Despre eroi şi morminte

Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte

Original: Sobre heroes y tumbas

Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

• Tunelul
  
• Abaddon exterminatorul
  
• Inainte de tăcere