Invitatie la esafod

Vladimir Nabokov – Invitaţie la eşafod (original: Priglaşenie na kazn’), Editura Polirom, 2003, Traducere de Livia Cotorcea

Nabokov a fost o surpriză plăcută şi o gură de aer proaspăt încă de la citirea Lolitei. Din păcate romanul Invitaţie la eşafod n-a reuşit să-mi lase aceeaşi impresie, ba chiar mai mult m-a făcut să cred că în mod clar talentul şi tematica acestui scriitor s-au dezvoltat nu doar odată cu trecerea timpului dar şi mai ales schimbării registrului lingvistic. Probabil că limba engleză i-a permis să facă mult mai multe artificii decât sobrietatea slavă a celei ruse. De aceea, dacă Lolita mi s-a părut un roman fluid, molcom, îmbietor de-a lungul lecturii, Invitaţie la eşafod a fost cumva, de la bun început, un eşec al lecturii. Stilul nefinisat, tema obscură, întunericul (atât în sens propriu cât şi metaforic) care guvernează cuvintele cărţii, toate acestea reduc semnificativ randamentul lecturii şi cheful de a mai parcurge povestea în continuare. Cu toate acestea cărţulia nu este voluminoasă.

Per ansamblu romanul descrie întemniţiarea şi aşteptarea execuţiei unui bărbat oarecare, Cincinnatus C. Motivul? Se pare că nu-l cunoaşte nimeni, şi cu atât mai puţin însuşi condamnatul – care se trezeşte vârât într-un cerc misterios pe care nu-l poate înţelege. Personajele, reduse numeric, se rezumă la Rodrig Ivanovici – directorul închisorii, Emmocika – fiica acestuia, de care Cincinnatus pare a se îndrăgosti, Rodion – paznicul, monsieur Pierre – vecinul de celulă a cărui prezenţă nu pare a se dori decât a-l enerva pe Cincinnatus, şi în cele din urmă Marfinka – propria nevastă. Dacă povestea n-ar fi transpusă sub formă de roman atunci decorul şi personajele s-ar fi încadrat perfect într-o piesă de teatru iar în acest caz, după părerea mea, acţiunea ar mai fi putut fi cumva salvată din prăpastia în care pare a fi adâncit-o stilul. Ce-i drept, poate i-aş ierta aceasta escapadă maestrului Nabokov interpretând-o ca fiind o joacă cu absurdul, o încercare de început şi revenind la o idee anterioară, sobrietatea limbii ruse care în mod clar are ceva ceva de spus. Pe de altă parte poate Nabokov din tinereţe nu era nici Dostoievski matur ca să poată controla limba iar scriitorul în cauză demonstrează apoi că o altă limbă are puterea de a-i confirma talentul, limba engleză.

Ce se întâmplă pe parcurs mi s-a părut greu de elucidat, ăsta fiind şi motivul pentru care mi s-a părut o lectură greoaie. Ar putea fi una din acele cărţi chinuitoare şi fără înţeles, aşa cum mi s-au părut mai demult Sfântu’ Aşteaptă de Raymond Queneau şi Parfum de femeie de Giovanni Aprino. Bineînţeles că lectura unor cărţi depinde foarte mult şi de cititor, aşa că nu-mi declin eventualele subiectivităţii din perceperea cărţii deşi ca lectură pentru mine a valorat foarte puţin. Cincinnatus până la urmă nu este decât omul normal pus în faţa unui eveniment neaşteptat, absurd. Gregor Samsa (F. Kafka - Metamorfoza) precum şi mai toate personajele lui Kafka, David Kepesh (Philip Roth - Sânul), Kovaliov (N. Gogol - Nasul) sau chiar şi străinul lui Camus trăiesc toţi aceeaşi dramă, aceea de a se trezi într-o lume în care dintr-odată viaţa lor este cu totul alta. Motivul pentru care Cincinnatus este închis ne rămâne neelucidat până la sfârşitul romanului când în cele din urmă condamnatul primeşte şi pedeapsa cu moartea.

Nota mea: 6. Diferenţa dintre Lolita şi Invitaţie la eşafod este una de la cer la pământ. Pare greu de crezut că aceste două romane sunt produsul aceleiaşi mâini însă cauzele le cam cunoaştem deja. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi să mă mai uimească acest scriitor căruia oricum i-am apreciat calităţile de scriitor încă de la romanul trecut.