Magicianul

John Fowles - Magicianul

Magicianul (The Magus, 1966) lui Fowles se doveşte, la sfârşitul lecturii sale, o experienţă livrească de înaltă clasă. Declar aceasta nu pentru că ar fi impecabil scrisă (deşi nu am ce să-i reproşez) ci pentru că de-a lungul celor 650 de pagini provoacă cititorului tot atâte trăiri câte are parte şi protagonistul, Nicholas Urfe, în timpul perioadei în care este profesor la un colegiu englez de pe insula grecească Phraxos. Romanul îl prezintă încă de când se afla în Londra, moment în care o întâlneşte pe Alison, alături de care va dezolta o relaţie, însă dorinţa sa de a evada din propria viaţă şi de a pleca într-un loc special îl ghidează înspre misterioasa Grecie. Până să ajungă încă aici îl caută însă pe predecesorul său la funcţia de profesor de limba engleză la respectivul colegiu. Acesta îi transmite anumite avertismente legate de un locuitor misterios al insulei ce trăieşte izolat în domeniul său privat. Ajuns însă pe insulă, Nicholas Urfe nu ţine cont de acestea şi se aventurează către casa lui Maurice Conchis, un om foarte bogat, însă neapreciat în singurul sat aflat pe insulă. Atras profund de misterul pe care Conchis îl exercită asupra sa, continuă să-i facă vizite săptămânale, ce vor degenera tot mai mult în ample demonstraţii artistice şi aplicaţii psihanalitice, ce-l prind pe Nicholas într-un joc înceţoşat din care nici nu poate, nici nu vrea să se salveze.

Treptat, în cadrul acţiunii îşi face apariţia un cuplu de gemene cu o identitate incertă: Lily/Rose, Julie/June, iar mai apoi sub ipostaza unor doctore specializate în psihiatrie, cu un rol deasemenea neclar. Nicholas se îndrăgosteşte însă de Lily, alături de care va experimenta sentimente şi senzaţii multiple.

Oricum, Magicianul nu este o carte care fi povestită. Ea se trăieşte odată cu lectura ei, se consumă odată cu fiecare cuvânt, ca şi cum ai mânca din ea. La sfârşit, asemenea mie în aceste clipe, îţi dai seama că n-ai ce să rezumi, că în ciuda dimensiunilor mari, ea nu se poate povesti... Rămâne o carte a momentului, totală, mistificatoare în momentul citirii ei. Nu rămâne din ea decât tulburătorul joc de-a Dumnezeu, prin care Conchis îi schimbă de-a dreptul viaţa lui Nicholas.

Pănă în final, nici chiar un cititor avizat nu poate fi sigur de ideea concretă a textului. Cine este într-adevăr Maurice Conchis, cine este Alison, care a fost semnificaţia reală a jocului în care protagonistul a fost atras?

Magicianul rămâne o carte situată la intersecţia unor numeroase influenţe: psihanaliza, artă, mitologie, istorie... aş putea continua mult şi bine pentru că acest text al lui Fowles este mai mult decât orice aş putea eu enumera.

Nota mea: 10. Oricât aş scrie nu cred c-aş putea să ilustrez suficient de mult ce influenţă a avut acestă carte asupra mea. Magicianul rămâne o lectură de suflet pe care n-o voi uita niciodată şi ce se înscrie pe lista nescrisă a cărţilor pe care le voi reciti cândva...

Povestea nopţii

Colm Tóibín - Povestea nopţii

Povestea nopţii mi s-a părut a fi înainte de toate relatarea unui destin. O viaţă luată cumva de la un capăt până la celălalt, o istorie a unui om ce se descoperă pe sine şi ce ajunge până la urmă să fie nevoit să trăiască cu sine, exact aşa cum este. Numele său este Richard şi este homosexual. Cartea de faţă nu încearcă deloc să explice cum şi de ce, precum în Alexis, însă constituie o bună relatare a modului în care el ajunge să accepte lucrul acesta. Povestea nopţii nu este o carte analitică şi poate tocmai de aceea are farmecul ei aparte, diferit de cel al cărţilor în care preocuparea faţă de opinia cititorului stă în faţă. În plus, este o carte destul de bine scrisă, a cărei acţiune este mai tot timpul la obiect cu subiectul.

Acţiunea este liniară şi porneşte încă din copilăria lui Richard, când locuia cu mama sa, în Buenos Aires, unde dealtfel are loc şi desfăşurarea romanului. Într-un anumit context al lipsurilor financiare ei sunt nevoiţi să se mute pentru o anumită perioadă undeva la ţară, la casa mătuşii Matilda, una dintre surorile mamei. Aici are parte şi de primele experienţe erotice, alături de veri şi de mai mulţi băieţi din zonă, cu care obişnuia să meargă la înot.

Provenind dintr-o familie engleză, principala soluţie pentru a obţine bani este este aceea de a medita persoane din Argentina pentru a învăţa această limbă. Astfel îl cunoaşte pe Jorge, cu care va păstra legătura întreg restul vieţii sale, deşi treptat relaţiile se răcesc. Alături de acesta pleacă şi într-o călătorie în Spania, ocazie prin care se familiarizează cu mediul european.

Singura posibilitate a unei slujbe stabile îi rămâne să accepte postul de profesor de limbă engleză în cadrul unei facultăţi, deşi mai apoi se simte nevoit să recunoască că nu a fost cea mai bună soluţie şi că rolul de profesor nu i se potriveşte. Îi cunoaşte însă pe Susan şi Donald Ford, un cuplu cu identitate incertă, de la care primeşte ajutor şi susţinere, şi prin intermediul cărora îşi găseşte un nou loc de muncă, în industria petrolului.

Viaţa lui se schimbă cu adevărat când, după cîţiva ani trecuţi deja de la moartea mamei, îl întîlneşte pe Pablo, fratele lui Jorge, proaspăt întors din California, pentru care dezvoltă singura iubire adevărată din viaţa sa de până atunci. Având deja o situaţie materială stabilă pricepându-se în ceea ce face, închiriază o casă la malul mării în care se mută împreună cu Pablo; se pare că astfel viaţa lor capătă un calm benefic ce-i cuprinde în "normalitatea" celorlalţi.

Cum nimic bun nu poate dura veşnic, intervine în cadrul romanului şi punctul dramatic. Pablo pare a-l părăsi fără niciun motiv, şi refuză în a-i oferi o explicaţie concretă. Între timp, simţindu-se rău, Richard merge la spital pentru a-şi face o serie de analize, moment în care este diagnosticat cu pneumonie şi SIDA, al cărui moment de infectare este stabilit a se afla înaintea celui în care l-a cunoscut pe Pablo. Coincidenţa face ca în acelaşi spital să-l întâlnească şi pe cel pe care-l iubea, culmea, aflat acolo din acelaşi motiv. Fiind atacaţi astfel de boala nemiloasă, cei doi constată că nu mai au ce rău să-şi facă unul celuilalt nemairămânându-le decât să-şi ofere sprijin reciproc pe parcursul următoarei perioade până când primul dintre ei se va stinge din viaţă. În această parte romanul devine mult mai senzitiv, emoţionant, reuşind să exprime într-o mare măsură sensibilitatea personajelor şi durerea prezentă în viaţa lor.

Acest roman al lui Colm Tóibín reuşeşte destul de bine să descrie o lume tabu fără a fi însă vulgar, fără a cădea în ispita de a oferi amănunte (foarte multe) care să lezeze un posibil cititor. În plus, ceea ce li se întâmplă acestor personaje s-ar putea aplica şi unui cuplu heterosexual, aşadar drama devine una universală.

Nota mea: 10. Pentru că face din scris o artă, chiar dacă nu scrie artistic. Pentru că emoţionează şi te face să te gândeşti că poate ar trebui să fii uneori mai tolerant şi înţelegător...

Despre dragoste şi alţi demoni

Gabriel Garcia Marquez - Despre dragoste şi alţi demoni

Acest scurt roman al bine-cunoscutului scriitor columbian, publicat în 1994, reface povestea vieţii micuţei Sierva Maria de Todos Los Angeles, al cărei destin stă pus sub semnul unei întrebări sfidătoare şi-n acelaşi timp al unei condamnări stranii de a cărei adevărată esenţă pare că nimeni nu este sigur. Pornind de la un fapt real, descris la începutul romanului, scriitorul reface fictiv destinul adolescentei ale cărei rămăşiţe sunt găsite sunt găsite în ziua de 26 octombrie 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. N-ar fi nimic ciudat aici dacă insă craniul n-ar fi purtat pe el un păr minunat măsurând nu mai puţin de douăzeci şi doi de metri.

Muşcată de un câine turbat, Sierva Maria de Todos Los Angeles, este imediat suspectată de a fi contractat boala. Privată de o atenţie maternă, ea este crescută mai mult de către doică şi de către servitoarele negrese, cu a căror cultură africană devine tot mai familiară. Problema intervine atunci când tatăl fetei o bănuieşte ca fiind posedată şi o trimite la mănăstirea de maici Santa Clara, unde ajunge să fie ţinută asemenea unei deţinute şi chiar persecutată. Momentul cheia al desfăşurării acţiunii îl constituie desemnarea lui Don Cayetano Delaura pentru a-i fi exorcist, misiune acordată de către inchiziţie, cu toate că stareţa se opune. Astfel, cel ce ar fi trebuit s-o excorcizeze ajunge să nu mai creadă că fata ar fi posedată, devoltând o iubire obsedantă pentru aceasta.

Sfârşitul, de această dată nefericit, reface drumul pe care n-a avut curajul să meargă în Dragostea în vremea holerei şi confirmă acum ceea ce atunci n-a fost decât o întrebare... Da, se poate muri din dragoste...

Nota mea: 10, pentru că n-am cum să-i dau altceva, pentru că mi-e imposibil să apreciez altfel valoarea acestei cărţi şi a acestui scriitor. Pentru că, deasemenea, este memorabilă.

Am mai citit:

• Un veac de singurătate
• Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
• Dragostea în vremea holerei
• Cronica unei morţi anunţate
  

Bătrânul şi marea

Ernest Hemingway - Bătrânul şi marea

Rar mi s-a mai întâmplat să citesc o paroabolă atât de completă şi provocatoare în acelaşi timp referitoare la sufletul omului şi la capacitatea sa de înţelegere a mecanismelor vieţii şi de acomodare la dituaţiile neprevăzute ce pot apărea întodeauna. Limbajul lui Hemingway îl apropie invariabil de geniul universal, de acea sclipire pe care misterul lumii întregi îl exercită. Simplitatea uimitoare a felului în care scrie este combinată strălucit cu complexitatea ideilor şi metaforelor folosite şi are ca rezultat un text curat, direct, fără subterfugii. Bătrânul şi marea este incontestabil o carte care te schimbă, o carte ce asemnea Zborului deasupra unui cuib de cuci sau a minunatei Citadele  a lui Antoine de Saint-Exupery, lasă în minte şi inima cititorului părţi din geniul său, transformându-l pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.

Aşa cum tocmai spuneam, să discutăm puţin simplitatea cărţii: bătrânul la care face referire titlul, pescar de profesie, însingurat în faţa satului în care trăieşte, datorită faptului că a trecut o mare perioadă de când nu a mai prins niciun peşte. O singură persoană continuă să aibă însă încredere în el, şi anume un tânăr ce i-a fost ucenic însă pe care părinţii nu-l mai lasă să iasă în larg cu bătrânul datorită lipsei de noroc a acestuia. Tânărul îi aduce momeală şi-l îndeamnă pe bătrân să nu-şi piardă speranţa cu privire la succesul pe care acesta l-ar putea avea până la urmă la pescuit, ceea ce se suprapune în acelaşi timp cu visul şi speranţa absolută a bătrânului, anume aceea de a prinde peştele vieţii sale.

Ieşit aşadar singur în larg bătrânul se loveşte de un eveniment ce nu i se poate întâmpla decât o singură dată în viaţă: momentul la care visa cu ardoare atunci când cel mai mare peşte pe care l-a văzut în viaţa sa se lasă prins în sforile ce susţineau momeala. Aceasta este clipa în care începe lupta, întrecerea de neoprit dintre bătrân şi peşte, în care ambii îşi vor arăta talentele şi ceea ce ştiu pentru a putea ieşi învingător. Se desfăşoară astfel, timp de trei zile, conflictul (şi în acelaşi timp, prietenia) dintre cei doi, dintre om şi forţa naturii până în momentul în care omul îşi dovedeşte superioritatea în faţa creaturii aproape mitice, prin capturarea acesteia din urmă, suspendând peştele de una dintre lateralele bărcii. Până să ajungă însă cu blocul masiv de carne la ţărm, barca îi este atacată pe rând de nişte rechini ce-i distrug treptat peştele lăsând-l pustiit de întreaga avere, ajungând în cele din urmă a se considera norocos pentru că a scăpat cu viaţă.

Revenirea la ţărm îi oferă bătrânului odihna necesară după trei zile de nelinişte şi-i creşte valoarea în ochii celorlalţi săteni şi ai tânărului, ce-l preia ca pe un model şi decide să-l urmeze negreşit. Acostată la mal, barca bătrânului păstrează legat de ea scheletul peştelui uriaş, ce chiar şi mort reuşeşte să învingă slăbiciunea umană.

Bătrânul şi marea va constitui o carte de referinţă în rândul celor citite de mine şi-mi voi aduce mereu aminte de ea atunci când va trebui să ştiu că nu-i nimic, trec eu şi peste asta. Este de asemenea lăudabilă iniţiativa celor de la Polirom de a edita o serie de autor Hemingway după mult timp în care nu am vazut pe piaţă care să poarte numele acestui scriitor genial.

Nota mea: 10+. Pentru că m-a schimbat şi pentru că simt că nu se va opri să-şi exercite mult influenţa asupra mea... şi pentru că o recomand din tot sufletul...

Jurnalul unui bătrân nebun

Junichiro Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun

Acest roman al lui Junichiro Tanizaki s-ar înscrie cumva în rândul acelora ce se scriu mai mult sub puterea sufletului, decât a aceleia a minţii. Aparent nu am de ce să susţin asta deoarece Jurnalul unui bătrân nebun nu dă dovadă de puritatea pe care am preţuit-o la Alexis, în Maitreyi sau în Invitaţie la vals. Fiind scris în maniera unui jurnal datând între 16 iunie şi 7 februarie, anul următor, acest roman surprinde problematica senectuţii din perspectiva unui bărbat japonez aflat în ultimul an de viaţă, cuprins de bolile bătrâneţii şi de gândurile trepidante ce-l fac încă să acorde vieţii un interes.

Pe langă evenimentele cotidiene pe care este nevoit să le trăiască, bătrânul în cauză dezvoltă o pasiune pentru Satsuko, soţia fiului său, ce pare că-i răspunde avansurilor bătrânului senil, nu însă suficient încât să nu-şi dea seama şi de legătura din afara căsătoriei a femeii asupra căreia el însuşi îşi arunca privirile. Jurnalul unui nebun este mai mult un roman descriptiv al vieţii unui bătrân decât unul analitic, scris din viziunea mai mult decât realistă a senectuţii. Finitudinea, aşa cum pare şi normal în acest caz, o constituie moartea descrisă prin notele personale ale fiicei bătrânului...

Recunosc că mi s-a părut interesantă această carte, în ciuda celor câteva puncte în minus pe care totuşi i le-am găsit. Îi acord nota 8 pentru că merită citită şi chiar dacă nu impresionează, nu se face uitat atât de uşor.

Zidul

Jean Paul-Sarte - Zidul

Am să mă rezum doar o scurtă prezentare şi la câteva impresii în ceea ce constă rezultatul lecturii acestei cărţi. Ediţia ce poartă acest titlu reuneşte cinci texte scurte: Zidul, Camera, Erostrat, Intimitate şi Copilăria unui stăpân, reprezentative cumva pentru creaţia literară de mai târziu a lui Sartre. Stilul în care ele sunt scrise este foarte accesibil neproducând niciun fel de dificultăţi în ceea ce presupune citirea de către un cititor mai puţin literat. Schiţa care dă numele cărţii, Zidul, face referire la Razboiul Civil din Spania, surprinzând în aceste circumstanţe absurdul unor evenimente ce schimbă pentru todeauna viaţa celor care iau parte la ele. Ultimul text, Copilăria unui stăpân, fiind totodată şi cel mai lung, descrie evoluţia umană şi socială a lui Lucien Flourier şi curprinde deasemenea evenimente din viaţa unor persoane a căror influenţă va rămâne hotărâtoare pentru viitorul copilului ce-şi urmăreşte tatăl în cadrul meseriei sale, pentru adolescentul ce are parte de primele experienţe sexuale şi pentru omul matur ce poate decide sensul vieţii sale... trecutul rămâne în cele din urmă doar un drum către prezent...

Nota mea: 9. Se citeşte foarte uşor şi face o impresie plăcută. Şi este un bun material pentru a aplica filosofia existenţialistă...

Pederast

 

William Burroughs - Pederast

Pederast nu este nicidecum ceea ce s-ar fi putut numi un roman  complet, şi asta fiind spuse din multe puncte de vedere. Poate chiar dacă nu va suna chiar atât de bine... pe cât spun că nu este complet pe atât spun că este de bun. Pentru a putea denumi o carte completă ar trebui ca, după părerea mea, să inspire fericire, să binedispună cititorul... Dar nu, Pederast nu este nicidecum o astfel de carte... În ciuda dimensiunilor foarte mici, acest roman reuşeşte să acumuleze în cele 160 de pagini ale sale tensiunea sufletească a lui Lee, personajul principal, un toxicoman notoriu pornit in cautarea unei impliniri emotionale. El îl cunoaşte până la urmă pe Allerton, un tânăr cu care începe o relaţie destul de ciudată... În timp ce Lee caută iubirea celuilalt (ce-i va rămâne tot timpul inaccesibilă), Allerton este mai mereu orientat spre alte interese, producându-i astfel, mai mult sau mai puţin voluntar, cumplite dureri sufleteşti lui Lee. Acesta din urmă se simte scindat şi descurajat datorită lipsei unei siguranţe sufleteşti. Allerton îşi declină interesul pentru el, lăsându-l să devină iarăşi prizonierul propriului sine, împărţit între mai multe dorinţe contradictorii fără a putea de fapt să mai împlinească niciuna. Plănuind să pornească în căutarea misterioasei plante Yage, legendar halucinogenă, Lee îl ia pe Allerton în cadrul acestei călătorii, din care se întorc însă descurajaţi: nu doar că planta pare a fi doar un zvon însă şi relaţia lor a rămas la fel de rece şi distantă... Aşadar, Pederast (sau Queer - titlul original, pe care îl prefer celui din română) nu este ceea ce se prefigura a fi de la început: este lipsit de vulgaritate şi de orice alt înţeles care i-ar putea altera calitatea...

Nota mea: 9.

Levantul

Mircea Cărtărescu - Levantul

Pot afirma de la bun început că Levantul mi s-a părut, în timpul celor două zile pe care i le-am alocat, o adevărată delectare. Nu ştiu ce-aş putea spune acum încât să fiu suficient de cuprinzător în idei pentru a exprima pe de-a-ntregul valoarea acestei cărţi.

Aşa cum poate ştie orice cititor cu o cultură de bază, Levantul este a doua epopee scrisă în literatura română, succedându-i-se Ţiganiadei lui Ioan Budai Deleanu. Însă Levantul nu se limitează a fi doar o epopee şi atât, căci astfel nu mi-ar fi creeat niciun interes. Aşa cum iarăşi se ştie, Levantul face trecerea între creeaţia lirică a lui Mircea Cărtărescu şi proza sa fascinantă.

Cartea, printre altele, relatează călătoria într-un dirijabil a lui Manoil, personajul principal, ce porneşte din Levant, un ţinut mitic oriental poziţionat cumva la limita atât culturală cât şi geografică dintre Turcia şi Grecia, pentru a salva Tarile Romane de sub domnia lui Voda, un conducator autoritar. De-a lungul călătoriei, asemenea basmelor populare, el îşi găseşte treptat diferiţi parteneri de călătorie ce-l vor ajuta pe parcurs, ultimul dintre ei fiind însăşi naratorul.

Mi se pare extraordinar procedeul pe care Cărtărtescu îl foloseşte prin care se introduce pe sine în cadrul textului, prin care face referiri la propra sa viaţă. Îmi rămân astfel în minte rândurile în care vorbeşte despre Cristina, soţia sa, şi despre Ioana, fiica (pe care am avut ocazia s-o cunosc la unul dintre concursurile de poezie ceva mai normale ce se organizează prin ţară)...

Vreo trei cînturi dîn „Levantul" am parcurs în zepelin,
Dar nainte-avut-am slujbă la o şcoală-n Colentina
Şi copilă pe Ioana, şi fămeie pă Cristina.

Limbajul este unul arhaic, însă nu îndeajuns pentru a descuraja posibilul cititor.

- O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viaţă, Ci o mie vieţi în mine toate pline de răsfăţ
Tot le-aş da curînd de dragul drăgălaşei libertăţi. Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat La cel plug ce cu ruşine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi.
- But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
- Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
- Cambridge ? zău ? nu minţi tu oare ? Şi n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea ?
Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
- Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colţuri ? Are malotea ?

Levantul este de asemenea o lectură extraordinară şi pentru iubitorii de literatură română, datorită numeroaselor referiri la poezia modernă şi reprezentanţii ei.

Închei această scurtă prezentare printr-un fragment ce recunosc că mi-a plăcut în mod deosebit şi căruia i-am găsit numeroase interpretări...

Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimaţi sunt, umiliţi ? Dară sufer şi stejarii, suferit-au trilobiţi, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peştii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa şi văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferinţă tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deşi carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naşte perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu ştie tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, şi-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni şi de mişei. Te cufundă-n poesie şi-n visare, te cunoaşte Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaşte Unde merge orce cheie şi niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-şi întinde Cupa limpede. Priveşte ici în glob şi te desprinde!

Nota mea: 10. Pentru că este puţin probabil să mai ajung să citesc vreodată ceva asemănător, pentru că m-a fascinat şi-a mi-a deschis orizonturile minţii către lumi minunate... Oh, Levant, Levant fericie, cum nu simţi a mea turbare...

Am mai citit:

• De ce iubim femeile
• REM
• Mendebilul
• Gemenii

Roşu ucigaş

Jeroen Brouwers - Rosu ucigaş

La sfârşitul lui 2007, din anumite considerente datorate lipsei de timp, am aruncat o privire prin bibliotecă în căutarea unor cărţi de mici dimensiuni a căror lectură să nu-mi ia mai mult de 1-2 zile. Am citit astfel in decursul câtorva zile cărţi precum Fight Club, Fără sânge, Levantul, Pederast şi nu în ultimul rând acestă cărţulie cu copertă roşie din colecţia Cotidianul, ce nu pot să spun concret că mi-a făcut cu ochiul din raft însă spre care mâinile mele s-au îndreptat instinctiv.

Ştiam de la bun început că este un text autobiografic însă nimic mai mult. Nu-l cunoşteam pe autor după nume, nu-mi suna cunoscut. Roşu ucigaş este un roman care nu se ascunde de cititor. Încă din primele pagini te loveşte atmosfera sumbră, rece şi oarecum distantă ce-l înconjoară pe narator.

Se desprind trei puncte de interes ale cărţii: relaţia autorului cu mama sa, relaţia sa cu Liza şi, aproape cel mai important: relatările sale asupra copilăriei petrecute într-un lagăr de concentrare japonez din Indonezia. Impresia pe care o păstrează de-a lungul vieţii cel ce urma să fie Jeroen Brouwers, scriitorul, rămâne definitivă: japonezii nu au fost nicidecum mai blânzi decât corespondenţii lor europeni doar că nu sunt foarte mulţi cei rămaşi în urmă pentru a lăsa mărturie asupra ororilor din lagăre.

Moartea mamei este declanşatoare pentru scrierea cărţii, este punctul în care Brouwers conştientizează dezolarea în care a trăit până în acest moment al vieţii sale. Rememorează astfel copilăria desfăşurată sub teroarea japonezilor, chinurile la care au fost supuse sutele de femei printre care se aflau şi mama şi bunica sa.

Roşu ucigaş este în opinia mea o carte bună. Stilul realist direct, cu imagini nefinisate.

Nota mea: 9. Brouwers reuşeşte să scrie mai mult decât un roman autobiografic; el surprinde în cuvintele acestei cărţi însăşi istoria, istoria trăită de nişte oameni, istoria crudă şi reală. Merită citită.

Fără sânge

Alessandro Baricco - Fără sânge

Fără sânge este un scurt text ce urmăreşte destinul unei femei de când era copil, moment în care asistă la asasinarea tatălui şi fratelui ei, până la bătrâneţe, când viaţa îi ia deja forma unei legende misterioase şi când pare că ajunge la îndeplinirea propriei misiuni ce i-a guvernat trecerea timpului.

Fără sânge e este structurată în două părţi. În prima bucată a textului se relatează asaltul şi crima pe care trei bărbaţi o realizează la ferma Mato Rujo. Motivele lor sunt puse pe seama răzbunării datorită comportamentului proprietarului fermei, tată a doi copii şi doctor în timpul războiului, în cadrul spitalului de campanie în care erau ţinuţi prizonierii. Faptul că războiul s-a terminat nu mai constituie o scuză sau vreun motiv pentru a da înapoi de la planul mârşav pe care criminalii îl au în minte. După uciderea tatălui şi a fiului, aceşti bărbaţi misterioşi incendiază ferma. Prin slăbiciunea celui mai tânăr dintre ei, abia trecut de adolescenţă, fiica cea mică a doctorului rămâne speriată, închisă undeva într-un beci. Deasupra ei, casa arzândă îi decidea viitorul.

Partea a doua descrie întălnirea dintre o doamnă în vârstă şi un vânzător de bilete de loterie, pe care după o scurtă discuţie îl invită să bea o cafea. El ezită. Ezită şi parcă s-ar teme. Apoi îşi face curaj şi-i spune. Îi destăinuie ceea ce-şi dăduse singur seama: "Cu mulţi ani în urmă dumneavoastră aţi văzut trei bărbaţi ucigându-vă tatăl, cu sânge rece. Eu sunt unicul, dintre acei trei, încă viu." Cu toate acestea acceptă până la urmă invitaţia la cafea iar mai apoi,într-un context aproape dezonorant (suntem bătrîni) se lasă purtat într-o cameră de hotel unde avea să împartă patul cu femeia ce "cu mulţi ani în urmă" rămânea speriată, copilă fiind, în beciul unei case arzând. Se trezeşte totuşi a doua zi dimineaţa, surprins de a fi încă în viaţă. Câteodată viaţa rezolvă lucrurile şi aşa... fără sânge.

Nota mea: 9. Cuvinte ce ţi se strecoară pe sub piele... cuvinte ce te emoţionează... cuvinte parcă întrerupte însă care ajung oricum la inima cititorului...

Am mai citit:

• Mătase

Fight Club

Chuck Palahniuk - Fight Club

"Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden."

Chuck Palahniuk este unul dintre acei scriitori pe care ori îi citeşti fascinat, ori îi urăşti. N-ai cum să faci compromisuri în cazul său. Cuvintele lovesc exact acolo unde trebuie, cu precizia lunetei; impactul este indescriptibil. Fight Club este o carte de referinţă a genului de romane underground şi reprezentativă pentru Generaţia X. este un roman dur, tăios, provocator. Este un roman ce loveşte la propriu şi ce te face K.O. din cuvinte.

"- Vreau să-mi dai una cât de tare poţi, mi-a zis Tyler." Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Astfel ia naştere o idee. Un pact. Astfel ia naştere în stradă Fight Club. Doar doi oameni la o bătaie. Doar doi - faţă în faţă. Dar Tyler nu se mulţumeşte şi iniţiază Fight Club în subsolul unui bar. Oamenii se strâng. Poate fi omul ce-ţi lasă sticla de lapte. Poate fi poştaşul. Poate fi vecinul de deasupra.

"Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbeşti despre Fight Club." Regulile sunt făcute de Tyler Durden. Dacă n-ai aflat încă cine este Tyler Durden, citeşte Fight Club! Tyler îl ademeneşte pe narator, niciodată numit, în pânzele nopţii şi-n tainele vieţii de stradă. Într-un anumit context de împrejurări naratorul este nevoit să-i ceară lui Tyler să-l lase să se mute la el. Aşa se întâmplă.

Naratorul, în încercarea de a scăpa de monotonia fiecărei zile, participă la diferite întâlniri ale grupurilor de sprijin. Bolnavii de paraziţi cerebrali. Bolnavii de cancer testicular. Aici o întâlneşte pe Marla Singer, corespondentul său feminin.

Odată cu extinderea ideei de Fight Club apare fabrica de săpun. Apare proiectul Mutilare. Apar celelalte reguli iar naratorul se vede prins în ghiarele violente ale realităţii, într-o lume în care Tyler a dispărut şi-n care Marla îl dispreţuieşte.

..... Ce este Fight Club? Este o Alice în ţara minunilor scrisă într-un stil uimitor de compact şi direct, fără rezerve şi fără disimulări. Nu cred că am greşit făcând această comparaţie. Fight Club este acea lume în care ne-am dori să trăim chiar şi o singură zi pentru a ne bucura mai mult apoi de deliciile vieţii curente. Filmul, avându-i în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton, este de asemenea foarte bun şi reprezintă un atu pentru înţelegerea textului. Deşi nu mi s-a părut atât de bună precum Sufocare, Fight Club este un roman modern uimitor pe care n-ar trebui să-l ratăm.

Nota mea: 9. Pentru motivele precizate mai sus.

Am mai citit:

• Sufocare

Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Albert Camus - Străinul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia

Oare cine nu a auzit de Străinul sau de Ciuma lui Camus? Oricum... mi-a luat aproape un an de zile pentru a scoate această carte din bibliotecă pentru a o citi. Motivul nu a fost constituit de grosimea cărţii ci este chiar unul foarte simplu: am avut ce să citesc înainte. Şi aşa cum o credinţă de-a mea îmi tot spune: cărţile vin singure înspre noi la momentul potrivit pentru a ne determina să ne găsim propriile răspunsuri pe drumul vieţii.

Stăinul mi s-a părut a fi textul ce mi-a suscitat cele mai multe întrebări şi posibilităţi de interpretare. Unui bărbat îi moare mama iar după o scurtă perioadă ucide el însuşi un alt bărbat pe o plajă din Alger. Astfel devine acuzat în cadrul unui proces ce captează atenţia presei. N-ar fi nimic special în toate astea dacă procesul nu şi-ar ieşi din cadrul firesc extinzându-şi capetele de acuzare la lucruri absurde. Omul nostru nu mai este acuzat acum de simpla ucidere a unui om ci chiar de indiferenţa arătată mamei sale, este învinuit de a avea propria personalitate şi de a acţiona în limitele epropriei sale libertăţi. Ajunge în final să ajungă atât de derutat încât să nu mai ştie nici el singur motivul pentru care este acuzat şi chiar se simte învinuit de fapte pe care nu le-a comis. Sentinţa este la fel de absurdă: crima sa este de acum neînsemnată, el fiind acuzat de crimele întregii lumi.

Ciuma este un roman minunat şi totodată "o parabolă perfectă, complexă a solidarităţii umane în faţa nenorocirii". Epidemia de ciumă se instalează în Oran, un oraş din Alger. Ciuma apare asemenea unei fiinţe misterioase: brusc, apăsător, violent. Şobolanii îi sunt mesageri. Se manifestă asemnea unui criminal în serie şi destul de repede începe să-şi însemneze victimele. Romanul vizează într-un prim plan modul în care societatea, în care toţi oamenii se organizează pentru a face faţă situaţiei de criză. Introducerea oraşului în carantină şi gestionarea securităţii astfel încât epidemia să nu se extindă constituie încă un punct esenţial în evoluţia romanului. Iar apoi dispariţia bolii la fel cum venise: brusc. Era ca şi cum s-ar fi speriat. Ca şi cum oamenii reuşiseră s-o alunge. Minunat...

Căderea este un monolog al unui bărbat ce pare abandonat lumii, rămas fără speranţă şi pierdut în amalgamul societăţii în care nu se mai regăseşte.

Exilul şi împărăţia este o colecţie de şase texte scurte ce aparent nu au nicio legătura unul cu celălalt. Personajele par însingurate; îşi caută propriul adevăr însă par a nu rămîne decât cu sinele, o limită absurdă a identităţii umane.

Citate:

"Marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde această fiinţă, cînd timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu sfârşească decât în ziua revederii."

"Acuma ştiu că omul este capabil de fapte mari. Dar dacă nu este capabil de un sentiment mare, atunci nu mă interesează."

"Ceea ce mă interesează este dacă cineva poate să trăiască şi să moară pentru ceea ce iubeşte."

"Iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe."

"Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, greu de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea."

"Nimic pe lume nu merită să te facă să renunţi la ceea ce iubeşti. Şi totuşi am renunţat şi eu, fără să ştiu pentru ce."

"Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem."

"Această lume fără dragoste era ca o lume moartă şi vine întodeauna un ceas când te obosesc închisorile, munca şi curajul, şi implori inima unei fiinţe şi inima vrăjită a tandreţei."

"Nu e mare lucru să iubeşti pe cineva... o iubire nu este niciodată de ajuns de puternică pentru a-şi găsi propria ei expresie."

"Dacă există un lucru pe care-l poţi dori întodeauna şi obţine uneori, acesta este afecţiunea umană."

Nota mea: 10. Nu cred că mai are vreun rost să precizez vreun motiv pentru care această carte m-a fascinat. A meritat pe deplin s-o citesc şi o voi păstra mereu în minte gândindu-mă că am învăţat multe lucruri din ea. În plus, ediţia mea are o dedicaţie pe prima pagină, la care ţin enorm... este una din cărţile ce vor sta la loc de cinste în biblioteca mea.

Demiurgul cel rău

Emil Cioran - Demiurgul cel rău

Demiurgul cel rău, publicată de editura Humanitas, cuprinde cinci secţiuni: Demiurgul cel rău, Noii zei, Paleontologie, Întâlniri cu sinuciderea, Neizbăvitul, Gânduri sugrumate. Ideile pe care Cioran le propune sunt în general pesimiste, înclinate spre finitudine decât spre evoluţie... recunosc că mie mi-a făcut plăcere să citesc această carte, în ciuda mesajului negativ pe care l-ar fi putut îndrepta asupra mea. Nu este chiar literatură, însă asta nu constituie o problemă... Filosofia ne ajută şi ea să căpătăm experienţa învăţării şi ce altceva dacă nu conştiinţa înţelepciunii....?

Citate:

"Nu se dau bătălii în numele unui regret"

"Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate."

"Ce-i foloseşte omului să dobândească lumea, dacă îşi pierde sufletul?"

"Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun."

"Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda."

"A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat."

"E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit."

Nota mea: 9. Este o carte care merită citită şi din care avem ce învăţa. ... atât timp cât nu luăm în calcul îndemnurile mai mult sau mai puţin directe referitoare la sinucidere...

Invitaţie la vals

Mihail Drumeş - Invitaţie la vals

Câteodată te simţi obligat pur şi simplu să citeşti vreo carte anume, câteodată vine cineva şi-ţi pune cartea în mâini şi-ţi impune s-o citeşti. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Invitaţie la vals. Nevoit fiind deci să o citesc trebuie să recunosc acum că a meritat pe deplin. Şi gândindu-mă mai bine observ că această carte trebuie neapărat citită acum, când eşti tânăr, şi când ai ce să înveţi din ea. Iubirea dintre Tudor şi Mihaela, deşi nu este atât de exotică precum cea dintre Allan şi Maitreyi, se extinde în plan universal, prinzând cititorul în plasele ei. Este o poveste care are de toate: iubire cu nemiluita, gelozie, despărţiri iar în cele din urmă moarte. Este o carte ce se trăieşte mai mult decât se citeşte. Este o carte ce se simte odată cu fiecare cuvânt. Mă bucur că am citit-o acum, când chiar simt că a fost momentul potrivit. Invitaţie la vals mi s-a părut a fi o carte exuberantă şi chiar dacă nu excelentă din punct de vedere literar, suficient de motivantă pentru un tânăr ce-şi doreşte să se bucure de viaţă.

Nota mea: 10. O recomand tuturor tinerilor şi nu numai, tuturor acelora care-şi doresc să citească o poveste de dragoste bună şi emoţionantă.

Parfum de femeie

Giovanni Aprino - Parfum de femeie

Chiar dacă s-au vorbit atât de multe despre film (pe care nu l-am văzut) şi despre succesul său, mă simt nevoit să declar că acestă carte nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Motivul este cât se poate de simplu: nu am înţeles-o. Mi se pare că scrisul nu are nicio noimă, că acţiunea (dacă există) este suspendată între nişte evenimente nedeterminabile şi că personajele nu fac nimic notabil. Nu mi-a rămas în minte decât imaginea orbului şi a tînărului său partener de călătorie şi apoi episodului dansului cu una sau două femei (?). Atât am înţeles. În rest parcă a fost o lectură fără sens. Urmează să văd filmul şi să mă clarific. Poate ulterior am să recitesc cartea şi poate că filmul mă va ajuta să-mi limpezesc imaginea asupra acestei poveşti.

Later edit: Vizualizarea filmului (care schimbă destul de mult instanţele textului) mi s-a părut o necesitate pe care ar fi trebuit să mi-o asum (de acestă dată) înaintea citirii cărţii. Filmul este foarte bun şi merită văzut.

Nota mea: 5. Pentru că nu am învăţat nimic... şi pentru că nu-mi permit să dau o notă mai mică...