Despre eroi şi morminte

Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte

Original: Sobre heroes y tumbas

Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

• Tunelul
  
• Abaddon exterminatorul
  
• Inainte de tăcere

Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

Sunt cărţi care îmi plac, sunt cărţi care îmi plac mai mult şi sunt cărţi care mă obsedează. Alexis sau tratat despre lupta zadarnică se încadrează sigur în cea de a treia categorie. Pe de altă parte pot spune clar că nu îmi plac persoanele care citesc doar pentru a citi şi nu îmi plac cărţile care sunt scrise doar pentru a fi citite. Orice aţi avea de obiectat la asta eu ştiu că sunt şi cărţi care au şi un alt scop mult mai puternic decât acela de a fi citit, şi anume acela de a schimba lumea. Pentru mine Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este una dintre aceste cărţi.

Această carte ascunde în primul rând un tip de scriitură extraordinar pe care foarte rar l-am mai întâlnit şi niciodată nu a ajuns să mă marcheze atât de rău. Un ritm de scriere de o sinceritate debordantă ce nu are cum să nu te emoţioneze, să nu te pună măcar să te gândeşti câtuşi de puţin la tot ce ţi se spune şi la întreaga dramă a personajului ce se transpune într-o relatare blândă dar profund de tristă a unei întregi vieţi.

Întregul roman este de fapt o scrisoare adresată de Alexis soţiei sale Monique în care decide, într-un moment hotărâtor pentru starea sa sufletească, să spună lucrurilor pe nume şi să fie sincer în primul rând cu el însuşi iar mai apoi cu cei pe care îi influenţează direct.

Este greu să trăieşti, dar să spui de ce anume ai trăit cum ai trăit este cu mult mai greu. Aşa îşi începe Alexis mărturisirea ce va reuşi să redea exact ceea ce dă numele părţii a doua a romanului: întreaga viaţă de până acum a lui Alexis n-a fost decât o luptă zadarnică pe care în cele din urmă a reuşit să o lase în urmă – totul numai prin acceptare.

Este uimitor cât de lin este scrisă şi cu câtă frumuseţe sunt redate zbaterile interioare ale protagonistului. Explicaţie asupra unui impus intern, nicidecum pledoarie. Te-ai aştepta să se ofere mai multe amănunte, să te facă mai repede să înţelegi ce se tot încearcă să se spună. Cu toate astea parcă scrisoarea evită cu orice preţ să spună ceva clar, să fie la obiect su subiectul pe care tot încearcă să-l abordeze. Ajungem însă la final şi ni se pare că până şi efortul nostru de a citi nu a fost decât tot o luptă zadarnică deoarece acum parcă am înţeles totul chiar dacă, aşa cum spuneam, nu ni s-a spus nimic.

Viaţa e mai mult decât poezia; mai mult decât filozofia; ea este mai mult chiar decât morala, în care am crezut atâta vreme. Viaţa este şi vis, şi fiziologie, şi morală, dar şi ceva mult mai mult decât toate acestea la un loc. Ea este chiar viaţa. Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim. Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut (asupra căruia nu avem nicio putere) şi determinând la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră. Nu e decât a noastră, este irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg aş putea să spun despre fiecare clipă a ei. Ceilalţi văd doar prezenţa şi gesturile noastre, felul în care ni se formează cuvintele pe buze. Dar viaţa noastră n-o vedem decât noi. Ciudat: o vedem, ne mirăm că e aşa şi nu altfel şi nu avem puterea s-o schimbăm. Chiar când o judecăm, nu încetăm să-i aparţinem. Aprobarea şi blamul nostru fac parte din ea. Ea este aceea care se oglindeşte mereu în sine însăşi. Pentru că altceva nu există. Lumea, pentru fiecare dintre noi, există doar în măsura în care se află trăită în viaţa noastră. Iar elementele din care e alcătuită nu sunt separabile: ştiu foarte bine că instinctele de care suntem mândri şi cele de care ne e ruşine au, în fond, aceeaşi origine. Nu-l putem suprima pe nici unul fără să le modificăm pe toate celelalte. Aceasta este resemnarea lui Alexis în faţa propriei sale vieţi, în faţa propriului destin, motivul pentru care a început să scrie această scrisoare de despărţire în care, pe tot parcursul ei, nu face decât să-şi descrie propria luptă împotriva propriei identităţi.

La 26 de ani, o femeie, Marguerite Yourcenar, se incumeta sa scrie un mic roman si un mare poem despre viata unui barbat care e atras de barbati. O face cu o incredibila simplitate, cu o enorma putere de convingere. Fara necuviinta compasiunii si fara indecenta echivocului. Explicatie, nu pledoarie. Incercare de a fi partas la realitatea celuilalt. Intelegere a faptului ca ingaduinta ta si libertatea lui nu sint acelasi lucru. "Ma multumeam sa le ascult viata, care este taina oricarei fapturi", scrie la un moment dat Alexis. Oare nu e aceasta cea mai fireasca definitie a acestei carti, a scrisului insusi?

"Alexis este analiza completa (de aici si subtitlul Tratat) a unei forme de a te afla in infern. Si de a iesi din el, tagaduindu-l, denuntandu-l ca pe un fals la care ai consimtit prea multa vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre si n-o putem incalca fara sa fim pedepsiti mai grav decat lasandu-ne in voia lor, care este aceea a soartei. Pe de alta parte, cititorul nu trebuie sa se lase amagit: cartea aceasta, in care este vorba de inclinari erotice neconforme destinului nostru biologic, depaseste problematica lor specifica. Orice pasiune omeneasca ce se incarca de spaima derogarii de la norma si de gandul pacatului duce la aceeasi zadarnica suferinta, la acelasi zbucium si la acelasi esec. Singura mantuire, atunci cand este inutil sa te renegi, este aceea de a te accepta asa cum esti, de a nu te minti si de a nu minti pe nimeni. Nu are rost sa luptam cu ceea ce nu poate fi infrant in noi, cu adevarul nostru esential, iar a-l incarca de vina este un fel restrictiv de a gandi omenescul, dandu-l prada unor cenzuri straine de deplinatatea lui. Frumusetea cartii rezida insa nu atat in lectia pe care o da, fie ea si eliberatoare, cat in modulatia ei formala, in tonalitatea ei, in nobletea morala a stilului." (Petru Cretia)

Daca avem nevoie de cărţi care să ne schimbe concepţia asupra lumii şi să ne facă mai buni atunci Alexis este una dintre ele. Nota mea: 10. Motivul? L-am spus mai înainte...

Mantaua

Nici macar nu stiu de ce nu mi-am mai facut ceva timp sa scriu recenziile ultimelor carti pe care le-am citit pentru ca, privind putin in urma, s-au facut deja trei si simt presiunea timpului ce ma obliga sa scriu. Prima carte la care trebuie sa ma opresc cuprinde cam sase nuvele alui lui Nikolai Gogol reunite sub numele celei mai reprezentative dintre ele: Mantaua. Cartea a fost luata de la bookcrossing nr.2. Problema cu care ma confrunt este aceea ca am dat cartea si nu mi-am notat numele nuvelelor cuprinse in ea; încerc totuşi să-mi amintesc. Aşadar: Nevski Prospekt, Nasul, Mantaua, Portretul, Însemnările unui nebun. Toate se remarcă printr-un realism combinat cu elemente fantastice ce îmbină normalitatea de fiecare zi cu evenimentele pur întâmplătoare ce-l pot perturba total pe protagonist.

M-aş opri la două dintre aceste nuvele, şi anume la Portretul şi Mantaua, ce mi s-au părut a fi cele mai reprezentative pentru această carte şi poate chiar şi pentru stilul lui Gogol, în plan secundar.

Portretul relatează povestea unui pictor ce-şi cumpără un tablou. Asta nu ar fi nimic deosebit dacă respectivul tablou, portretul unui anume domn, denotă un realism debordant dându-ţi impresia că ochii individului te urmăresc oriunde te-ai mişca. Norocul face ca în rama tabloului să găsească şi o impresionantă sumă de bani cu care pictorul îşi începe o rapidă creştere a bunăstării sale. Până în final ajunge să ni se dezvăluie povestea portretului ce ascunde în el un întreg mister. Bărbatul din portret a fost cândva un malefic cămătar şi aproape nimeni dintre cei ce-l cunoscuseră şi apucaseră să vorbească despre el nu se îndoia că era însuşi Diavolul.

Mantaua este povestea unui bărbat sărac ce-şi doreşte cu ardoare să nu-l prindă iarna fără o manta călduroasă asupra sa. Depune tot efortul reducându-şi porţiile de mâncare şi cheltuielile zilnice, făcând împrumuturi, negociind cu croitorul iar în finar reuşeşte să-şi plătească o manta. Tristul ghinion de care are parte apoi, acela de – ca o ironie – a i se fura tocmai mult-dorita manta, face ca apoi să umble pe la persoanele care ar fi putut lua ceva măsuri juridice pentru a-l găsi pe vinovat. Rămânând fără nicio speranţă nu-i rămâne decât să se arunce în râu. Fantoma sa continuă apoi să bântuie trecătorii aflaţi pe podul de pe care el însuşi s-a aruncat, furându-le mantalele.

În concluzie: mi-a plăcut. Acum nu-mi rămâne decât să citesc Suflete moarte.

PS: Vin curand si cu restul recenziilor pe care trebuie sa le mai scriu.

Medicine for love

James Ene Henshaw - Medicine for love

Medicine for love este o piesa de teatru, mai precis o comedie in trei acte, ce prin continutul tematic reuseste sa reuneasca o serie de motive ce se restrang in jurul aceleiasi axe. Povestea s-ar putea reduce in felul urmator: un dornic pretendent la postul de primar dintr-un oras din Africa (imi permit sa-mi cer scuze daca n-am sa precizez niciun nume – toate sunt denumiri originare din Africa, destul de complicate pentru a putea fi scrise) se trezeste aruncat peste noapte intr-o poveste conjugala ce presupune nu mai mult de trei sotii, doua dintre ele venind din partea unor persoane influente apropiate lui, iar a treia vine trimisa direct de matusa lui, o persoana foarte greu de refuzat.

Intreaga harababura ce ajunge sa se produca se datoreaza in primul rand faptului ca Ekuniah (sper ca asa il cheama – nu mai am cartea ca sa verific) il cheama pe vraciul Agatarta sa-i faca farmece pentru a-l scapa initial de nevestele buclucase, iar mai apoi pentru a castiga campania electorala.

Faza proasta este ca in final ramane si fara neveste (pe care nu mai vroia sa le lase sa plece), pierde si campania electorala, si parca printr-un artificiu caragialian, totul se readuce la normalitate prin conventii fara semnificatie reala.

Accentul cade pana la urma pe antiteza dintre nou si vechi, dintre Biserica si traditie, dintre real si conventional. Este o piesa a contrastelor si presupun ca poate i-as fi sustras mult mai bine stratul comic daca as fi vazut-o pe scena... insa oricum, in ansamblu mi-a placutJ

Nota mea: 8.

Factotum

Citisem undeva intr-o recenzie la Sufocare a lui Palahniuk ca pentru a suporta acea carte ar trebui sa ai mai intai parte de doze dintr-o lista de scriitori printre care se afla si Bukowski. Eu, tocmai invers, l-am citit pe Palahniuk primul iar mai apoi pe Bukowski, ceea ce insa nu mi s-a parut a fi o problema atat de mare.

Imi place Bukowski pentru ca reuseste sa se transpuna in cartile sale intr-un mod atat de direct incat poate nici cartile biografice n-ar reusi sa ilustreze lucrul asta atat de bine. Revenind la carte pot spune ca Factotum este un drum al omului american din secolul XX, decazut, in cautarea unui loc de munca. Personajul principal, Henry Chinaski, nu este altceva decat un alter-ego al scriitorului, tipul tot timpul mahmur si obsedat de femei, cum de altfel se cunoaste ca ar fi fost si autorul cartii. Adevaratul conflict interior ce se isca in Chinaski este acela ca nu este apt sa pastreze o sluja pentru un foarte lung timp; printre motivele acestui fapt se numara faptul ca vine beat la munca, este prins incercand sa faca sex cu una dintre colegele de serviciu, doarme in timpul orelor de lucru. Chinaski nu este pana la urma decat tipul superficial al societatii, dornic intodeauna de bani fara a depune insa prea mari eforturi pentru a-i obtine. Deasemenea, idealul sau feminin, in cautarea caruia se afla: femeia cu picioare lungi si posesoare a unor sani planturosi, este un motiv recurent in roman, asemenea alcoolului, ba mai mult, reuseste sa gaseasca in persoana lui Jan chiar o combinatie intre acestea doua: femeia cu picoare lungi si sani mari care il si intretine in momentele de betie si cele care duc pana acolo. Cartea pana la urma nu este decat povestea unui tip aflat in calatoria prin viata, si indirect: a unui loc de munca care, cu toate ca spune ca ar putea face orice, nu-l multumeste cu nimic, nici chiar atunci cand il are.

Nota mea: 6. Eu nu prea am carti care sa nu-mi placa, nici despre asta nu pot sa spun ca nu mi-a placut, insa as fi putut citi ceva mai bun...

Am mai citit:

• Povesti despre nebunia obisnuita

Gemenii

Mircea Cărtărescu

Gemenii

Editura: Humanitas, 2006

Iată că pot spune liniştit că literatura română contemporană nu doar că nu e în ruine, ci chiar loveşte în plină forţă prin intermediul unor scriitori precum Mircea Cărtărescu. După ce mai trecusem prin lecturile unor alte scrieri ale sale eram într-un fel lămurit de ceea ce-mi poate oferi acest scriitor şi pot spune foarte sigur că am avut în mâini cărţi cu adevărat speciale.

Gemenii este un roman(?) întins de-a lungul a 150 de pagini 11x18 cm, adică nu foarte mare însă suficient încât să-i simţi emoţia şi să-i percepi mesajul. L-aş putea denumi un bildungsroman sau o simplă povestire fantasy însă încadrarea undeva nu cred că are vreun rost. Povestea în ansamblu este destul de simplă: Andrei şi drumul său către maturitate. Centrul poveştii cade însă pe relaţia de iubire dintre el şi Gina, colegă de liceu, ce se va întinde până în momentul în care protagoniştii ating vârsta de 18 ani. Totul nu este decât un drum al maturizării, al experienţei şi al întrebărilor pe care tinerii sunt nevoiţi să-l parcurgă.

Incipitul acestei cărţi, cu totul special, relatează modul în care mintea unui trup de bărbat simte nevoia să-şi facă din trup un travesti al unui caracter feminin. Această scenă, descrisă cu lux de amănunte, nu are cum să nu şocheze un cititor monden. Finalul, de asemenea şocant, cuprinde partea a doua a perechii de gemeni fictivi ce dau şi numele cărţii: de această dată, prinse într-un trup feminin, gândurile unui bărbat simt nevoia să se elibereze, chiar dacă pentru această variantă ar opta chiar şi prin moarte. Gemenii este aşadar povestea două suflete destinate a nu putea fi împreună niciodată ce până la urmă, involuntar, se trezesc mult mai mult decât împreună: se trezesc ei în celălalt, spirit în trup străin. Adevărul rămâne însă crud: schimbările sunt însă îngrozitor de greu de suportat. ... de aceea, Andrei, transpus în trupul Ginei, învăluit de parfumuri si haine femeieşti, îmbrăcat într-o rochie deosebită, cocoţat pe pianină, în camera fetei, alege să dea foc tuturor acestor lucruri materiale greu de susţinut, dintre care cel dintâi este chiar trupul său – sau al Ginei...

Nota mea: 10. Trebuie să visăm, să visăm... chiar dacă asta înseamnă să ne prindem fluturi morţi în piept şi să le simţim aripile cum încep să bată nervoase...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul
  

Mic dejun la Tiffany

Truman Capote

Mic dejun la Tiffany

Editura: Univers, 2007 (Colectia Cotidianul)

Cartea reuneste un numar de patru povestiri scrise de Truman Capote, cel mai apreciat scriitor american – cum aveam sa citesc recent intr-o alta recenzie. Asadar: Mic dejun la Tiffany, Casa florilor, Chitara cu diamante, O amintire de craciun. Textele se remarca printr-un impuls realist de abordare a problemei desi personajele se confrunta deseori cu situatii pe care un om nu le intalneste in fiecare zi.

Mic dejun la Tiffany (Breakfast at Tiffany's) este povestea unui scriitor care peste ani isi aminteste de ciudatele intamplari la care a luat parte in urma circumstantelor de a locui in acelasi imobil cu Holly Golightly, o tanara actrita cu un mod de viata destul de diferit fata de restul societatii. Este unul din primele texte ale lui Capote si poate chiar daca actiunea nu m-a impresionat in vreun fel aparte, cartea in ansamblu are ceva special care ar merita sa te faca sa o citesti.

Casa florilor (House of flowers) este povestea lui Otillie, o tanara ce-si doreste sa evadeze cumva din viata de pana acum alegand sa plece intr-o alta calatorie si chiar sa se marite. Neintelegerile cu mama sotului o determina sa ia masuri ajungand in cele din urma pana la crima. Primind in final vizita celor doua foarte bune prietene ale sale, ce dezaproba si atitudinea sotului la adresa sa, ea alege sa ramana pana la capat alaturi de el. Este pana la urma o poveste despre decizie si evadarea dintr-o viata pe care nu ti-o doresti, alegand in schimbul acesteia una care poate nu-ti ofera atat de mari satisfactii, insa este suficienta sa te faca fericit.

Chitara cu diamante (A Diamond Guitar) este povestea a doi detinuti dintr-o inchisoare de securitate scazuta ce ajung sa inchege aparent o stransa prietenie. Relatia cu titlul este aceea ca unul dintre ei, mai mic in varsta, este un foarte bun interpret la chitara, motiv pentru care intra repede pe placul celorlalti detinuti. Senzationalul acestei povesti vine in punctul in care acesta ii propune prietenului sau in varsta o evadare pe care pana la urma doar el o duce pana la capat, vitalitatea celuilalt nepermitandu-i sa reuseasca. Este pana la urma o poveste despre aparente, tradarea increderii si de ce nu, teribila insingurare la care se vede condamnat omul...

O amintire de Craciun (A Christmas Memory) este poate cea mai emotionanta povestire din acest volum... o poveste despre sfarsit... sau poate despre faptul ca sfarsitul nu are sfarsit... totul este compus din amitiri: prajiturele de Craciun, oase ingropate, oameni fericiti... doar amintiri...

In ansamblu cartea primeste nota 8 din partea mea. Nu este senzationala insa are ceva dragut, special, ce te face sa o indragesti...

De ce as recomanda-o: pentru ca este una din acele carti care nu-ti prezinta viata frumoasa idealista, chiar daca viata de aici este frumoasa. Este o realitate posibila chiar daca incununata de finalitati triste...