Metafizica tuburilor

Autor: Amélie Nothomb

Din când în când mai citim şi cărţi care se sustrag normelor... Metafizica tuburilor este tocmai una din acele cărţi ce par rupte dintr-un univers paralel celui pe care îl trăim.

Dacă Dumnezeu nu s-ar afla în cer atunci el ar avea doi ani şi jumătate şi ar fi fată; ar fi pe Pământ, s-ar fi născut în Japonia pentru a doua oară. Bineînţeles: Dumnezeu ar şti că este Dumnezeu. Iar de la cea de a doua naştere a sa, când Dumnezeu încetează a exista sub natura unui tub, începe să exploreze lumea. Descoperă apa şi ceea ce înseamnă a te afla la un pas de moarte; descoperă peştii şi simbolurile. Dumnezeu începe să pună întrebări.

Metafizica tuburilor este o carte haioasă ce nu are cum să nu-ţi fure câteva zâmbete sau fragmente de râs în timpul citirii ei. Este o carte despre ce înseamnă să înveţi să trăieşti.

Citate:

1. Timpul este o invenţie a mişcării. Cine nu se mişcă nu vede cum trece timpul. P17
   
2. Singura alegere proastă este absenţa unei alegeri. P19
   
3. Plăcerea e o minune care mă învaţă că eu sînt eu. Plăcerea sînt eu: de fiecare dată cînd va exista plăcere, voi exista şi eu. Nici plăcere fără mine, nici eu fără plăcere! P36
   
4. Amintirea este unul dintre aliaţii indispensabili ai voluptăţii. P41
   
5. Uneori mă gândesc că unica noastră specificitate individuală e cuprinsă aici: spune-mi din ce te scârbeşti şi am să-ţi spun cine eşti. Personalităţile noastre nu au nicio valoare, înclinaţiile ne sînt unele mai banale decât altele. Numai repulsiile vorbesc cu adevărat despre noi. P156
   
6. Dacă am fi în stare să nu ne mai gândim la problemele noastre, am fi o rasă fericită. P157
   

Nota mea: 8,5. Din punct de vedere literar nu este o capodoperă. Poate fi luată însă într-o zi tristă spre a fi citită lin. N-are cum să nu te binedispună. Dacă Dumnezeu ar fi pe pământ atunci ar recomanda-o.

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?

Autor: Mario Vargas Llosa

Cine l-a ucis pe Palomino Molero? este un scurt roman cu tentă poliţistă în cadrul căruia se încearcă elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă. Protagoniştii principali par a fi locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, din corpul de jandarmi ai localităţii, cei desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.

Ciudata descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie. În timp ce aceasta se află în desfăşurare toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi, că ei sunt tocmai peştii cei mari , cei ale căror nedreptăţi nu se vor lăsa niciodată demascate. În timpul intensei cercetări intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru doña Adriana, patroana unui birt local – apreciată în primul rând pentru formele ei deosebit de proeminente.

De-a lungul întregului roman se diferenţiază astfel două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului. Cu toate că era aproape o crimă imposibilă, în sensul că nu era niciun indiciu care să-i trimită înspre făptaşi, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printr-o scrisoare anonimă, căruia se decid să-i dea curs. Ceea ce ajung să afle întrece până la urmă orice aşteptare: dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând – dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fiica curtată de doi dintre subordonaţii săi.

După ce cazul pare a fi rezolvat în cele din urmă rămân oricum câteva semne de întrebare... Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

Nota mea: 8,5.

Pedro Paramo

Autor: Juan Rulfo

Romanul Pedro Páramo mi s-a părut unul dintre cele mai complexe cărţi pe care le-am citit. Asta în ciuda dimensiunilor reduse sau a limbajului de influenţă populară. Prin numai două volume Juan Rulfo şi-a câştigat un rol incontestabil în cadrul literaturii universale, mai ales de limba hispanică. După ce debutase cu volumul de povestiri Câmpia în flăcări a publicat singurul său roman, Pedro Páramo în 1955, deschizător de drumuri în domeniul realismului magic, cu aproape șapte ani înainte ca Gabriel Garcia Marquez să-şi publice primul roman (Ceas rău).

Pedro Páramo este o carte pe care nu o recomand începătorilor şi nici celor care nu prea au răbadare. Pedro Páramo nu este un roman bun de savurat într-o zi plictisitoare, nu este o carte de relaxare, nici de petrecere a timpului liber. Pedro Páramo este o carte destinată celor care caută ceva în spatele cuvintelor, celor ce încearcă. Nu este uşoară, nu este neapărat frumoasă însă din punctul meu de vedere este o experienţă livrească nemaipomenită.

Cea mai mare problemă pe care o poţi întâmpina la lectura cărţii este stilul. Scris discontinuu, salturi cronologice, lipsa unei realităţi în care să te încrezi. Poate fi o adevărata derută pentru cititor.

Juan Preciado vine la dorinţa mamei - acum decedată - în satul Comala, un Macondo arhaic, să-şi caute tatăl, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Motivul căutării tatălui se transformă doar în pretextul de a-şi găsi până la urmă propriile origini. Problema este însă nu doar aceea că nu-şi găseşte tatăl dar întregul sat pare a fi cufundat într-o zonă crepusculară. Deşi găseşte pe alocuri unii locuitori impresia ce mi-a rămas este că nimeni nu mai era viu, moartea luând locul vieţii şi surclasând-o. Pătrunde astfel, prin mărturisirile morţilor, în istoria tatălui său, în viaţa şi aventurile sale amoroase.

Nota mea: 8. I-am recunoscut valoarea acestei cărţi şi potenţialul inovator pe care îl are. Recunosc că este o carte bună. Foarte grea însă...

Hiroshima dragostea mea

Marguerite Duras – Hiroshima dragostea mea

Hiroshima dragostea mea este un scenariu de film ce a stat la originea cunoscutului film cu acelasi nume turnat în 1959. Precizez din start că această carte nu este un roman părând mai degrabă o piesă de teatru în care pe lângă succesiunea de replici se mai includ şi unele indicaţii şi precizări din partea autoarei.

Cartea relatează foarte scurta poveste de dragoste dintre un arhitect japonez şi o actriţă franţuzoaică venită la Hiroshima pentru a turna un film despre pace, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când pacea părea acum ascunsă printre dărâmături.

Nu ştiu ce-aş putea spune pentru a fi cât mai la subiect. Totul nu este decât o dragoste fugitivă însă deosebit de intensă ameninţată de imediata ei plecare. S-ar vrea o dragoste permanentă, consolidată de umanitatea din urma războiului, de imaginea oraşului ruină... S-ar vrea o dragoste pură, ceea ce până la urmă ar putea reieşi în urma replicilor lor... S-ar vrea... o ruptură din timp.

Este însă imposibil ca diferenţele să nu-i despartă... Timpul... Cultura... Propriile lor vieţi... Cea mai importantă diferenţă pe care insăşi protagoniştii o subliniază rămâne marcantă: viaţa lor rămâne la origine în oraşele de provenienţă:

Ea: Hiroshima e numele tău.

El: Da, Hiroshima e numele meu. Iar al tău Nevers. Nevers-în-Franţa.

Nota mea: 9. Pur şi simplu.

Am mai citit:

• Ochi albaştri, părul negru
• Amantul
  

Matase

Alessandro Baricco – Mătase

Mătase a fost primul roman pe care l-am citit scris de Baricco. Mi-a plăcut. Un love story îmbrăcat în hainele a două civilizaţii opuse, o poveste condusă de tăceri şi dorinţe ascunse. Mătase este romanul cuvintelor nerostite, gândurilor libertine, aspiraţiilor niciodată asumate.

Herve Joncour a fost cândva sublocotenent; întâlnirea cu Baldabiou îi schimbă soartă şi-l determină să înceapă o activitate de negoţ cu ouă de viermi de mătase. Din acest motiv drumurile îl poartă către Japonia. Asistăm la întâlnirea a două civilizaţii, cea franceză şi cea japoneză, a două tipuri de oameni şi a două tipuri de gândiri. În Japonia vede o tânără fată de care se îndrăgosteşte, acesta fiind şi motivul reîntoarcerilor sale în Ţara Soarelui Răsare chiar şi atunci când comerţul cu viermi părea că nu mai are nicio şansă, chiar şi atunci când îi era pusă viaţa în joc. Cu toate acestea nu-l controla decât tăcerea; n-a schimbat niciodată vreun cuvânt cu fata asiatică şi chiar mai mult, acasă în Franţa îl aştepta soţia sa.

Acasă, în Franţa, primeşte o scrisoare misterioasă scrisă în japoneză şi apelează la traducerea unei faimoase doamnă de companie venită de mulţi ani din Japonia. Scrisoarea cuprindea aspiraţiile erotice ale presupusei amante asiatice.

Moartea soţiei îl conduce întâmplător la tragicul adevăr: scrisoarea era defapt scrisă chiar de soţia sa prin complicitatea damei de companie iar cuvintele sale erau defapt dorinţele tainice, niciodată exprimate, ale soţiei... ce a fost tot timpul lângă el.

Mătase este până la urmă construit din necuvinte, dacă aş putea spune asta. Repetiţia devine un procedeu abolut necesar, cuvintele se transformă în spaţii ce nu-şi găsesc forma. Teama de a comunica se tranformă în criză existenţială ce duce până la urmă la moarte, la moartea în toate formele ei.

"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată". Nimic mai pur decât atât... Să mori de dorul amantei pe care ţi-ai imaginat-o, să mori de dorul tăcerii, să mori de dorul mătăsii... Să mori de dorul celui iubit... de dorul propriilor tale cuvinte.

Nota mea: 9. Este o carte frumoasă, ce-ţi lasă în suflet un gust rece... ce reci sunt oamenii când vine vorba de propria lor realitate... Dacă nu este o carte despre drumurile mătăsii atunci în mod clar este una a temerilor umane.

Moartea la Venetia (Povestiri)

Thomas Mann – Moartea la Veneţia (Povestiri)

Cartea pe care am avut-o eu în mâini, o ediţie Univers din `93, reuneşte nouă povestiri scrise între 1904-1912 de cel ce avea să lase în urmă capodopere precum Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. Toate sunt scrise într-un stil clasicizant, lucrat cu atenţie, ce nu lasă să scape nicio eroare stilistică care să pună la îndoială geniul scriitorului. Am găsit deasemenea o scriitură înclinată spre observaţie şi introspecţie cu ample viziuni sociale şi filosofice.

Cele nouă povestiri sunt: O fericire, Copilul-minune, La profet, Geas greu, Stirpea Walsungilor, Anecdotă, Accidentul de cale ferată, Cum s-au bătut Jappe şi Do Escobar, şi nu în cele din urmă, net superioară ca valoare: Moartea la Veneţia. Toate sunt caracterizate de un mod realist de a privi întâmplările, în mare parte obiectiv, distant.

Mă voi opri la comentariu asupra a două dintre ele, pe de o parte ce mi-au plăcut mai mult, pe de altă parte ce redau într-o măsură destul de mare o idee asupra stilului lui Thomas Mann.

Stirpea Walsungilor reprezintă micşorarea universului unei piese de operă a lui Richard Wagner în ansamblul vieţii de fiecare zi. Personajele principale Sieglind şi Siegmund, o soră şi un frate gemeni, se văd puşi sub problema despărţirii lor datorită căsătoriei jumătăţii feminine. În timpul unui prânz în familie ei cer permisiunea să mai vadă împreună, înainte de despărţirea lor, acea operă a lui wagner în care însăşi tizii lor sunt actanţii. Însă mai mult de atât, povestea ascunde în sine legătura incestuoasă a celor doi fraţi ce dovedesc că poartă o iubire mai mult decât fraternă unul pentru celălalt.

Moartea la Veneţia este povestea unui scriitor, Gustav Aschenbach, cuprins de dorinţa unei evadări din cotidian într-un loc care să-i permită cu adevărat acest lucru. Alege în cele din urmă Veneţia, undde ajunge prin intermediul unei călătorii navale. Adevărata cheia a povestirii, care este şi cea mai amplă din carte, este constituită de faptul că la hotelul unde s-a cazat observă un băiat cu trăsături deosebite, ce-l fascinează (păr blond, ondulat,...). Află că băiatul provine dintr-o familie poloneză şi este însoţit la Veneţia de alte câteva rude. Diferenţa de naţionalitate implică direct şi incapacitatea de a comunica. Ajunge până la urmă să se îndrăgostească de acestă prezenţă pe care o vede zilnic – ceea ce dă curs apoi întregii povestiri. Iubirea homoerotică pe care o simte este la început un impediment persoanei sale, pe care apoi îl învinge în urma unui vis ajungând să accepte ceea ce simte. Preocupat de tânărul polonez el devine indiferent ştirilor potrivit cărora Veneţia ar fi fost asaltată de o epidemie de holeră. Însă chiar în ziua în care băiatul se pregătea să plece în ţara natală scriitorul nostru se stinge subtil pe plaja veneţiană căzând victima holerei şi a propriei sale inimii.

Nota mea: 9,5. Pentru că face din lucruri verosimile o întreagă artă narativă.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Rainer Maria Rilke – Povestiri despre Bunul Dumnezeu

Îi cunoşteam faima acestui poet german, ştiam cât de excepţional este în poezie, şi cu toate acestea am început să-l citesc în proză.

Povestiri despre Bunul Dumnezeu este o culegere de treisprezece povestiri înrudite prin temă şi subtil legate între ele. Aş spune mai mult datorită impresiei pe care mi-au lăsat-o că sunt destrinate copiilor deşi mă văd nevoit să recunosc că mi-au ridicat şi mie destul de mari probleme de înţelegere, aşa că sunt destul de sceptic în privinţa publicului căruia i se adresează această carte.

Gândindu-mă puţin în urma citirii acestei cărticele aş spune că proza lui Rilke e formată dintr-o scriitură lirică, bogat metaforizată, poate şi datorită naturii poetice a scriitorului. A trebuit să mă gândesc puţin dacă impedimentele pe care le-am întâmpinat pe parcursul cărţii s-au datorat ediţiei sau pur şi simplu autorului iar răspunsul nu-l pot găsi până n-am să confrunt o altă ediţie. Am găsit în Povestiri despre Bunul Dumnezeu un stil încurcat (după părerea mea – nu însă greu sau imposibil) în care modurile de expunere se atacă unele pe celelalte: dialogul intră în mijlocul naraţiunii pentru ca apoi să-i cedeze locul – şi asta în cadrul unei singure fraze.

Aş putea spune că povestirea Cum a ajuns trădarea în Rusia mi-a plăcut cel mai mult chiar dacă poate n-am un motiv bine întemeiat. Este despre cum ţarul face o promisiune unui localnic că în urma dezlegării unei ghicitori îi va da un butoi cu aur. Pus însă în faţa faptului de a-şi ţine promisiunea el pune trei sferturi de nisip şi doar unul de aur. Problema era că localnicul resprectiv era chiar Bunul Dumnezeu, ce-l dă exemplu pe ţar ca primul caz de trădare în Rusia. Îi promite că vor veni şi următoarele...

Nota mea: 8. Asta înseamnă că recomand cartea şi aştept ca altcineva să ofere mai mult...

Marti cu Morrie

Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Marţi cu Morrie este un roman subiectiv autobiografic ce surprinde ultima perioadă de viaţă a profesorului Morrie Schwartz, căruia însăşi autorul i-a fost student în tinereţe.

Terminase colegiul făcând o promisiune: că va păstra legătura. Totuşi nu şi-a respectat-o. După douăzeci de ani Mitch Albom îşi vede profesorul la televizor înţepenit într-un scaun cu rotile, bolnav de ALS. Deşi ar fi avut motive să se deprime, Morrie găseşte curajul să lupte cu boala ce ştia că-i va aduce până la urmă moartea. Dovedeşte astfel că apropierea morţii l-a făcut şi mai înţelept. Mitch porneşte în căutarea vechiului profesor iar reîntălnirea cu el îl emoţionează zdravăn. Hătărăsc amândoi să se vadă de acum în fiecare marţi, aşa cum obişnuiau să o facă în timpul colegiului. La fiecare întâlnire dialogul purtat de ei este plin de viaţă, de fraze moralizatoare, de cuvinte pline de înţelesuri profunde. După paisprezece săptămâni Morrie Schwartz se stinge din viaţă cu inima împăcată şi cu ultimul curs încheiat; ultimul curs la care a asistat un singur elev, a cărei lucrare scrisă a constituit însăşi scrierea acestei cărţi.

Marţi cu Morrie este un roman emoţionant a cărui citire te lasă fără cuvinte. Este plin de o covârşitoare putere de expresie ce-i oferă calitatea de a merge direct către inima cititorului.

Citat: "Poate că moartea este marele numitor comun, lucrul acela care poate face străini să plângă unii pentru alţii."

Nota mea: 10. Pentru că mi-a smuls câteva lacrimi.

Navala apelor

Evgheni Zamiatin – Năvala apelor

Aproape ai putea jura că Năvala apelor este scrisă de un rus. Un stil sobru, totuşi fluid, învăluit de amănunte ce constituie însăşi cheia textului face din această carte, aşa cum scrie şi pe spatele ei, "una din micile capodopere ale marii literaturi ruse."

Năvala apelor este un text obiectiv-realist, cu un puternic ax central constituit din dorinţa Sofiei de a avea un copil. În primul rând este un text psihologic.

Aşadar, Trofim Ivanovici şi soţia sa – Sofia – îşi doresc un copil de foarte mult timp însă în ciuda eforturilor lor se pare că nu îl pot avea. Asta până când ei se hotărăsc să o adopte pe Ganka, fiica unui vecin văduv decedat. Problema apare atunci când Trofim Ivanovici începe să aibă relaţii cu Ganka ignorând-o pe soţia sa. Într-o stare de exces psihic Sofia o ucide pe tânăra adoptată. După acest episod reuşeşte să rămână însărcinată nu fără a avea însă sentimentul că ceea ce se află în ea este tocmai sufletul Gankăi. În final îşi mărturiseşte crima.

Nota mea: 7,5. Nu mi-a lăsat niciun sentiment în urma citirii ei însă în mod cert nu o voi uita.

Cronica unei morti anuntate

Gabriel Garcia Marquez – Cronica unei morţi anunţate

Cronica unei morţi anunţate este un roman de natură realist-fantastică, aşa cum de altfel ne-a şi obişnuit Gabriel Garcia Marquez.

Povestea în sine nu este foarte complexă: Angela Vicario tocmai s-a căsătorit cu Bayardo San Roman. În noaptea nunţii el constată că ea nu era fecioară, motiv pentru care proaspătul soţ o aduce înapoi, bătută, la familia ei. Cerându-i-se să spună numele făptaşului ea îl desemnează pe Santiago Nasar. Astfel, doi dintre fraţii săi – gemeni, Pedro şi Pablo Vicario, se hotărăsc să-l ucidă. Ironia pe care pune accent cartea este că până la sfârşitul zilei destinată crimei întreaga localitate ajunsese să ştie că Santiago Nasar urma să fie ucis. Toţi – cu excepţia lui. În urma crimei gemenii primesc trei ani de închisoare iar Angela Vicario începe să-i trimeată scrisori fostului soţ, în care şi-ar dori o oarecare reconciliere a căsătoriei.

Viziunea narativă este subiectivă însă de această dată, inovativ, naratorul nici nu ia parte la întâmplări, nici nu asistă măcar la ele; totul este scris din punctul de vedere al unei investigaţii asupra a tot ceea ce s-a întămplat, chiar cu scopul scrierii acestei cărţi.

Nota mea: 10. Dacă moartea vrea neapărat să te cunoască atunci nici chiar toate încercările de o opri nu o vor face să dea înapoi.

Citat: "Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice."

Am mai citit:

• Un veac de singurătate
  
• Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet
  
• Dragostea în vremea holerei

Amantul

Marguerite Duras – Amantul

N-aş putea spune clar de ce îmi place atât de mult Marguerite Duras. Ar putea foarte bine să fie tematica pe care o adoptă, stilul deosebit de calm sau poate tăcerea în care îşi îmbracă cuvintele. Nu ştiu sigur însă în orice caz îmi place foarte mult modul în care transformă arta narativă într-un zbucium al inimii.

Inspirat din viaţa reală a autoarei, romanul Amantul este un cumul de sentimente şi senzaţii pe care o tânără – iar mai apoi imaginea ei de la bătrâneţe, prin intermediul amintirilor, reuşeşte să-l amorseze în interiorul său.

Amantul este povestea de dragoste dintre autoare – franţuizoiacă – şi un bărbat chinez, primul bărbat din viaţa ei şi aproape imposibilul. Fiind nevoită să trăiască tot timpul sub atenta supraveghere a mamei şi violenţa tulburătoare a fratelui cel mare, fata îşi găseşte refugiul în limuzina neagră în care s-ar găsi întodeauna acest bărbat pe care însă se vede obligată să îl nege mereu în ochii familiei. Căsătoria dintre ei este imposibilă, de aceea ia naştere doar în mintea lor, niciodată ideea nu devine reală de-a dreptul; nu rămân decât posibiliăţi şi în acelaşi timp negarea acestora. Sărăcia în care a ajuns familia fetei o obligă să se mute înapoi în Franţa. El se lasă victima unei căsătorii aranjate de tatăl său. Când s-au reîntâlnit după ani "n-a mai ştiu ce să-i spună. Apoi i-a spus. I-a spus că totul era ca înainte, că o iubea şi acum, că nu va putea înceta s-o iubească vreodată, că o va iubi până la moarte."

Nota mea: 10. Simte. Simte. Simte. Parcă întreaga carte e alcătuită doar din senzaţii.

Am mai citit:

• Ochi albaştri, părul negru

Pivnitele Vaticanului

Andre Gidé – Pivniţele Vaticanului

Pivniţele Vaticanului este un roman conceput pe mai multe centre de interes asemenea unui soap-opera ce pleacă de la un personaj la altul, al căror destine vor ajunge să se intersecteze până în final.

Intriga, de natură politico-religioasă, relevă faptul că Papa Leon al XIII-lea, pe undeva la 1880, este răpit şi ţinut sechestrat de loja francmasonică. Sub acest pretext, însă într-o tăcere ce s-ar fi dorit sacră, Biserica începe o strângere de fonduri, mai mult sau mai puţin cinstită, pentru a realiza o nouă cruciadă – Pentru Salvarea Papei. Se găseşte însă un credincios mai plin de zel, Amédée Fleurissoire ce se hotărăşte să plece singur în călătorie pentru a –şi îndeplini misiunea. Aici ajunge să devină aproape un paranoic, să nu mai ştie în cine să aibă încredere. Neprevăzutul face ca el să fie ucis de Lafcadio Wluki, fratele bastard al cumnatului său, pe care însă din păcate nu îl cunoştea.

Până la urmă nu se poate spune clar dacă a fost într-adevăr o acţiune a francmasonilor sau totul nu este decât o încercare a Bisericii de a lua bani de la credincioşi.

Nota mea: 7,5. Acţiunea nu are puterea să te ţină în priză.

Lovitura de gratie

Marguerite Youcenar – Lovitura de graţie

Aş putea spune că Marguerite Yourcenar mi-a oferit lovitura de graţie încă de la Alexis
şi astfel nu mi-ar mai rămâne nimic de spus. Oricum poate mai rămân câteva cuvinte.

Lovitura de graţie este o carte finuţă, scrisă într-un stil feminin care şi de această dată abordează o viziune subiectivă a unui bărbat. Nu ştiu dacă este un roman de dragoste (sau doar atât), sau poate psihologic deşi în puţinele pagini pe care le are ar putea fi orice.

Povestea pe scurt ar suna aşa: ei doi sunt buni prieteni. Sora celuilalt s-a îndrăgostit de el. El nu o iubeşte. Astfel începe drama. Totul se întâmplă în timpul războiului. Nu ştii în cine să ai încredere. Ea alege să trădeze cauza lor şi fuge în tabăra cealaltă. Este prinsă şi acuzată de trădare. Pedeapsa este moartea. Însă ca ultimă dorinţă alege să-l poată numi pe cel ce o va executa.

Asta e tot iar ceea ce ar fi urmat se subînţelege.

Se vede că este o carte feminină scrisă însă pentru toţi cei care simt nevoia să-şi revigoreze spiritul.

Nota mea: 9.

Am mai citit:

• Alexis sau tratat despre lupta zadarnică

În căutarea oii fantastice

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice a fost singura carte pe care am luat-o de la BookCrossing No.3 şi până la urmă s-a dovedit că a meritat. Gândindu-mă puţin am ajuns la concluzia că n-am mai citit nicio carte a vreunui scriitor japonez şi am rămas oarecum surprins de stilul vizibil fluent, foarte lejer, pe care poate nu-l aşteptam de la locuitorii Ţării Soarelui Răsare.

Este un roman subiectiv cu elemente fantastice, pe alocuri alegorice, ce încapsulează în interiorul cuvintelor lui un adevărat joc de semnificaţii.

Naratorul, după o scurtă prezentare a poziţiei sale familiale şi sociale, se vede aruncat brusc, aproape fără posibilitate de alegere, într-o cursă senzaţională: un individ foarte influent al vieţii sociale din Tokio îi cere să pornească în căutarea unei oi pe care chiar naratorul nostru a introdus-o prin intermediul unei fotografii în paginile unei publicaţii pentru care era însărcinat, acesta fiindu-i chiar domeniul de activitate.

Astfel drumurile îl aduc în Hokkaido, insula nordică a arhipeleagului japonez, unde cărările i se amestecă considerabil. Aici, pe vârful unui munte, nu doar că reuşeşte să găsească oaia-simbol ci chiar se reîntâlneşte cu spiritul unui foarte bun prieten din tinereţe, de fapt cel vinovat de tot acest periplu.

Întoarcerea la viaţa obişnuită înseamnă de fapt asumarea uni noi vieţi.

Nota mea: 9. Nu are o lecţie de viaţă bine definită lăsându-te mai mult să o deduci tu. Mă întreb dacă Murakami a ştiut exact, pe lângă ce scrie, ce vrea să transmită.

Despre eroi şi morminte

Ernesto Sabato – Despre eroi si morminte

Original: Sobre heroes y tumbas

Simţeam că trebuie să citesc această carte. Îl citisem pe Sabato şi înainte, devenisem deja pasionat de cuvintele sale. Printr-un extraordinar noroc am reuşit să găsesc cartea la Biblioteca Sadoveanu după interminabile căutări (oricum nu mă las, fie ce-o fi, nu mă las – trebuie să mi-o cumpăr, să fie a mea, chiar de-ar fi să o caut toată viaţa) de unde am înhăţat-o bine şi am citit-o cu sufletul la gură. Aproape că nici nu ai cum să citeşti altfel această carte.

Ernesto Sabato mi s-a părut încă de prima dată, de la momentul citirii Tunelului, un scriitor ale cărui cuvinte se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Scrie cărţi pe care le savurezi însă pe care apoi trebuie se le găndeşti ceva timp după ce le-ai terminat, să reflectezi asupra lor. Toate cele trei romane ale sale sunt încărcate de un aer trist, mai mult decât atât: obsesiv, chiar dacă acest cuvânt cuprinde de fapt fiecare alt cuvânt legându-se direct de propoziţii, de întreaga structură a textului influenţându-l chiar şi pe cititor.

Aşadar: Despre eroi şi morminte. Este un roman divizat în patru părţi, fiecare cu ideea sa. Trist. Excesiv de trist. Tulburător. Foarte tulburător. Obsesiv. N-am cuvinte să spun cât de obsesiv.

Pe prima pagină a romanului se află o notă (s-ar vrea lămuritoare) pe care însă n-o dezbat acum deoarece în ea se află cuprins punctul principal pe care am de gând să-l scriu separat. Oricum, ideea de la care se porneşte este legătura ce se încheagă (ăsta mi se pare că ar trebui să fie cuvântul) între Alejandra Vidal şi Martin, personajele principale. Totul ia naştere pentru că aşa pare necesar, pentru că aşa pare sortit, pentru că aşa zice Alejandra că trebuie să fie – aş putea spune eu. Aşa începe povestea de iubire (?) dintre aceste două personaje diametral opuse. Alejandra este femeie cu experienţă, atotcunoscătoare, tipul de om căruia nu-i scapă nimic; Martin este doar un tânăr care nu ştie nimic, aruncat în plasele vieţii, iar acum în mâinile Alejandrei. Începe frumos; se termină oribil.

M-a fascinat acest personaj feminin, m-a făcur să-mi pun o mulţime de întrebări. Am asistat la schimbările ei. Poate uneori am compătimit-o. Alejandra este femeia ce se lupta cu însăşi viaţa, ce-şi asumase propriul sens în viaţă, propria misiune pe care ştia că trebuia să o ducă la capăt într-o zi.

Însă ea se schimbă şi devine un alt om. Neînţeles.

Care sunt obsesiile? Alejandrei reuşesc să-i scape două cuvinte pe care apoi le regretă şi ce ajung să-l obsedeze pe Martin... De ce orbii? De ce Fernando? Mi se pare că unul din firele pe care se bazează acest roman este chiar acesta: cumplita neputinţă a lui Martin de a o înţelege pe femeia pe care o iubeşte, pentru care ţi-ar da viaţa. Să-i înţeleagă indiferenţa, dispariţiile, comportamentul. Să descopere omul din demonul Alejandra.

Partea a treia este OBSESIVA Dare de seamă despre orbi ce l-a urmărit pe însăşi Sabato mult timp de la scrierea romanului. Aceasta cuprinde relatările lui Fernando Vidal Olmos, tatăl Alejandrei, de-a lungul acelor ani în care a făcut cercetări asupra sectei orbilor. Ceea ce este supărinzător este că la începutul scrierii ştia că atunci când va termina va şi muri. Ceea ce s-a şi întâmplat. Oricum: orbii! De ce orbii? Societatea orbilor, cavernele ascunse, ce guvernează întreaga lume. Controlul asupra maselor. Indiferenţa celor puţini. Obsesiv. Chiar obsesiv.

Apoi urmează Bruno cu tot ceea ce se află după. Adică Fernando. Şi chiar el. Bruno. Şi Martin. Şi totul. Adică luat de la început.

De ce şi-a ucis Alejandra tatăl? De ce a trebuit să rămâne Martin aşa cum a rămas? Rămân în urmă întrebări. Foarte multe întrebări.

Incă o carte care m-a înnebunit. Nota mea: 10+.

Am mai citit:

• Tunelul
  
• Abaddon exterminatorul
  
• Inainte de tăcere