Alice in Tara Minunilor. Alice in Tara Din Oglinda

Lewis Carroll - Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Din Oglindă (original: Alice's Adventures in Wonderland Through the Looking-Glass, and What Alice Found There), Editura Univers, 2007, Colecţia Cotidianul. Literatura. Traducere de Antoaneta Ralian. Traducerea versurilor de Ioana Ieronim

Despre Alice numai cuvinte de bine... Cu toate că-n copilărie n-am avut ocazia să citesc acest mic basm cult englezesc, m-am delectat în urmă cu ceva ani, pe când nu trecusem bine înspre vârsta adolecenţei, cu filmul pe care-l difuzau pe Hallmark. Magia filmului a fost mai mult decât puternică. Din păcate acum citirea cărţii nu m-a făcut decât să revăd îm minte filmul  şi să cred că filmul e o capodoperă. Cartea e doar o dovadă de imaginaţie englezească, foarte bună, însă nu foarte mult în plus.

Cele două texte cuprinse în această carte nu mi s-au părut a fi decât un mic joc din partea autorului, un exerciţiu de imaginaţie îndreptat înspre atenţia copiilor şi delectarea acestora. În contextul istoriei literare are însă o mare importanţă: cine a mai scris oare aşa ceva înainte? Cine se mai aseamănă cu Alice, în context literar, mai înainte de 1865? Bineînţeles că exemple s-ar mai putea oferi: Gulliver, Tartarin din Tarascon, Robinson Crusoe.

Ce-ar putea fi Alice în Ţara Minunilor mai mult decât un vis? Un vis viu, un vis prin imaginaţie, un vis ce putea fi refuzat... Căci nu-şi pot depăşi limitele decât cei ce îndrăznesc să viseze dincolo de limită. De-a lungul lecturii cititorul întâlneşte personaje fantastice precum Iepuraşul Alb întodeauna grăbit, Domnul Omidă, sau Pălărierul, precum şi a unor situaţii ce sfidează simţul comun, cum ar misteriosul joc de cricket pe care-l organizează Regina de Cupă, un personaj ce întrece limita ridicolului prin multiplele condamnări la decapitare pe care le dă.

Niciunul dintre cele două texte cuprinse în volum nu m-a impresioant în mod deosebit, cu toate că şirul de întâmplări este bine croit. Ele nu sunt defapt decât instigări la imaginaţie, decât chemări silenţioase către imaginaţie, către îndemnul de a ne permite să visăm, să acceptăm că uneori se pot întâmpla şi miracole. Nu trebuie decât să credem că ordinea iniţială a lumii poate fi sfidată şi să facem pasul decisiv pentru asta.

Alice nu este până la urmă decât un copil model: un copil ce-şi permite să intre în alte lumi, să sfideze realităţile din cadrul lor şi să-şi expună propriul punct de vedere.

Nota mea: 9. Nu mi s-a părut a fi o capodoperă. Este însă o lectură bună atât pentru copii cât şi pentru cei ce-ar vrea să redevină copii.

Imparatul mustelor

William Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

După un scurt timp de gândire interioară şi discuţii cu cei ce au citit cartea deja, am lăsat şi eu ca faptul lecturii să se decanteze încet în mintea mea permiţându-mi să-mi pot face o părere succintă asupra acesteia.

În primul rând, acestă carte aduce în discuţie una din acele mari teme pe care omenirea le dezbate în lung şi-n lat, una din acele teme dureroase care pare că face parte însă din natura ei intrinsecă, de care nu se poate despărţi nicidecum. Împăratul muştelor este o carte ce încadrată în seria unor romane precum Ciuma, Eseu despre orbire, Un veac de singurătate (în contextul unor fragmente independente) sau chiar Domnilor copii a lui Daniel Pennac, reuşeşte să ofere cititorului un mod uneori absurd în care oamenii, şi omenirea la modul general, reacţionează în faţa unor situaţii la limită ce ajung să influenţeze covârşitor perspectiva pe care ne-o facem asupra lumii.

Problematica sună simplist în ansamblul său: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, nu supravieţuieşte. Un om nevoit să gândească o astfel de situaţie şi-ar da seama imediat de problemele ce-i vor lovi pe copii într-o primă fază: foamea şi nevoia de a avea un acoperiş deasupra capului, care să-i păzească de ploi. Însă în plus de acestea se pare că în carte copii trec şi prin nevoi sociale, ce-i face să acceadă la funcţii de conducere şi de a-şi manifesta puterea asupra celorlalţi.

Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber. Mai apoi însă, aşa cum se întâmplă mai în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri ce cumva, în mintea noastră - a cititorilor, pare că ne adevereşte faptul că la origine omul n-a fost decât un sălbatic lipsit de orice judecată. Mi se pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Mi se pare devastator faptul că ei ajung să apeleze la "lupte de stradă", ambuscade ajungând până a comite crimă fără niciun fel de menajamente. Singurii rămas lucizi par a fi Ralph, conducătorul cu simţ de răspundere, împreună cu Piggy, un copil dezavantajat de aspectul fizic însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph. Piggy însă este un personaj aflat undeva la limita unor mai multe categorii; deşi avantajat de mintea sa, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: este nevoit să poarte ochelari, suferă de astmă, şi masa pe care o măsoara îi încetineşte mersul.

Metafora referitoare la titlu face referire la una dintre secvenţele din text în care Simon, de asemnea un spirit independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata de copii, aflată şi ea permanent la confluenţa unor mai multe simţiri: furie, teamă, revoltă.

Textul mi se pare a fi până la urmă o alegorie asupra unei situaţii la limită, cu atât mai grav cu cât pune pe seama unor copii fapte catastrofale. Împăratul muştelor este istoria inversă a omului preistoric, proaspăt ieşit din caverne, al cărui singur scop nu constă decât în supravieţuire şi în "a conduce pământul".

Este un roman trist, uneori cu accente definitive asupra destinului şi istoriei nu întodeauna fericite a umanităţii. Din partea mea primeşte nota 9,5.

Eseu despre orbire

José Saramago, Eseu despre orbire, Editura Polirom, Iaşi, 2005. Traducere de Mioara Caragea

Porţiunea de timp în care s-a scurs lectura acestei cărţi m-a determinat să mă întorc cu gândul la zilele în care nu mai făceam nimic altceva, fiind prins în plasa unor romane precum Un veac de singurătate, Crimă şi pedeapsă sau Dragostea în vremea holerei. Spun asta pentru că impactul cu acest scriitor portughez, José Saramago, a fost unul devastator.

330 de pagini devorate în decursul unui weekend mi-au fost câmpul de luptă. Totul începe de la moto, unul revelator, pe seama căruia mi se pare că este pus în acelaşi timp un avertisment şi o atenţionare asupra cititorului ce tocmai porneşte în desluşirea tainelor cărţii. El face parte din Cartea sfaturilor şi se enunţă aşa: "Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă." Aceasta este aşadar cheia textului, de care cititorul are nevoie pentru a nu considera textul exact ceea ce-i este dat, adică un simplu roman. Dacă poţi privi atunci îndrăzneşte şi citeşte cartea. dacă o citeşti însă, nu te opri aici. Ascute-ţi simţul observaţiei şi aruncă-ţi gândul printre cuvinte, căci acolo se află cu adevărat mesajul. Aşadar nu te opri la lectură; avansează spre înţelegere, alocă-ţi câteva clipe pentru a reflecta în voie asupra acestor cuvinte ce-ţi vor deschide mintea. Asta pare că-mi spune mie pagina cu motoul, plasată chiar la începutul romanului.

Tema orbirii îmi este familiară de când cu Sábato, aşa că subiectul a reuşit doar să mă impresioneze prin stil. Ideea nu-mi este nici ea străină pe deplin, Eseu despre orbire părând că strânge multe dintre motivele prezente în Ciuma lui Camus. De ce este însă la fel de marcantă pentru cititor rămâne a vedea în continuare.

Într-un oraş oarecare, un bărbat oarecare orbeşte brusc aşteptând în maşina sa să se schimbe culoarea semaforului. Nu orbeşte totuşi comform preceptelor obişnuite, orbirea sa fiind albă. A doua zi merge la un doctor oftalmolog pentru a-şi expune problema. Doctorul se simte nevoit să înformeze autorităţile superioare lui cu privire la acest caz nou. Acestea par a se organiza repede alocând un spaţiu de carantină pe cazurile de orbire care deja se înmulţiseră. A doua zi se puteau număra: doctorul, primul orb, soţia primului orb, hoţul care-l jefuise pe primul orb, tânăra cu ochelari negri, băieţelul strabic şi bătrânul cu legătură neagră, toţi fiind prezenţi (cu excepţia hoţului şi a soţiei primului orb) în cabinetului doctorului în momentul în care primul orb venea să îşi deplângă soarta. Acestora li se adaugă soţia doctorului, neatinsă însă de orbire, dar pretinzând a fi orbit pentru a-şi putea însoţi soţul la spitalul de carantină spre care acest grup fusese trimis. Nu mai rămâne nicio îndoială asupra gravităţii situaţiei astfel încât se declară stare de urgenţă; toate cazurile de orbire şi cei bănuiţi că au avut contact cu orbii sunt izolaţi şi li se întrerupe orice contact cu societatea, cu excepţia strictelor măsuri dispuse pentru a le asigura supravieţuirea, deşi nimeni dintre cei de afară nu-i mai consideră demni de a rămâne în viaţă. Se prefigurează în acest punct cele două laturi ale lumii: cei contaminaţi şi cei liberi, înfricoşaţi de asemenea de ideea orbirii. Mult mai dramatic pare a fi însă înăuntru, unde supravieţuirea constă în primul rând în adaptare, unde orbirea este un fapt real ce-i influenţează direct pe cei prezenţi. Singura capabilă de a menţine ordinea este soţia doctorului, instanţa supremă, a cărei putere e limitată totuşi de nevoia de a-şi menţine secretă capacitatea de a vedea. Romanul reuşeşte să ilustreze foarte bine modul în care grupurile de oameni reuşeşc să se adapteze (sau dimpotrivă) situaţiilor critice, chiar dacă asta înseamnă chiar ca un grup de orbi să se atace între ei doar pentru a obţine o cantitate mai mare de mâncare.

Din păcate nimeni nu ştie modul de transmitere al orbirii sau cum se produce ea asupra corpului uman. Nu se pot face decât presupuneri, toate limitate însă de tristul fapt că toţi au ajuns să orbească şi că timpul este prea scurt pentru a se mai putea face ceva. Sunt în faţa unui pericol orb, orb precum ei, pe care nu-l pot înfrunta. Faptul că asemenea Ciumei, orbirea dispare la fel de brusc precum a venit nu rămâne decât dovada clară a avertismentului în care ea a constat. Soţia doctorului, singura rămasă neatinsă de orbire, s-a dovedit a fi spiritul pur, ce nu se îndreaptă spre josnicie, nici nu accede spre absolut, ce-şi trăieşte soarta în modul în care îi este dat. Ea este singura iertată, şi cea cumva însărcinată cu misiunea de a deschide ochii celor ce-au rămas blocaţi în automatismul şi indiferenţa vieţii obişnuite. Ea trebuie să le arate că hrana se procură greu, că apa poate dispărea în orice clipă, că lipsa luminii (într-o lume deja electrică) înseamnă orbire.

Eseu despre orbire este un roman ce aruncă priviri de atenţionare asupra misiunii omului şi a prezenţei sale în lume, şi cu toate că este scris într-un stil nu tocmai prezent în cărţile obişnuite, ar trebui citit de către toţi exact pentru ceea ce spuneam mai înainte: pentru a ne deschide ochii.

A fost o lectură minunată, ore în şir din care nu m-am dat jos din pat. O recomand din tot sufletul. Primeşte nota 10+.

Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

George Bataille - Madame Edwarda. Mortul. Istoria ochiului

N-auzisem de Bataille până înainte să-mi cumpăr această carte. Motivul pentru care am cumpărat-o nu rezidă în imaginea de pe copertă, ce m-a îndemnat să-mi fac o scurtă impresie asupra conţinutului, ci pur şi simplu el a fost preţul de doar 4 lei, pe care-l avea afişat într-o librărie din oraş. Primul pas fusese aşadar făcut. Cealaltă parte de adevăr e că această subţire carte a stat în raftul bibliotecii mai bine de un an până să întind mâna să o scot de acolo pentru a o citi între două lecturi mai consistente.

Cele doar 168 de pagini de text bataillean, pe alocuri doar câteva cuvinte pe pagină, m-au făcut să reconsider cumva literatura franceză şi să mă gândesc de două ori atunci când voi citi aprecieri de înaltă clasă pe coperta a patra, chiar dacă ele aparţin chiar şi unei doamne numite Marguerite Duras, al cărei nume nu-mi putea trece pe lângă ureche. Revenind la ideea iniţială, totuşi nu recomandările de pe spate m-au făcut s-o cumpăr, aşa că ar fi ultimele pe care aş da vina pentru impresia lamentabilă pe care mi-a produs-o. Cărticica prinde în paginile sale trei texte scurte fiecare unic prin felul său, asemănătoare însă oarecum prin temă, ce surprind fapte absurde încărcate de o sexualitate debordantă.

Nu văd ce discuţii aş putea purta pe baza fiecărui text în parte ţinând cont că tot ceea ce ele conţin nu se rezumă decât la voluri, sex, urinări şi defecaţii, încălcări ale tuturor normelor sociale şi umane. Nu mi-aş fi putut închipui că în atât de puţine pagini se pot strânge atâtea imagini de aşa natură. Pe mine, ce-i drept, m-au lăsat indiferent, însă nu văd cum ar putea reacţiona un cititor cu picioarele pe pământ fiind pus în faţa unor imagini împinse la limită descriind profanare religioasă sau josnicie umană până la pragul inferior. Orb sau pervers să fii pentru a-i putea rezista în picioare unei astfel de cărţi.

În ciuda argumentării pe care însăşi autorul o aduce pe seama Istoriei ochiului, n-am putut fi convins de calitatea şi substratul acestor texte, cu toate că este probabil, nu neg acest lucru, să fi pierdut eu acest fapt din vedere. Până când mă voi convinge de talentul scriitoricesc al lui Bataille, citind şi alte cărţi ale lui, volumul de faţă primeşte nota 6.

Ai toata viata inainte

Romain Gary - Ai toata viata inainte

Cărţile din colecţia Cotidianul prezente la mine în bibliotecă continuau să-şi crească numărul fără ca eu să intervin puţin în ordinea lor. Aşa se face că am scos din raft cartea ce purta numărul unu şi m-am apucat de lectura ei. Faptul că acesta se numea chiar Ai toată viaţa înainte rămâne o simplă coincidenţă, ce s-a dovedit a fi însă binevenită în contextul timpului pe care-l trăiesc. Recunosc că atunci când m-am apucat s-o citesc nu aveam aşteptări, asta datorându-se bineînţeles şi faptului că nu mai ştiam nimic despre autor şi pentru că nu mai citisem nimic de el.

Însă iată că m-am trezit în mâini cu o carte ce m-a fascinat încă de la primele pagini. Ea relatează povestea lui Mohamed, sau mai pe scurt Momo, un copil musulman crescut de către madam Roza, o forstă prostituată ce la vârsta bătrâneţii s-a reprofilat pe crescutul "copiilor de curvă" ce-i sunt daţi în primire atunci când sunt aduşi la viaţă accidental şi mamele nu-şi pot permite să le poarte de grijă. Acestea este aşadar istoria lui Momo, arabul ce-şi rememorează copilăria petrecută în mijlocul unei lumi alambicate, nepotrivite pentru un copil. Cartierul Belleville din Paris, un loc notoriu pentru categoriile rău-famate ale oraşului, adăposteşte imigranţii veniţi din Africa şi Orientul Apropiat, ce în lipsa unui venit constant se dedau furtului, prostituţiei şi altor astfel de activităţi josnice.

Momo trece însă în ritmul său prin agitaţia acestei lumi. În primul rând, el este cam singurul ce se bucură de sfaturile madam-ei Roza, ce-l îndeamnă la o viaţă cinstită şi morală. Dealtfel, Momo este preferatul femeii, cel în care ea îşi pune speranţele că o va ajuta în ultimele clipe ale vieţii. Pentru asta alege chiar să nu-i mărturisească copilului vârsta reală, păstrându-l simbolic tot mai mult pe domeniul copilăriei pentru ca, odată maturizat, acesta să n-o părăsească. Pe de altă parte el este continuu preocupat de propria identitate, motiv pentru care nu ezită să facă apel şi la metode subversive pentru a afla informaţii legate de proprii părinţi sau de vârsta sa, informaţii pe care madam Roza pare că le ascunde cu înverşunare. Nici chiar atunci când fiind pusă în faţa faptului aproape împlinit, când domnul Yusuf Kadâr vine în căutarea fiului său, ea nu îl recunoaşte pe Mohamed ca fiind copilul cu pricina, temătoare asupra faptului că s-ar putea să piardă singura persoană pe care o iubeşte şi care o iubeşte. El este conştient în acelaşi timp de persoanele pe care le simpatizează şi care îl plac. Face astfel dese aprecieri pentru tanti Lola, un travesti, fost boxer, ce-i ajută cu bani atunci când profitul scos de pe urma creşterii copiilor se reduce la zero atunci când Madam Roza se dovedeşte incapabilă de a mai avea grijă de copii. În ciuda inadaptării cu viaţa, Tanti Lola se arată o persoană prietenoasă, gata a sări în ajutorul prietenilor atunci când situaţia i-o permite. Unul dintre motivele cărţii pare a se rezuma aici: oamenii aflaţi la limita societăţii se dovedesc poate chiar mai buni decât ceilalţi, atunci când stai să arunci o privire singulară asupra lor.

Pe de altă parte, madam Roza este prototipul personajului surprins în mai multe etape ale vieţii şi personalităţii sale. Dacă la început este descrisă ca fiind preocupată de propria afacere şi de banii ce i se datorează pentru creşterea copiilor, până în final se dovedeşte a fi o persoană sentimentală, ataşată spiritual de Momo. În ciuda statului de "mamă vitregă", ea se dovedeşte protectoare şi grijulie la adresa lui Momo, copilul preferat.

Ceea ce este remarcabil la această carte este tocmai stilul în care este scrisă. Poate că trebuie ca autorul să fi avut un simţ al realităţii extraordinar pentru a fi reuşit să descrie cu un umor debordant o lume oarecum izolată în ea însăşi, în care cuvinte precum "curvă", "proxinet", "găoază" se îmbină cu lecţii de viaţă bine construite şi chiar foarte bine plasate în contextul cărţii. Este uimitor cum uneori te bufneşte râsul printre rânduri, te apucă entuziasmul în faţa unor imagini bine construite, în ciuda ridicolului lor.

Am aruncat şi câteva priviri pe net. Am găsit cărţi ale lui Romain Gary împrăştiate la trei edituri diferite: Humanitas, Rao, Cartier, iar ediţia mea este un Univers din 2006. Dacă într-adevăr toate cărţile lui se ridică la nivelul acesta atunci ar fi meritat o serie de autor. Am să profit de următoarele ocazii pentru a-mi mai cumpăra cărţi de-ale lui deoarece am un oarecare presentiment că nu voi fi dezamăgit.

Nota mea: 10. Pentru că îmbină umorul cu subiectele acute ale omenirii într-un mod excepţional. Pentru că este o lectură binevenită ce te binedispune, plăcută. O carte scrisă cu vervă. O recomand cu toată căldura.

Identitatea

Milan Kundera - Identitatea

Milan Kundera este unul dintre scriitorii ale cărui cărţi stau înşiruite pe rafturile librăriilor prinzând în acelaşi punct atât misterul lor cât şi pe cel al autorului. Se creeză astfel un contrast de "unul la mai mulţi" dând naştere întrebării legată de ce a putut să scrie un singur autor în atâtea cărţi. Din acest punct de vedere, totodată şi dintr-o perspectivă contemporană - pentru a nu-i lua în calcul pe Proust sau Balzac, îl asemăn pe Kundera cu scriitori precum Paulo Coelho, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez, chiar și Emil Cioran, pentru care editurile au consacrat serii speciale de autor. Lăsând la o parte motivul cantitativ pe care l-am menţionat îmi întorc privirea asupra interesului meu de acum. Un roman subţirel, de 150 de pagini, ascuns într-o copertă mov. În mijlocul acesteia se află ilustrate două chipuri: unul masculin, ai cărui ochi închişi par că stabilesc armonia Universului, a stelelor ce-l înconjoară, în timp ce al doilea, unul feminin, prezent în planul secund, pare că-l veghează pe primul.

Romanul Identitatea este un bun exemplu de a evidenţia raportul de forţe prezent întodeauna între un bărbat şi o femeie, şi felul în care comunicarea (sau lipsa ei) devine impediment în calea fericirii. Ideea nu e unică; am mai întâlnit-o, de exemplu, mult mai bine realizată de către Sábato în Tunelul sau în Despre eroi şi morminte, unde unde relaţia dintre bărbat şi femeie devine esenţială bunei desfăşurări a vieţii, fără de care totul este fără rost şi dând naştere unor situaţii la limită în care protagoniştii se scindează pe sine în încercarea de a găsi esenţa vieţii şi a bunei convieţuiri. La Kundera însă drama nu se împinge până la limită.

Numele ei este Chantal iar al lui Jean-Marc. Trăiesc împreună în apartamentul ei fără a fi căsătoriţi. Ea a avut cândva un soţ şi un copil ce i-a decedat. Aşa cum se gândeşte, dacă n-ar fi murit copilul ce-i unea ar fi fost dispusă să trăiască în continuare în compromisul unei căsnicii nefericite. Însă deja gândul morţii celui ce i-a dat viaţă n-o mai deranjează. Acum poate fi liberă în revolta sa faţă de lume.

Nu poţi să ai un copil şi să dispreţuieşti lumea, lumea reală, pentru că în lumea asta l-ai adus. Din cauza copilului suntem legaţi de lume, ne gândim la viitorul ei, participăm de bunăvoie la zgomotele ei, la vânzoleala ei, îi luăm în serios prostia incurabilă.

Din acest motiv Chantal este resemnată cu moartea copilului. Pe Jean-Marc l-a întâlnit la o petrecere. Şi-au oferit la început un sărut provocator, mut. Iar apoi o noapte de dragoste. Şi-au rămas împreună locuind în acelaşi apartament, împărţindu-şi viaţa. Doar că într-o zi Chantal constată ceea ce avea să-i mărturisească lui Jean-Marc: că bărbaţii nu mai întorc capul după ea. Simte că îşi pierde farmecul, că în fiecare zi devine tot mai puţin femeie. Acesta este momentul în care Jean-Marc conştientizează faptul că Chantal nu este cea pe care o cunoştea el, că identitatea acesteia stă în spatele unor gânduri foarte rar mărturisite. Astfel devine autorul din umbră al scrisorilor pe care Chantal le primeşte de la un bărbat cu identitate incertă. Acestea nu o deranjează, aşa cum ar fi făcut altădată, pentru că în ele nu se exprimă dorinţa ci pur şi simplu admiraţia pe care bărbatul necunoscut o resimte în faţa ei. Se ascunde astfel, indirect, în faţa scrisorilor primite, despre care alege să nu-i vorbească nimic lui Jean-Marc. Acesta este tăcerea şi în acelaşi timp strigătul după atenţie al lui Chantal.

Însă intervine disputa şi conflictul se extinde. Aflat fiecare în căutarea celuilalt ei se agaţă de singura cale posibilă pe care o pot urma ajungând în cele din urmă la Londra, unde ating fiecare o altă latură a identităţii lor. În cele din urmă însă totul se doveşte a fi un vis, unul cu un început neclar, un vis ce poate fi chiar realitatea. Iar când visul se termină, când sunt unul în faţa celuilalt, când se pot cunoaşte cu adevărat în realitatea concretă, temerile din iubire ias iarăşi la iveală:

- Mi se face teamă când îmi clipeşte ochiul. Teamă că în secunda când privirea mea se stinge în locul tău s-ar putea strecura un şarpe, un şobolan, un alt bărbat.

Până la urmă ideea cărţi mi se pare că rezidă în faptul că cei doi nu pot fi împliniţi decât unul prin intermediul celuilalt. Ei par a fi două suflete pereche ce se completează reciproc, două jumătăţi de personalitate ce o întregesc pe cea comună: identitatea, ceea ce sunt împreună. Şi chiar dacă nu întodeauna totul merge perfect, ei sunt conştienţi că nu poţi măsura afecţiunea dintre două fiinţe umane după numărul de cuvinte pe care le schimbă.

Identitatea este, la urma urmei, o carte a reconcilierii, a resemnării şi a împăcării cu sine, cu atât mai mult importantă ţinând cont că în acest caz sinele nu este reprezentat de o singură persoană.

Nota mea: Oscilam cu gândul între o notă intermediară între 9 şi 10 însă văzând cât de multe am putut spune despre această carte nu-mi rămâne decât să-i ofer un 10, pentru că până la urmă îl merită.

Lorelei

Ionel Teodoreanu - Lorelei

Iată că am reuşit să duc la capăt şi lupta cu acest roman a cărui lectură a constat, oarecum nejustificat, în trei săptămâni de aşteptare continuă a ultimei pagini, cu toate că n-aş putea spune că romanul de faţă este unul prost. Este scris însă într-un stil fin şi preocupat de esenţa scriiturii ce-i conferă pe de o parte calitatea literară însă pe de altă parte îi răpesşte posibilul entuziasm pe care un cititor i l-ar putea acorda.

În primul rând Lorelei este un roman al iubirii şi al trăirii totale prin intermediul ei. Cu toate că Teodoreanu este un autor foarte apropiat de vârsta copilăriei, el se încumetă ca în acest roman să investigheze şi vârstele maturităţii, chiar dacă eşuează pe parcurs căzând iarăşi în plasa copilăriei. Lorelei este defapt avatarul scriitoricesc al Luciei Novleanu, pe care i-l atribuie Gabriela Nei, prietena ei cea mai bună atunci când îi descoperă înclinaţiile şi talentul artistic. În ce măsură este însă Lucia Novleanu, alintată Luli, cu adevărat un scriitor, rămâne un fapt discutabil ţinând cont că scrierile sale se ruzumă la intimităţi, nefiind niciodată scoase în faţa unui public mai larg. Prietenia dintre cele două datează încă de pe băncile şcolii, când copila Luli-Boy o vizitează pe Gabriela la clasele mai mari la care aceasta învaţă. Un timp sunt despărţite, când Gabriela îşi urmează studiile la Bucureşti, după care revine în Galaţi (oraşul lor de proveninenţă), unde o găseşte pe Luli schimbată păstrând doar unele trăsături fizice din prietena ei din copilărie, aflată acum în pragul Bacalaureatului pentru care se pregăteşte. Doar că în timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leşinat în tren, fără a avea cunoştinţă de identitatea acestuia, pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitorul şi profesorul universitar, prezent în oraş pentru a prezida comisia examenului de Bacalaureat. În urma episodului din tren el se îndrăgosteşte instant de tânăra ce-i sărise în ajutor, pe care ajunge să o revadă printre băncile şcolii, printre fetele ce-şi susţin examenul la Limba şi Literatura Romană. Îşi artă slăbiciunea pentru Luli favorizându-le pe toate. Legătura creeată între ei se lărgeşte rapid, astfel că în patru zile Catul Bodan se prezintă în faţa domnului Novleanu, tatăl Luciei, pentru a-i cere mâna fetei, cu care se căsătoreşte în cel mai scurt timp. Singura afectată direct de această ştire este însă Gabriela, ce dezvoltase şi ea în secret o pasiune pentru ilustrul scriitor.

După căsătorie începe o altă etapă a vieții lor. Catul Bogdan împreună cu tânăra lui soție se mută la Iași iar apoi pornesc într-o călătorie ce durează un an în care au parte de aventura vieţii lor. Se întorc însă apoi în Iaşi, unde profesorul universitar constată că nu se mai ridică la nivelul celui care a fost. Se simte acum aflat la o răspântie decisivă: între mult-iubita lui soţie, între postul de profesor şi între talentul de scriitor, ce par că-l solicită toate. Oscilează periodic între acestea fiind uneori adus cu picioarele pe pământ de către Nathan Saabetai, prietenul şi ajutorul său, personaj simbol al echilibrului şi înţelepciunii. Adevărata sa nelinişte începe atunci când primeşte unele scrisori semnate de o oarecare Lorelei, încărcate de talent şi emoţie, cărora le cade uşor pradă fără a şti că sunt defapt farsa soţiei sale prin intermediul Gabrielei, acum profesoară în Braşov. În momentul în care vizita acesteia este iminentă iar soţul său îi vede scrisoarea Gabrielei, Luli ăşi dă seama că Lorelei, tizul său literar, se întruchipează acum în Gabriela, şi invers, aşa cum probabil că-şi închipuie Catul Bogdan. Însă chiar în ziua sosirii Gabrielei are loc marea nenorocire, când în urma unui accident chirurgical Luli moare. Cu toate că deşi neconsolat şi cu un mare spaţiu în inimă, Catul Bogdan se căstoreşte cu Gabriela, femeia de ale cărei scrisori fusese fascinat. Fiind însă nefericit alături de aceasta şi aflându-i adevărata identitate a misterioasei Lorelei începe să scrie romanul vieţii sale. Când nu mai poate rezista se întoarce la Galaţi, însingurat, şi se oferă Dunării, ca un ultim sacrificiu pe care l-ar mai putea face.

Întorcându-mă la esenţa şi scriitura romanului n-aş putea să-i reproşez autorului decât ce i-au reproşat şi contemporanii: încărcatura metaforică ce transformă textul dintr-un roman într-un lung poem epic, ceea ce-i îngreunează cu mult lectura. În rest povestea nu mi se pare a avea ceva nepotrivit, constituind o experienţă bună în rândul lecturilor mele. Se vede preocuparea autorului pentru calitatea scriiturii precum şi efortul depus pentru realizarea acesteia.

Nota mea: 8. Primeşte 8 doar pentru timpul pe care mi l-a consumat, întrucât nu-i găsesc foarte mari inadvertenţe la nivel de conţinut. Recomand însă citirea acestui roman în timpul unei vacanţe, când timpul şi aerul o permit, şi când cititorul îşi poate permite relaxarea de a se bucura de puterea metaforei lui Ionel Teodoreanu.

Lolita

Vladimir Nabokov - Lolita

Lolita este altceva. Ştiu, s-a mai spus, însă mi se pare că acest roman nu se limitează (la fel ca altele câteva) doar la cuvintele din care este alcătuit, ieşind cu mult în afara lor şi aducând însuşi cititorul în interiorul lui. Indiferent cât de multe laturi ar avea, Lolita nu este o carte a lecturii, cât a trăirii ei. Este inutil s-o citeşti dacă nu te pui în locul protagonistului, dacă nu acţionezi împreună cu el, dacă nu te simţi impulsionat de prima bucată:

Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.Lo-lii-ta : vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.

Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în sosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întodeauna Lolita.

A mai fost cineva înaintea ei? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat o Lolita dacă, într-o vară, iniţiatică, n-aş fi iubit o anumită fetiţă. Într-un principat la ţărmul mării. Dar când? Când? Demult, cu ani şi ani înainte de naşterea Lolitei. Câţi ani? Aproape vârsta mea din acea vară. Stilul prozei fantastice este acela al unui ucigaş.

Doamnelor şi domnilor juraţi, proba numărul unu este ceea ce au pizmuit serafimii, dezinformaţii, naivii, nobil înaripaţii serafimi. Priviţi această împletitură de spini.

Aşadar, trecut de farmecul acestui fragment, mă avânt în tainele cărţii pentru a-i descoperi misterul. Îl găsesc astfel pe Humbert Humbert, naratorul romanului, ce-şi începe scrierea în timpul arestului. Romanul capătă astfel o formă ciclică deoarece explicaţia incipitului se oferă abia în final. Acest Humbert nu-şi declină fascinaţia pe care o simte faţă de nimfete, copile aflate în preadolescenţă sau în prima etapă a adolescenţei, al căror aer de sexualitate este exuberant. O întâlneşte astfel pe Dolores Haze în casa unei familii în care închiriase o cameră, şi nu doar atât. I se pare că a găsit astfel prototipul nimfetei ideale, a nimfetei cu chip de nimfă. Dolores Haze, strigată de asemenea Lolita, Lola sau Dolly, este fiica lui Charlotte Haze, o văduvă ce-şi creşte necorespuzător fiica de doisprezece ani. Cu aceasta din urmă, Humbert decide până la urmă să se căsătorească doar pentru a rămâne în compania misterioasei fiice. Întâmplarea face ca aceasta să moară, Humbert profitând imediat de situaţie luând-o pe Lolita într-o călătorie de durată pe terioriul întregilor State Unite ale Americii. Chiar de la începutul acesteia Lolita îşi arată afecţiunea de natură sexuală faţă de tatăl său vitreg, numindu-se chiar amanţi. Humbert presupune că ea este deja iniţiată în tainele sexualităţii bănuind-o de experienţe homosexuale cu fetele din tabara de vară din care tocmai o luase, ceea ce nu este improbabil, iar mai târziu tânăra Dolores ajunge să-i mărturisească şi despre partidele de amor pe care ea (o fată de doisprezece ani) le-a avut cu fiul directoarei taberei, singurul băiat din perimetru. Pe parcursul călătoriei însă cei doi trec prin tensiuni ale relaţiei lor, Lolita dovedindu-se mult mai mult decât un simplu copil. După vreo doi ani de călătorie continuă, de popasuri din motel în motel, cei doi se stabilesc în Beardsley, unde Lolita va fi înscrisă la şcoala de fete din localitate. Ajung însă ca după un număr scurt de ani să plece şi de aici, pornind încă o călătorie asemănătoare cu cea dintâi. Pare astfel, cum am mai spus, că lucrurile evoluează ciclic. Acum Lolita este la sfârşitul pubertăţii, este în pragul de a deveni femeie, şi aşa cum a mers în călătorie cu Humbert aşa decide şi acum să-i intindă o plasă, fugind împreună cu doctorul stomatolog din oraşul mamei sale. Humbert porneşte propria investigaţie iar în sfârşit dă de urma obsesivei sale nimfete, trecută deja de vârsta nimfetismelor, care este acum căsătorită cu un tânăr şi totodată însărcinată. Îi propune ceea ce din perspectiva Lolitei nu mai putea fi propus: să lase totul şi să ia viaţa de la zero împreună cu el. Fiind refuzat, nu-i rămâne în final decât răzbunarea, împlinită prin crimă, şi resemnarea prin care se lasă dus la azilul de nebuni iar mai apoi la în arest.

Bineînţeles: s-au spus multe şi se mai pot încă spune multe. În ce măsură este Lolita o carte vulgară, cât de mult încalcă normalitatea aventura dintre Humbert şi Dolores Haze şi în ce grad se înscrie ea sub categoria nonşalantă a pedofiliei? Aici nu rămâne decât judecata lucidă a fiecărui cititor, în funcţie de mentalitatea, cultura şi psihologia sa. Din punctul meu de vedere Humbert nu se face vinovat de nimic. Atracţia pentru nimfete nu începe cu Lolita şi nu se termină odată cu ea, aflându-se în natura lui. De asemenea, fata este din start un simbol al tentaţiei, fiind conştientă tot timpul de actul defăimător la care ea parte.

Lăsând însă la o parte orice prejudecăţi, Lolita este un roman deosebit de complex şi misterios, ce-ar putea începe la fel de bine atunci când se termină. Este un roman al experienţelor iniţiatice, al aparenţelor, al obsesiilor, fascinaţiilor. Este un roman al nimfetelor. Unul încărcat de sexualitate, de tensiune, de cuvinte vibrânde sub puterea extraordinară pe care o poate lăsa în urma sa o singură fiinţă. Lolita. Lo-lii-ta.

Asistam cu ceva timp în urmă la o lansare de carte, la care Mircea Cărtărescu făcea o scurtă pledoarie pentru a susţine cărţile masive şi incapacitatea lor de a se rezuma. Lolita nu este o carte masivă însă Cărtărescu îşi punea acolo o întrebare căreia i-am aflat sensul abia acum. Cum să rezumi Lolita lui Nabokov? Este imposibil! Exact. Abia când te afli în faţa ei, la capătul lecturii, îţi dai seama că ai vrea s-o citeşti iar, iar şi iar, până îţi intră în sânge, până nu te mai poţi despărţi de ea. Apoi poţi exclama liniştit: Oh, Lolita, Lolita mea...

Nota mea: Nu merită decât un zece clar, direct. Lolita nu este ceva de apreciat, ci de exclamat. Ah, Lolita, Lolita mea...

Furie

Salman Rushdie - Furie

Cu Rushdie e ca şi cu Gabriel Garcia Marquez: este necesar să precizezi câte cărţi ai citit din autorul respectiv. Pentru mine Furie a fost prima carte a lui Rushdie pe care am citit-o, deşi stă de ceva timp în bibliotecă şi Copiii din miez de noapte, pentru care n-am avut încă îndemnul de a o citi. Cunoşteam dinainte că Furie este o excepţie în rândul cărţilor lui Rushdie datorită tematicii abordate, şi poate tocmai de aceea aveam o doză de scepticism în faţa lecturii. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam.

Furie este povestea lui Malik Solanka, profesor de filosofie şi în acelaşi timp creator de păpuşi, ce-şi părăseşte nevasta şi copilul aflaţi în Anglia pentru a se muta la New York. Aici află succesul prin intermediul Isteţei, una dintre păpuşile sale, şi prin care creează o adevărată isterie de piaţă. Asistă neputincios la felul în care pierde controlul propriei sale creaţii, la felul în care Isteaţa îi acaparează întreaga lume, nemaifiind a lui, devenind a tuturor celorlalţi. Se naşte astfel furia împotriva creaţiei, revolta împotriva faptului de a fi creatorul unui fenomen deja incontrolabil, după ce fuga din Anglia a simolizat furia împotriva sinelui şi a calmului familial. Încetează a mai fi inventiv renunţînd la încercările de a creea ceva de calitate.

Intervin însă apoi cele două femei ce-i vor influenţa viaţa: Neela şi Mila, ce-i vor fi amante iar în cele din urmă îşi vor asuma rolul Furiilor, cărora li se va adăuga şi fosta soţie a lui Malik. Cu ajutor Milei, Malik va parcurge încă o perioadă foarte productivă în care dă naştere fenomenului Păpuşilor Suverane. Până în final îşi dă seama că nici acestea nu au putut fi ţinute sub control, devenind iarăşi prizonierul unui curent pe care nu-l dorea.

Furie nu mi s-a părut un roman la îndemâna oricui şi pot spune că-i înţeleg pe posibilii cititori care vor fi sceptici cu privire la aprecierea lui. El rămâne însă, pe lângă şirul poveştii, o morală referitoare la control, o metaforă despre creaţie şi creator şi nu în cele din urmă, o ilustrare a lumii contemporane şi a problemelor sale.

Nota mea: 9,5.

Magicianul

John Fowles - Magicianul

Magicianul (The Magus, 1966) lui Fowles se doveşte, la sfârşitul lecturii sale, o experienţă livrească de înaltă clasă. Declar aceasta nu pentru că ar fi impecabil scrisă (deşi nu am ce să-i reproşez) ci pentru că de-a lungul celor 650 de pagini provoacă cititorului tot atâte trăiri câte are parte şi protagonistul, Nicholas Urfe, în timpul perioadei în care este profesor la un colegiu englez de pe insula grecească Phraxos. Romanul îl prezintă încă de când se afla în Londra, moment în care o întâlneşte pe Alison, alături de care va dezolta o relaţie, însă dorinţa sa de a evada din propria viaţă şi de a pleca într-un loc special îl ghidează înspre misterioasa Grecie. Până să ajungă încă aici îl caută însă pe predecesorul său la funcţia de profesor de limba engleză la respectivul colegiu. Acesta îi transmite anumite avertismente legate de un locuitor misterios al insulei ce trăieşte izolat în domeniul său privat. Ajuns însă pe insulă, Nicholas Urfe nu ţine cont de acestea şi se aventurează către casa lui Maurice Conchis, un om foarte bogat, însă neapreciat în singurul sat aflat pe insulă. Atras profund de misterul pe care Conchis îl exercită asupra sa, continuă să-i facă vizite săptămânale, ce vor degenera tot mai mult în ample demonstraţii artistice şi aplicaţii psihanalitice, ce-l prind pe Nicholas într-un joc înceţoşat din care nici nu poate, nici nu vrea să se salveze.

Treptat, în cadrul acţiunii îşi face apariţia un cuplu de gemene cu o identitate incertă: Lily/Rose, Julie/June, iar mai apoi sub ipostaza unor doctore specializate în psihiatrie, cu un rol deasemenea neclar. Nicholas se îndrăgosteşte însă de Lily, alături de care va experimenta sentimente şi senzaţii multiple.

Oricum, Magicianul nu este o carte care fi povestită. Ea se trăieşte odată cu lectura ei, se consumă odată cu fiecare cuvânt, ca şi cum ai mânca din ea. La sfârşit, asemenea mie în aceste clipe, îţi dai seama că n-ai ce să rezumi, că în ciuda dimensiunilor mari, ea nu se poate povesti... Rămâne o carte a momentului, totală, mistificatoare în momentul citirii ei. Nu rămâne din ea decât tulburătorul joc de-a Dumnezeu, prin care Conchis îi schimbă de-a dreptul viaţa lui Nicholas.

Pănă în final, nici chiar un cititor avizat nu poate fi sigur de ideea concretă a textului. Cine este într-adevăr Maurice Conchis, cine este Alison, care a fost semnificaţia reală a jocului în care protagonistul a fost atras?

Magicianul rămâne o carte situată la intersecţia unor numeroase influenţe: psihanaliza, artă, mitologie, istorie... aş putea continua mult şi bine pentru că acest text al lui Fowles este mai mult decât orice aş putea eu enumera.

Nota mea: 10. Oricât aş scrie nu cred c-aş putea să ilustrez suficient de mult ce influenţă a avut acestă carte asupra mea. Magicianul rămâne o lectură de suflet pe care n-o voi uita niciodată şi ce se înscrie pe lista nescrisă a cărţilor pe care le voi reciti cândva...

Povestea nopţii

Colm Tóibín - Povestea nopţii

Povestea nopţii mi s-a părut a fi înainte de toate relatarea unui destin. O viaţă luată cumva de la un capăt până la celălalt, o istorie a unui om ce se descoperă pe sine şi ce ajunge până la urmă să fie nevoit să trăiască cu sine, exact aşa cum este. Numele său este Richard şi este homosexual. Cartea de faţă nu încearcă deloc să explice cum şi de ce, precum în Alexis, însă constituie o bună relatare a modului în care el ajunge să accepte lucrul acesta. Povestea nopţii nu este o carte analitică şi poate tocmai de aceea are farmecul ei aparte, diferit de cel al cărţilor în care preocuparea faţă de opinia cititorului stă în faţă. În plus, este o carte destul de bine scrisă, a cărei acţiune este mai tot timpul la obiect cu subiectul.

Acţiunea este liniară şi porneşte încă din copilăria lui Richard, când locuia cu mama sa, în Buenos Aires, unde dealtfel are loc şi desfăşurarea romanului. Într-un anumit context al lipsurilor financiare ei sunt nevoiţi să se mute pentru o anumită perioadă undeva la ţară, la casa mătuşii Matilda, una dintre surorile mamei. Aici are parte şi de primele experienţe erotice, alături de veri şi de mai mulţi băieţi din zonă, cu care obişnuia să meargă la înot.

Provenind dintr-o familie engleză, principala soluţie pentru a obţine bani este este aceea de a medita persoane din Argentina pentru a învăţa această limbă. Astfel îl cunoaşte pe Jorge, cu care va păstra legătura întreg restul vieţii sale, deşi treptat relaţiile se răcesc. Alături de acesta pleacă şi într-o călătorie în Spania, ocazie prin care se familiarizează cu mediul european.

Singura posibilitate a unei slujbe stabile îi rămâne să accepte postul de profesor de limbă engleză în cadrul unei facultăţi, deşi mai apoi se simte nevoit să recunoască că nu a fost cea mai bună soluţie şi că rolul de profesor nu i se potriveşte. Îi cunoaşte însă pe Susan şi Donald Ford, un cuplu cu identitate incertă, de la care primeşte ajutor şi susţinere, şi prin intermediul cărora îşi găseşte un nou loc de muncă, în industria petrolului.

Viaţa lui se schimbă cu adevărat când, după cîţiva ani trecuţi deja de la moartea mamei, îl întîlneşte pe Pablo, fratele lui Jorge, proaspăt întors din California, pentru care dezvoltă singura iubire adevărată din viaţa sa de până atunci. Având deja o situaţie materială stabilă pricepându-se în ceea ce face, închiriază o casă la malul mării în care se mută împreună cu Pablo; se pare că astfel viaţa lor capătă un calm benefic ce-i cuprinde în "normalitatea" celorlalţi.

Cum nimic bun nu poate dura veşnic, intervine în cadrul romanului şi punctul dramatic. Pablo pare a-l părăsi fără niciun motiv, şi refuză în a-i oferi o explicaţie concretă. Între timp, simţindu-se rău, Richard merge la spital pentru a-şi face o serie de analize, moment în care este diagnosticat cu pneumonie şi SIDA, al cărui moment de infectare este stabilit a se afla înaintea celui în care l-a cunoscut pe Pablo. Coincidenţa face ca în acelaşi spital să-l întâlnească şi pe cel pe care-l iubea, culmea, aflat acolo din acelaşi motiv. Fiind atacaţi astfel de boala nemiloasă, cei doi constată că nu mai au ce rău să-şi facă unul celuilalt nemairămânându-le decât să-şi ofere sprijin reciproc pe parcursul următoarei perioade până când primul dintre ei se va stinge din viaţă. În această parte romanul devine mult mai senzitiv, emoţionant, reuşind să exprime într-o mare măsură sensibilitatea personajelor şi durerea prezentă în viaţa lor.

Acest roman al lui Colm Tóibín reuşeşte destul de bine să descrie o lume tabu fără a fi însă vulgar, fără a cădea în ispita de a oferi amănunte (foarte multe) care să lezeze un posibil cititor. În plus, ceea ce li se întâmplă acestor personaje s-ar putea aplica şi unui cuplu heterosexual, aşadar drama devine una universală.

Nota mea: 10. Pentru că face din scris o artă, chiar dacă nu scrie artistic. Pentru că emoţionează şi te face să te gândeşti că poate ar trebui să fii uneori mai tolerant şi înţelegător...

Despre dragoste şi alţi demoni

Gabriel Garcia Marquez - Despre dragoste şi alţi demoni

Acest scurt roman al bine-cunoscutului scriitor columbian, publicat în 1994, reface povestea vieţii micuţei Sierva Maria de Todos Los Angeles, al cărei destin stă pus sub semnul unei întrebări sfidătoare şi-n acelaşi timp al unei condamnări stranii de a cărei adevărată esenţă pare că nimeni nu este sigur. Pornind de la un fapt real, descris la începutul romanului, scriitorul reface fictiv destinul adolescentei ale cărei rămăşiţe sunt găsite sunt găsite în ziua de 26 octombrie 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. N-ar fi nimic ciudat aici dacă insă craniul n-ar fi purtat pe el un păr minunat măsurând nu mai puţin de douăzeci şi doi de metri.

Muşcată de un câine turbat, Sierva Maria de Todos Los Angeles, este imediat suspectată de a fi contractat boala. Privată de o atenţie maternă, ea este crescută mai mult de către doică şi de către servitoarele negrese, cu a căror cultură africană devine tot mai familiară. Problema intervine atunci când tatăl fetei o bănuieşte ca fiind posedată şi o trimite la mănăstirea de maici Santa Clara, unde ajunge să fie ţinută asemenea unei deţinute şi chiar persecutată. Momentul cheia al desfăşurării acţiunii îl constituie desemnarea lui Don Cayetano Delaura pentru a-i fi exorcist, misiune acordată de către inchiziţie, cu toate că stareţa se opune. Astfel, cel ce ar fi trebuit s-o excorcizeze ajunge să nu mai creadă că fata ar fi posedată, devoltând o iubire obsedantă pentru aceasta.

Sfârşitul, de această dată nefericit, reface drumul pe care n-a avut curajul să meargă în Dragostea în vremea holerei şi confirmă acum ceea ce atunci n-a fost decât o întrebare... Da, se poate muri din dragoste...

Nota mea: 10, pentru că n-am cum să-i dau altceva, pentru că mi-e imposibil să apreciez altfel valoarea acestei cărţi şi a acestui scriitor. Pentru că, deasemenea, este memorabilă.

Am mai citit:

• Un veac de singurătate
• Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
• Dragostea în vremea holerei
• Cronica unei morţi anunţate
  

Bătrânul şi marea

Ernest Hemingway - Bătrânul şi marea

Rar mi s-a mai întâmplat să citesc o paroabolă atât de completă şi provocatoare în acelaşi timp referitoare la sufletul omului şi la capacitatea sa de înţelegere a mecanismelor vieţii şi de acomodare la dituaţiile neprevăzute ce pot apărea întodeauna. Limbajul lui Hemingway îl apropie invariabil de geniul universal, de acea sclipire pe care misterul lumii întregi îl exercită. Simplitatea uimitoare a felului în care scrie este combinată strălucit cu complexitatea ideilor şi metaforelor folosite şi are ca rezultat un text curat, direct, fără subterfugii. Bătrânul şi marea este incontestabil o carte care te schimbă, o carte ce asemnea Zborului deasupra unui cuib de cuci sau a minunatei Citadele  a lui Antoine de Saint-Exupery, lasă în minte şi inima cititorului părţi din geniul său, transformându-l pentru totdeauna, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.

Aşa cum tocmai spuneam, să discutăm puţin simplitatea cărţii: bătrânul la care face referire titlul, pescar de profesie, însingurat în faţa satului în care trăieşte, datorită faptului că a trecut o mare perioadă de când nu a mai prins niciun peşte. O singură persoană continuă să aibă însă încredere în el, şi anume un tânăr ce i-a fost ucenic însă pe care părinţii nu-l mai lasă să iasă în larg cu bătrânul datorită lipsei de noroc a acestuia. Tânărul îi aduce momeală şi-l îndeamnă pe bătrân să nu-şi piardă speranţa cu privire la succesul pe care acesta l-ar putea avea până la urmă la pescuit, ceea ce se suprapune în acelaşi timp cu visul şi speranţa absolută a bătrânului, anume aceea de a prinde peştele vieţii sale.

Ieşit aşadar singur în larg bătrânul se loveşte de un eveniment ce nu i se poate întâmpla decât o singură dată în viaţă: momentul la care visa cu ardoare atunci când cel mai mare peşte pe care l-a văzut în viaţa sa se lasă prins în sforile ce susţineau momeala. Aceasta este clipa în care începe lupta, întrecerea de neoprit dintre bătrân şi peşte, în care ambii îşi vor arăta talentele şi ceea ce ştiu pentru a putea ieşi învingător. Se desfăşoară astfel, timp de trei zile, conflictul (şi în acelaşi timp, prietenia) dintre cei doi, dintre om şi forţa naturii până în momentul în care omul îşi dovedeşte superioritatea în faţa creaturii aproape mitice, prin capturarea acesteia din urmă, suspendând peştele de una dintre lateralele bărcii. Până să ajungă însă cu blocul masiv de carne la ţărm, barca îi este atacată pe rând de nişte rechini ce-i distrug treptat peştele lăsând-l pustiit de întreaga avere, ajungând în cele din urmă a se considera norocos pentru că a scăpat cu viaţă.

Revenirea la ţărm îi oferă bătrânului odihna necesară după trei zile de nelinişte şi-i creşte valoarea în ochii celorlalţi săteni şi ai tânărului, ce-l preia ca pe un model şi decide să-l urmeze negreşit. Acostată la mal, barca bătrânului păstrează legat de ea scheletul peştelui uriaş, ce chiar şi mort reuşeşte să învingă slăbiciunea umană.

Bătrânul şi marea va constitui o carte de referinţă în rândul celor citite de mine şi-mi voi aduce mereu aminte de ea atunci când va trebui să ştiu că nu-i nimic, trec eu şi peste asta. Este de asemenea lăudabilă iniţiativa celor de la Polirom de a edita o serie de autor Hemingway după mult timp în care nu am vazut pe piaţă care să poarte numele acestui scriitor genial.

Nota mea: 10+. Pentru că m-a schimbat şi pentru că simt că nu se va opri să-şi exercite mult influenţa asupra mea... şi pentru că o recomand din tot sufletul...

Jurnalul unui bătrân nebun

Junichiro Tanizaki - Jurnalul unui bătrân nebun

Acest roman al lui Junichiro Tanizaki s-ar înscrie cumva în rândul acelora ce se scriu mai mult sub puterea sufletului, decât a aceleia a minţii. Aparent nu am de ce să susţin asta deoarece Jurnalul unui bătrân nebun nu dă dovadă de puritatea pe care am preţuit-o la Alexis, în Maitreyi sau în Invitaţie la vals. Fiind scris în maniera unui jurnal datând între 16 iunie şi 7 februarie, anul următor, acest roman surprinde problematica senectuţii din perspectiva unui bărbat japonez aflat în ultimul an de viaţă, cuprins de bolile bătrâneţii şi de gândurile trepidante ce-l fac încă să acorde vieţii un interes.

Pe langă evenimentele cotidiene pe care este nevoit să le trăiască, bătrânul în cauză dezvoltă o pasiune pentru Satsuko, soţia fiului său, ce pare că-i răspunde avansurilor bătrânului senil, nu însă suficient încât să nu-şi dea seama şi de legătura din afara căsătoriei a femeii asupra căreia el însuşi îşi arunca privirile. Jurnalul unui nebun este mai mult un roman descriptiv al vieţii unui bătrân decât unul analitic, scris din viziunea mai mult decât realistă a senectuţii. Finitudinea, aşa cum pare şi normal în acest caz, o constituie moartea descrisă prin notele personale ale fiicei bătrânului...

Recunosc că mi s-a părut interesantă această carte, în ciuda celor câteva puncte în minus pe care totuşi i le-am găsit. Îi acord nota 8 pentru că merită citită şi chiar dacă nu impresionează, nu se face uitat atât de uşor.

Zidul

Jean Paul-Sarte - Zidul

Am să mă rezum doar o scurtă prezentare şi la câteva impresii în ceea ce constă rezultatul lecturii acestei cărţi. Ediţia ce poartă acest titlu reuneşte cinci texte scurte: Zidul, Camera, Erostrat, Intimitate şi Copilăria unui stăpân, reprezentative cumva pentru creaţia literară de mai târziu a lui Sartre. Stilul în care ele sunt scrise este foarte accesibil neproducând niciun fel de dificultăţi în ceea ce presupune citirea de către un cititor mai puţin literat. Schiţa care dă numele cărţii, Zidul, face referire la Razboiul Civil din Spania, surprinzând în aceste circumstanţe absurdul unor evenimente ce schimbă pentru todeauna viaţa celor care iau parte la ele. Ultimul text, Copilăria unui stăpân, fiind totodată şi cel mai lung, descrie evoluţia umană şi socială a lui Lucien Flourier şi curprinde deasemenea evenimente din viaţa unor persoane a căror influenţă va rămâne hotărâtoare pentru viitorul copilului ce-şi urmăreşte tatăl în cadrul meseriei sale, pentru adolescentul ce are parte de primele experienţe sexuale şi pentru omul matur ce poate decide sensul vieţii sale... trecutul rămâne în cele din urmă doar un drum către prezent...

Nota mea: 9. Se citeşte foarte uşor şi face o impresie plăcută. Şi este un bun material pentru a aplica filosofia existenţialistă...