la ea e buna. doar ca fiind atat de celebra multi au asteptari prea mari. asa mi s-a intamplat mie cu 1984 de exemplu. cat despre subiectul cartii, mie mi se pare ca piggy si simon sunt de fapt adevaratii eroi ai cartii.
P.S. fain blogul

Anonymous said...

Cartea e buna. Rastoarna iluzia pe care toti adultii o traiesc, in legatura cu universul pur si inocent al copiilor. Sa nu uitam ca Golding a avut experienta razboilului, care-ti schimba mult perspectiva asupra vietii si a naturii umane. Nu a fost o revelatie faptul ca conditia umana se castiga, si nu e intrisec obtinuta prin nastere, dar povestea in sine pune in evidenta foarte frumos lucrul asta.
De asemenea, mi-a placut felul in care Golding s-a jucat cu simbolul focului: ratiune/salvare/distrugere.

Spor la lectura!

Anonymous said...

Am citit si eu cartea de curand si pot afirma ca m-a impresionat intr-un mod deosebit. Cu toate ca ,,desfasurarea actiunii" m-a plictisit putin, punctul culminant si deznodamantul au readus cartea pe o culme mult mai inalta decat chiar inceputul cartii. Recomand aceasta carte oricui pentru ca reprezinta un model de viata, intoarcerea copilului in salbaticie, a fiintei de care este mult mai aproape aceasta etapa a vietii.

Doamna T said...

Nu-mi place ca ti-e frica mare de verdicte si nici cu gramatica nu stai prea bine.

Anonymous said...

cartea este fantastica! prezinta o idee care probabil nu place multora: omul este rau! suntem invatati de religia noastra crestina ca omul este bun dar Diavolul il ispiteste si il face sa fie rau. Dar nu! In aceasta carte autorul ne spune: omul este rau din nastere! Si cum putea demonstra mai bine asta daca nu observandu-l in actiunile unor copii?!

iuditaioana said...

Trebuie să fiu de acord cu Anonymous. Și majoritatea celor care au citit cartea n-au fost impresionati de ea, tocmai din cauză că n-au reușit s-o înțelegă, sau pentru că erau paraleli cu subiectul. Este un fapt acceptat deja de foarte mult timp în psihologia modernă că omul, la rădăcini, este o ființă egoistă, chiar răutăcioasă. Bunătatea, empatia, mila, simțul pentru dreptate,valorile morale, etc, toate acestea nu sunt altceva decât modelări ale caracterului uman impuse de către grup, și asimilate de individ. Atunci când aceste încorsetări nu există, iar copiii sunt guverați de copii, caracterul necontrolat al individului iese la iveală. Acei copii, izolați pe o insulă pustie, sunt de fapt reprezentarea unei societăți umane in lipsa unui ”Ochi” care să înregistreze și să taxeze. Cartea nu este despre război și nu este despre răutate. Este despre natura umană.

Anonymous said...

Mai intai, felicitari pentru initiativa de a dezbate idei, cand tot mai romanul e preocupat de imund.
In al doilea rand, recenzia ta, sau cum vrei sa-i spui expunerii tale, este profud superficiala (iarta-mi oximronul!). Mai citeste o data cartea, fii mai atent(a) la indicii si o sa vezi ca nu e vorba despre copii sau oameni la inceputul civilizatiei, ci exact despre modernitatea (re)cazuta prada haosului. Din varii motive, bine insinuate in acest roman cumva socant.
Inca o data, totusi, falicitari pentru alta 'sfera'.

Donkeypapuas said...

Citiți Rene Girard, ”Căderea Satanei”, și veți înțelege câte ceva din mecanismul distrugător prezent în volum. Și vîd niște păreri eronate pe aicea, despre ”omul bun de la natură”. Ori Creștinismul NU afirmă așa ceva, ci că întreg neamul omenesc se află sub pecetea păcatului strămoșilor. Dar din care se poate ridica!

Anonymous said...

Ce inseamna oximron? N-am gasit in dexonline.

Anonymous said...

OXIMORÓN, oximorone, s. n. Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili. – Din fr. oxymoron.