Wednesday, June 27, 2007

Despre eroi şi morminte


Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte


Original: Sobre heroes y tumbas



Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

  • Tunelul
  • Abaddon exterminatorul
  • Inainte de tăcere

7 comments:

Anonymous said...

Un comentariu ar trebui sa arunce o lumina interesanta asupra cartii. Nu reusesti decat sa povestesti stangaci niste lucruri si sa te extaziezi feciorelnic in fata unui ceva pe care dai indicii ca nu-l intelegi. Cred ca ti-a placut, suspectez insa ca nu stii de ce. Ajutorul pentru cititorul randurilor tale e astfel nul.

Cârtiţoiu` said...

Din pacate, trebuie sa fiu de acord cu comentariul postat anterior. Si inca o observatie: personajele nu sunt oameni, oricat de mult impresioneaza. Sunt cuvinte. Alese de un autor. Traduse de un traducator. (Nu pot spune ca e o idee originala...ma rog...asa am invatat eu la scoala :D si tind sa fiu foarte de acord. )

miclowan said...

orbii, citeste ce zice Borgess referitor la orbi si ai sa intelegi de ce

mephala said...

Romanele lui Sabato sunt intr-adevar halucinante dar comentariul tau pare o stire rupata din jurnalul de la ora 5: putin suspans, putina iubire si mult patetism. Nu inteleg ce sens are sa ne punem intrebari "postume". "De ce"-urile alea de la sfarsitul comentariului sunt de-a dreptul redundante. Lasa personajele cu deciziile lor cu tot! Cititorului tb sa-i deschzi apetitule nu sa ii dai mura-n gura povestea, mestecata dupa bunul tau plac. Scriitura "Despre eroi si morminte" ii una densa si impresioneaza asa ca inteleg intr-un fel de ce ai ales abordarea asta. Si eu am luat foc citindu-l.

revizorul said...

sunt de acord cu ce s-a cam scris pe aici. Care e de fapt faza cu orbii? De ce fac ei parte dintr-o secta? Problema e ca suntem condusi de orbi, nu ca iubim. Oricat am iubi de mult, vom fi mereu fascinati de putere, si vom orbi. Cred ca asta e problema atator morminte. Si eroii? Care e faza cu eroii?

Anonymous said...

Într-un moment de nostalgie am googălit cartea asta şi am ajuns aici... N-aş fi zis nimic dacă n-aş fi văzut comentariile condescendente... Nah, ca unul care a citit-o la 23 de ani, mă regăsesc în rândurile tale. Mai dă-o naibii de scriitură densă, că omul ăsta nu scrie pt. critici, ci pt. alţi oameni care îl citesc cu sufletul...

Multă baftă!

"Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva incăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut, care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare."

razvan andrei said...

Te înșeli amarnic. Personajele sunt reale. Ele sunt o parte a scriitorului și au carne și oase la fel ca tine. Suferă ca orice alt om. Aceasta delimitare naiva intre real și imaginar nu denota decât o minte îngustă. În timpul unui cosmar suferi la fel de mult ca in 'realitate', nu este nicio diferență. Atunci când un autor scrie literatura cu adevărat, te asigur ca nu alege cuvintele, ci acestea curg din locuri absconse ale minții cunoscute de nimeni. Scrisul nu-i o joaca. Nu exista vreo reteta. Iar tot ce ti-a spus tanti profesoara de romana, poti sa arunci la gunoi, nu te va ajuta cu nimic. Scrisul se bazează pe curajul de a scoate la suprafață cei mai ascunși demoni de care nici tu nu ești conștient ca exista. Asa ca personajele sunt reale, sunt chipuri ascunse ale scriitorului. Căci orice scriitor autentic va scrie întotdeauna despre el.